Riscuri Climatice Extreme

7.4. Prevenirea şi combaterea efectelor negative ale încălzirii globale actuale

Creşterea concentraţiei GHG a alertat comunitatea internaţională, care a demarat mai multe programe de contracarare a acestei tendinţe. Din păcate, în ciuda unor realizări, situaţia rămâne încă alarmantă. Astfel, la Conferinţa ONU asupra Schimbărilor Climei de la Delhi (octombrie 2002), s-a făcut un bilanţ provizoriu asupra stării de realizare a prevederilor Protocolului de la Kyoto (1997). Acest protocol este urmarea semnării, de către reprezentanţii a 166 de state, a Convenţiei-Cadru asupra Schimbărilor Climei, prezentată la Conferinţa ONU asupra Mediului şi Dezvoltării de la Rio de Janeiro (iunie 1992). Protocolul stipulează ca până în anul 2012 să se ajungă la o reducere cu 5,2% (faţă de nivelurile din 1990) a emisiilor de gaze care intensifică efectul de seră al Atmosferei. La reuniunea de la Delhi s-a constatat că, până la data de 01.10.2002, au semnat Protocolul de la Kyoto un număr de 95 de state, dar ponderea emisiilor statelor semnatare din totalul emisiilor de dioxid de carbon nu reprezintă decât 37%. Ţări cu emisii importante cantitativ nu au semnat încă Protocolul (cazul Rusiei) sau, dacă l-au semnat, acesta nu a fost încă ratificat de către organul legislativ suprem al statului (cazul SUA). De asemenea, este de subliniat faptul că, în anul 2000, emisiile ţărilor puternic dezvoltate au crescut faţă de 1990 (cu 8,8% în SUA, cu 9,6% în Australia, cu 12,5% în Japonia), fenomen contracarat parţial de scăderea cu 38% a emisiilor în CSI şi în statele Europei Răsăritene, respectiv cu 7,6% în Germania (ca urmare a reformei industriale din fosta Germanie de Est).

Emisiile de gaze de origine antropică, concomitent cu creşterea temperaturii în urma intensificării efectului de seră, sunt răspunzătoare şi pentru alte procese, aflate în strânsă corelaţie cu încălzirea actuală. Este vorba despre accentuarea poluării atmosferei şi de diminuarea stratului de ozon stratosferic, ambele aspecte constituind un domeniu de cercetare foarte vast şi foarte bine reprezentat în literatura de specialitate.

Pentru contracararea efectelor negative induse de creşterea emisiilor de gaze care intensifică efectul de seră, în special a dioxidului de carbon, există o gamă largă de propuneri: diminuarea subvenţionării exploatării şi folosirii resurselor energetice convenţionale şi acordarea de subvenţii pentru realizarea unor dispozitive care să utilizeze surse de energie neconvenţională (energia eoliană, energia solară, energie geotermală etc.); reducerea subvenţiilor pentru construcţiile de drumuri şi pentru dezvoltarea industriei automobilelor având motoare cu combustie internă; dotarea autovehiculelor cu dispozitive antipoluante; înlocuirea benzinei şi a motorinei cu alţi combustibili, mai puţin poluanţi (biogaz, metanol); înlocuirea pieselor autovehiculelor realizate din materiale energofage (oţel, aluminiu), cu materiale plastice şi compozite; stimularea dezvoltării şi utilizării transportului în comun; interzicerea circulaţiei auto în anumite zone şi perioade de timp; introducerea taxelor de poluare; reducerea consumului de combustibili fosili folosiţi pentru încălzirea locuinţelor, prin îmbunătăţirea termoizolării acestora şi prin utilizarea unor instalaţii mai eficiente; introducerea şi respectarea unei legislaţii de mediu mai restrictive; educarea populaţiei în spiritul protejării mediului înconjurător.

Faţă de pericolele induse de secete, respectiv de accentuarea procesului de deşertificare, comunitatea internaţională a reacţionat, în principal, pe două căi: prin intensificarea cunoaşterii ştiinţifice în domeniu, respectiv prin acordarea de ajutoare materiale şi de asistenţă tehnică ţărilor aflate în situaţii critice. Astfel, în cadrul OMM se derulează proiectul intitulat “Plan de acţiune contra deşertificării”, iar ţările africane afectate de deşertificare au fondat, în 1973, Comitetul Interstatal de Luptă împotriva Secetei din Sahel (CILSS). Alte organisme internaţionale, cum ar fi FAO, OMS, UNESCO, UNICEF, Crucea Roşie, Semiluna Roşie etc., precum şi organizaţii religioase, organizaţii non-profit, ca şi mai multe personalităţi ale lumii contemporane au contribuit la ajutorarea ţărilor afectate de secete şi de extinderea procesului de deşertificare. Din păcate, nu de puţine ori aceste acţiuni au fost zădărnicite fie datorită insuficienţei reţelelor de transport din ţările destinatare ale ajutoarelor, fie din cauza corupţiei şi ineficientei administraţiei din unele dintre aceste ţări.

În mesajul difuzat cu ocazia Zilei Mondiale a Meteorologiei din 23 martie 2003, secretarul general al OMM a schiţat câteva direcţii de acţiune în vederea diminuării efectelor negative asociate schimbărilor climatice. Măsurile se referă, în esenţă, la următoarele aspecte:

• studierea şi reconstituirea cât mai exactă a climatelor trecutului;

• 
  creşterea gradului de cunoaştere a condiţiilor climatice actuale şi, în acest context, sporirea volumului de informaţii provenite din regiunile polare şi cele oceanice;
  
• 
  perfecţionarea metodelor de prognozare a fenomenelor climatice de risc;
  
• 
  identificarea şi cartarea zonelor vulnerabile la aceste fenomene;
  
• 
  reducerea emisiilor de GHG;
  
• 
  micşorarea incertitudinilor privind prognozele pe termen lung, printr-o mai bună parametrizare a proceselor şi fenomenelor care condiţionează comportamentul sistemului climatic al Pământului.
  

Având în vedere complexitatea problemelor, în rezolvarea lor trebuie să se implice mai mulţi factori: ONU şi diferite organizaţii interguvemamentale; Organizaţia Meteorologică Mondială şi Serviciile Meteorologice şi Hidrologice Naţionale; autorităţile naţionale şi locale; universităţile şi institutele de cercetare; diferite companii aparţinând sectorului privat; publicul larg; mass-media.
7.5. Estimări privind evoluţia climei în viitor

Evoluţiei viitoare a climei preocupă un mare număr de cercetători, atât din domeniul Climatologiei, cât şi din cadrul altor discipline. Actualitatea problemei este evidenţiată şi de faptul că, în anul 2003, tematica stabilită de OMM pentru manifestările prilejuite de sărbătorirea Zilei Mondiale a Meteorologiei (23 martie), s-a intitulat “Climatul nostru de mâine”.

Evoluţia climei în viitorul mai îndepărtat este anticipată de o categorie aparte de prognoze, cea a estimărilor climatice. La baza acestor predicţii stă modelarea matematică, care încearcă să ţină cont de cât mai mulţi dintre factorii care alcătuiesc sistemul climatic al Pământului.

Sub egida IPCC au fost elaborate Modelele Circulaţiei Generale (Global Circulation Models - GCMs) care cuprind reprezentări matematice ale proceselor din sistemul climatic, în speţă ale cuplajului atmosferă - ocean, bazate pe legile fizicii şi având drept scop principal simularea senzitivităţii sistemului climatic la modificările suferite de diferitele sale componente, în primul rând la creşterea concentraţiei gazelor care produc efectul de seră. Diferitele scenarii întocmite pentru aprecierea evoluţiei climei în perioadele viitoare arată că, în funcţie de cantitatea de emisii de gaze cu efect de seră luată în calcul (în special dioxidul de carbon), temperatura medie la scara planetei poate să crească până în anul 2100 cu o valoare cuprinsă între 1,4..4,5° C faţă de media actuală de 15° C (fig. 56). După alte surse, această creştere ar putea ajunge până la 5,8° C, ceea ce ar însemna cea mai mare valoare din ultimii 10.000 de ani.

Scenariul A are ca suport menţinerea situaţiei actuale, concretizată prin: control modest asupra emisiilor de CO2, a cărui cantitate se va dubla până în anul 2020 faţă de era preindustrială; continuarea despăduririlor, în special în zona tropicală; necontrolarea emisiilor de metan şi de oxizi de azot rezultate în urma activităţilor din agricultură. Astfel, până în anul 2100 va rezulta o creştere a temperaturii medii la nivelul Globului cu peste 4,0° C. Scenariile B, C, şi D presupun o reducere a emisiilor de gaze, oprirea despăduririlor, renunţarea la folosirea preponderentă a combustibililor fosili, ceea ce va avea drept urmare o reducere substanţială a creşterii temperaturii aerului, în condiţiile în care se va reduce progresiv şi concentraţia de substanţe ce intensifică efectul de seră al atmosferei.

Unele modelări arată că, deoarece temperaturile vor creşte mai mult la latitudini extratropicaie, şi deplasarea limitelor zonelor climatice va fi mai importantă la aceste latitudini. În regiunile latitudinilor medii (45-60°), deplasarea spre pol este evaluată la circa 200-300 km pentru fiecare grad Celsius în plus.

Alte rezultate ale modelărilor sugerează că la latitudini mai mari de 50° vom asista la răcirea iernilor şi la încălzirea primăverilor, în timp ce în zonele tropicale temperaturile vor creşte. De asemenea, predicţiile subliniază că, în secolul 21, cantităţile de precipitaţii vor creşte la latitudini medii şi mari, în timp ce la latitudini mici vor exista zone cu cantităţi peste normală, dar şi regiuni unde valorile vor fi sub mediile multianuale.

Se apreciază că va creşte frecvenţa perioadelor secetoase şi a celor în care se vor produce inundaţii, în acest sens estimându-se, de exemplu, o creştere a variabilităţii precipitaţiilor asociate musonului asiatic. Aceleaşi predicţii pe termen îndelungat vorbesc, pentru secolul 21, despre o uşoară creştere a amplorii fenomenului ENSO, iar pentru Emisfera Nordică se apreciază că va continua tendinţa de diminuare a stratului de zăpadă şi a suprafeţei gheţurilor marine, ca şi retragerea gheţarilor montani spre altitudini mai mari.

Modelări realizate pentru teritoriul României (de exemplu, cele obţinute cu ajutorul programului COSMIC, elaborat de Global Climate Change Research Environmental Group din Palo Ato, statul California, SUA), sugerează că în anul 2100 temperaturile medii lunare vor fi mai ridicate decât în prezent, mai ales în timpul iernii. Precipitaţiile medii lunare vor marca creşteri mai ales toamna (cu excepţia lunii septembrie), iarna şi primăvara, în timp ce lunile de vară vor fi aproximativ la fel de umede ca şi astăzi.

Faţă de cele de mai sus se impune precizarea că, totuşi, modelarea sincronă a proceselor fizice specifice tuturor componentelor sistemului climatic este dificil de realizat. Cauzele care conduc la această constatare sunt mai multe: timpii de reacţie foarte diferiţi ai componentelor sistemului climatic la modificările suferite de acestea (de la câteva zile, în cazul suprafeţei uscatului, la 1500 de ani, pentru oceanul adânc); cunoaşterea incompletă a unor interacţiuni, respectiv a mecanismelor de tip feed-back specifice subsistemelor care alcătuiesc clima Pământului; dificultatea modelării unor procese de mare importanţă pentru bilanţul energetic al Pământului, cum ar fi scurgerea, evapotranspiraţia etc. (Stănescu şi colab., 1999). În aceste condiţii, rezultatele oferite de GCMs trebuie privite cu multă circumspecţie.

BIBLIOGRAFIE

• 
  Barry R.G., Chorley R.J. (1998), Atmosphere, weather and climat, 7^th edition, Routledge, London and New York.
  
• 
  Bălteanu D. (1992), Natural hazards in Romania, “Revue Roumaine de Géographie”, 36, Bucureşti, p. 47-55.
  
• 
  Bogdan Octavia, Niculescu Elena (1999), Riscurile climatice din România, Academia Română, Institutul de Geografie, Bucureşti.
  
• 
  Bryant E.A. (1991), Natural hazards, Cambridge University Press.
  
• 
  Chiotoroiu Brânduşa (1997), Variaţiile climei la sfârşitul mileniului II, Editura Leda, Constanţa.
  
• 
  Ciulache S., Ionac Nicoleta (1995), Fenomene atmosferice de risc, Colecţia „Scientia”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
  
• 
  Moldovan F. (2003), Fenomene climatice de risc, Editura Echinox, Cluj-Napoca.
  
• 
  Bălteanu D., Şerban Mihaela (2005), Modificări globale ale mediului. O evaluare interdisciplinară a incertitudinilor, Editura CNI Coresi, Bucureşti.
  
• 
  Farcaş I., Croitoru Adina-Eliza (2003), Poluarea atmosferei şi schimbările climatice. Cauze, efecte şi măsuri de protecţie, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
  
• 
  Tanislav D., Costache Andra (2007), Geografia hazardelor naturale şi antropice, Editura Transversal, Târgovişte.