Riscuri Climatice Extreme

6.1. Perioadele excedentare pluviometric

Apariţia perioadelor excedentare pluviometric este consecinţa persistenţei unor situaţii sinoptice caracterizate prin predominarea unor arii de joasă presiune. Excedentul de precipitaţii conduce la excesul de umiditate, ale cărui consecinţe negative sunt influenţate şi de însuşirile suprafeţei active - proprietăţile solului, adâncimea pânzei freatice, caracteristicile învelişului vegetal, topografia terenului etc. (Bogdan, Niculescu, 1999).

La scara Globului, ca fenomene de risc de lungă durată, perioadele excedentare pluviometric pot să apară în diferite zone climatice. Un exemplu este oferit de precipitaţiile asociate musonului oceanic (de vară) din S Asiei, care afectează Peninsula India şi regiunile limitrofe ei în perioada iunie-septembrie. Creşterea intensităţii circulaţiei musonice este dublată şi de prelungirea sezonului umed al musonului, procesele musonice din sezonul estival fiind stimulate, printre alţi factori, şi de curentul jet troposferic jos din regiunea Somaliei. Gradienţii intenşi ce determină acest curent jet sunt rezultatul atât al aportului de mase de aer dinspre troposfera medie din Regiunea Atlanto-Europeană, de-a lungul coridorului de joasă altitudine situat aproximativ de-a lungul meridianuluil de 30° long. E, cât şi al maselor de aer cald şi umed, de origine ecuatorială, advectate o dată cu migrarea spre nord a Zonei Convergenţei Intertropicale. Studii statistice au încercat să evidenţieze şi alte corelaţii existente între musonul de vară indian şi alţi factori, cum ar fi temperaturile medii ale celor două emisfere (Pop, Mărculeţ, 2001).

Fenomenul ENSO (El Nino-Southern Oscillation) generează perioade excedentare pluviometric atât în zona Oceanului Pacific - centrul şi estul oceanului, în vestul Americii de Sud (de exemplu, inundaţiile, urmate de alunecări de teren devastatoare din Peru, din martie 1998), cât şi în regiuni mai apropiate sau mai îndepărtate de acest ocean, cum ar fi vestul, sudul şi sud-estul Americii de Nord, sud-estul Americii de Sud, Africa Centrală, nordul Oceanului Atlantic, Europa Centrală (inundaţiile catastrofale din vara anului 1997) şi de Est etc.

Perioade excedentare pluviometric pot să apară şi atunci când se constată o creştere a frecvenţei activităţii ciclonilor tropicali şi extratropicali. Spre exemplu, inundaţiile catastrofale din februarie-martie 2000 din Mozambic, cele mai mari din istoria acestei ţări, au fost rezultatul precipitaţiilor abundente generate de doi cicloni tropicali succesivi care au evoluat în SE Africii.

În Asia, inundaţiile din iulie-august 1998 din China, considerate a fi cele mai mari ale secolului 20, au afectat bazinul fluviului Yangtze (ale cărui ape au atins o adâncime maximă de 45 de m), înregistrându-se peste 3000 de victime, aproximativ 10.000 de persoane rănite, circa 240 de milioane de persoane evacuate, peste 150.000 de locuinţe distruse, iar totalul pagubelor materiale

s-a ridicat la aproximativ 5 miliarde $.

De asemenea, inundaţiile catastrofale din august 2002 din Europa Centrală au fost precedate de o foarte intensă activitate a ciclonilor atlantici, ceea ce a determinat ca vara anului 2002 să fie deosebit de umedă, la mai multe staţii meteorologice cantităţile de precipitaţii înregistrate în perioada 1 iunie - 10 august apropiindu-se de 400 mm.

Excesul de precipitaţii poate să apară şi în sezonul rece, ducând la formarea unui strat gros de zăpadă, care, la rândul lui, poate provoca situaţii de risc. Pentru Asia de exemplu, menţionăm primele două decade ale lunii ianuarie 1998, când, în R.P.Chineză (în Tibet şi în provincia Quinghai) s-a produs ceea ce a fost numit “dezastrul zăpezii”. Din cauza ninsorilor abundente (care au fost aproape neîntrerupte începând cu luna septembrie 1997), a temperaturilor foarte scăzute şi a vântului puternic, au decedat peste 1.500 de persoane, aproximativ 6.000 s-au îmbolnăvit (orbire, afecţiuni ale aparatului respirator şi digestiv etc.), iar circa 90.000 de animale au murit din cauza lipsei de hrană şi a frigului excesiv.

Conform uzanţelor stabilite de multă vreme, OMM a dat publicităţii, la sfârşitul anului 2002, un raport asupra Stării Climatului Globului în anul care era pe cale de a se încheia. În acest raport, printre alte aspecte, erau subliniate şi regiunile de pe Glob care, în anul 2002, s-au caracterizat printr-un excedent de precipitaţii, fapt urmat, de cele mai multe ori, de inundaţii. Printre aceste regiuni s-au numărat: Asia Centrală; Afganistanul (întreruperea secetei care dura de 4 ani); nordul şi sud-estul Chinei; Peninsula Coreea; Peninsula Indochina; Peninsula India (la sfârşitul perioadei musonului de vară); zone din Africa de Est; Europa Centrală (august); Spania (vara şi toamna) şi sudul Franţei (septembrie).

România poate fi confruntată, de asemenea, cu perioade cu exces de precipitaţii, care pot să apară în orice anotimp. La scara întregii ţări, printre anii cu cel mai mare excedent de precipitaţii se numără 1897, 1912, iar la scară regională, anii 1908, 1933, 1940, 1955, 1991 pentru Moldova, 1966, 1969, 1970, 1971, 1972 pentru Câmpia Română, 1895, 1933, 1969, 1970, 1974, 1995, pentru Depresiunea Transilvaniei, 1924, 1941, 1969, 1975 pentru Carpatii şi Subcarpatii Getici etc. (Bogdan, Niculescu, 1999). În sudul ţării, cele mai frecvente sunt perioadele excedentare relativ scurte, de doi ani consecutivi, în timp ce perioadele cele mai lungi ating 5 ani consecutivi.

Într-un studiu referitor la perioadele excedentare pluviometric care s-au succedat în Depresiunea Transilvaniei în intervalul 1950-1999 şi bazat pe utilizarea ASP, se arată că anii de risc prin excedent au o pondere puţin mai mare sau aproape egală cu cea a anilor de risc prin deficit, pentru flecare din cele două categorii frecvenţa fiind în jur de 15-20% din totalul celor 50 de ani analizaţi.

Cea mai mare frecvenţă a anilor excedentari pluviometric s-a constatat la staţiile meteorologice Tg. Mureş, Blaj, Alba Iulia şi Dej, iar cea mai mică la Odorheiu Secuiesc şi Turda (Sorocovschi şi colab., 2002).

Este important de subliniat faptul că, de cele mai multe ori, situaţiile cu cantităţi excedentare de precipitaţii nu s-au produs concomitent în toată depresiunea.

Riscurile devin mai grave când se înregistrează o grupare a anilor excedentari, cele mai frecvente fiind perioadele de doi ani consecutivi cu excedent de precipitaţii, caracteristice mai ales staţiilor meteorologice din estul şi sudul Depresiunii Transilvaniei. S-a înregistrat şi câte o perioadă excedentară cu durată de trei, patru (Turda, Blaj) şi chiar cinci ani (Alba Iulia) consecutivi. Anotimpual, cel mai frecvent risc prin excedent de precipitaţii s-a produs iarna (la Făgăraş, Blaj, Tg. Mureş şi Dej) sau vara (la Cluj, Sibiu, Bistriţa şi Odorheiu Secuiesc). Anotimpurile excedentare pluviometric apar, cel mai adesea, grupate câte două: vară-toamnă (mai ales în jumătatea nordică a depresiunii), primăvară-vară (mai frecvent în partea sudică), iarnă-primăvară. Gruparea de trei anotimpuri consecutive excedentare pluviometric s-a produs numai accidental, în sud-vestul Depresiunii Transilvaniei.
6.2. Perioadele deficitare pluviometric

Printr-un termen mai general şi mai cunoscut publicului larg, un interval de timp caracterizat prin lipsa sau scăderea drastică a cantităţilor de precipitaţii este denumit secetă. Conform mai multor autori, la scara unui interval de timp mai îndelungat, secetele reprezintă fenomenele climatice de risc cu cel mai mare impact negativ asupra societăţii omeneşti (Bryant, 1991).

Definirea acestei noţiuni prezintă mai multe variante, în funcţie de criteriul luat în considerare: mediul în care se manifestă, caracteristici, extindere în timp, perioada din an în care apare, efecte, specificul fiecărei ţări.

La scara sistemului reprezentat de mediul înconjurător, seceta înseamnă o manifestare a dezechilibrului care apare în circuitul apei în natură, circuit ce leagă toate învelişurile Pământului (Atmosfera, Hidrosfera, Litosfera, Biosfera). În acest context, seceta reprezintă insuficienţa apei disponibile pentru a satisface cerinţele de evaporaţie şi transpiraţie. Mai complet spus, seceta înseamnă un deficit important de umiditate (ploi, ape subterane, scurgere de suprafaţă) al unui mediu natural în raport cu disponibilităţile sale mijlocii, pe o suprafaţă întinsă şi pe o perioadă suficient de îndelungată pentru a afecta economia regiunii respective.

Clasificarea secetelor presupune, de asemenea, discutarea mai multor aspecte. În funcţie de fazele evolutive ale fenomenului, respectiv conform derulării ciclului apei, se separă: seceta atmosferică, seceta pedologică, seceta freatică, seceta hidrologică (potamologică) şi seceta hidraulică (Lambert şi colab., 1990).

Seceta atmosferică (interpretarea climatică a fenomenului) reprezintă o perioadă cu deficit important sau cu absenţa totală a precipitaţiilor în zone în care, în condiţii obişnuite, acest lucru nu este caracteristic. Pe lângă deficitul de precipitaţii, seceta atmosferică trebuie privită în corelaţie şi cu alţi factori: temperatura ridicată şi viteza mare a vântului, ambele intensificând evapotranspiraţia; caracteristicile suprafeţei active (relieful, adâncimea pânzei freatice, gradul de acoperire şi tipul vegetaţiei etc.). Seceta atmosferică apare atunci când cantitatea de precipitaţii nu mai poate compensa evaporaţia fizică şi transpiraţia plantelor.

În România, dar şi în alte ţări, au fost definite două tipuri de situaţii cu deficit pluviometric, perioadele de uscăciune şi perioadele de secetă, primele precedându-le întotdeauna pe cele din urmă (Bogdan, Niculescu, 1999). O perioadă de uscăciune reprezintă un interval de cel puţin 5 zile consecutive în care nu au căzut precipitaţii sau acestea nu au depăşit media zilnică multianuală, calculată ca valoare a raportului dintre cantitatea medie lunară de precipitaţii şi numărul de zile din luna respectivă. Perioada de secetă înseamnă cel puţin 14 zile consecutive în semestrul rece al anului (octombrie-martie) şi cel puţin 10 zile consecutive în semestrul cald (aprilie-septembrie) în care nu au căzut precipitaţii sau, în cazul în care acestea s-au înregistrat, cantităţile nu au depăşit valoarea de 0,1 mm (Hellman, citat de Donciu, 1928).

Seceta pedologică (interpretarea agro-meteorologică a secetei) este un rezultat al prelungirii secetei atmosferice în învelişul pedosferic, rezerva utilă de apă din sol apropiindu-se de zero. La apariţia ei, pe lângă factorii menţionaţi la seceta atmosferică, mai contribuie deficitul apei din sol şi caracteristicile solului.

Seceta freatică apare în condiţiile epuizării rezervei de apă subterană, ceea ce duce la afectarea pânzei freatice şi la secarea izvoarelor.

Seceta hidrologică (potamologică) se referă la procesul secării pâraielor şi râurilor, debitul acestora tinzând spre zero. Ea depinde de cantităţile de precipitaţii căzute, de proprietăţile solului, de caracteristicile geologice şi morfologice ale bazinelor hidrografice etc.

Seceta hidraulică presupune afectarea gravă a derulării ciclului apei în mediul geografic, aceasta determinând o scădere drastică a rezervei de apă utilă din lacurile de acumulare.

În funcţie de durata lor, secetele pot fi episodice, cvasipermanente sau permanente, ele apărând în regiuni cu climate, respectiv cu peisaje specifice (stepă, semideşert, deşert).

Secetele pot fi clasificate şi în funcţie de perioada din an în care apar. Astfel, în climatele cu patru anotimpuri se pot diferenţia secete de iarnă, de primăvară, de vară şi de toamnă, fiecare categorie având impacturi negative caracteristice asupra culturilor. Seceta de iarnă provoacă diminuarea rezervei de apă din sol necesară declanşării procesului de vegetaţie la începutul primăverii. Seceta de primăvară întârzie ciclul vegetativ, ea putând fi asociată şi cu alte fenomene de risc (vânturi puternice, furtuni de praf etc.) Seceta de vară are efecte negative condiţionate de tipurile de culturi şi de fenofaza acestora. Seceta de toamnă are consecinţe negative majore în special pentru semănăturile de toamnă, care, în condiţiile unui deficit important de umiditate în sol, încolţesc mai încet şi vor avea o rezistenţă mai mică la temperaturile scăzute din timpul iernii care urmează, ceea ce poate conduce, în primăvară, la necesitatea reînsămânţării cu alte culturi.

Cauzele secetelor, ca şi cele ale perioadelor excedentare pluviometric, sunt deosebit de complexe. La apariţia secetelor poate contribui oricare dintre componenţii interni şi externi care definesc şi influenţează sistemul climatic al Pământului. Analiza acestora se va face, mai pe larg, în capitolul consacrat fluctuaţiilor climei. Totuşi, putem menţiona că, în esenţă, cea mai importantă cauză meteorologică directă a apariţiei deficitului de precipitaţii, pe areale extinse şi pe intervale mai îndelungate de timp, este predominarea unui regim anticiclonic (de presiune atmosferică ridicată).

În regiunile intertropicale, unde precipitaţiile reprezintă elementul principal în diferenţierea climatică, perioadele secetoase pot fi asociate mai multor cauze. Astfel, în climatele ecuatoriale, caracterizate prin precipitaţii abundente în tot cursul anului, secetele reprezintă o situaţie excepţională, realizată, de exemplu, în urma influenţei fenomenului ENSO. În climatele subecuatoriale, cu două sezoane net diferenţiate pluviometric, prelungirea sezonului secetos, care se suprapune iernii emisferei respective, se poate datora unor perturbaţii apărute în circulaţia musonică (musonul continental), deci prelungirii perioadei de dominare a aerului continental tropical. În climatele tropicale continentale seceta nu poate fi considerată un fenomen de risc, având în vedere faptul că în aceste zone climatul este, prin definiţie, unul extrem de sărac în precipitaţii. În climatele subtropicale, minima pluviometrică de vară se poate transforma frecvent în secetă în condiţiile accentuării influenţei dorsalelor anticiclonilor subtropicali extinse peste aceste regiuni. În climatele temperate, perioadele deficitare pluviometric sunt rezultatul aceleiaşi predominări a regimului anticiclonic, rezultat fie prin extinderea, spre latitudini mai mari, a dorsalelor anticiclomlor subtropicali, fie în urma prezenţei anticiclonilor continentali care activează la aceste latitudini.

Identificarea şi studierea perioadelor deficitare pluviometric se pot face apelând la mai multe metode, o mare parte dintre acestea regăsindu-se şi în cazul studierii perioadelor excedentare pluviometric, după cum s-a menţionat la începutul acestui capitol. De asemenea, pentru studierea zonelor afectate de secetă şi pentru identificarea consecinţelor acesteia, de mare utilitate sunt imaginile satelitare, care permit o apreciere mai exactă şi la o scară spaţială mai extinsă a fenomenului, privit prin prisma consecinţelor sale asupra peisajului natural.

Repartiţia geografică a zonelor afectate de secetă. În ultimele decenii, secetele au devenit un fenomen de risc maxim, în zonele semiaride şi subumede din vecinătatea multor deserturi luând chiar aspectul unor adevărate dezastre. În aceste situaţii, secetele naturale au o contribuţie importantă la generarea unui fenomen mai complex, cel al deşertificării. Printre regiunile cele mai afectate de secetă se numără Sahelul african. În secolul 20, seceta din această zonă a cunoscut mai multe episoade: 1910-1915, 1925-1928, 1940-1944, 1947-1948, 1968-1973, 1977-1994 (cu un maxim în intervalul 1983-1984). Apariţia acestor perioade cu mare deficit pluviometric este explicată atât prin cauze naturale (de exemplu, unele anomalii ale circulaţiei atmosferice asociate variaţiei temperaturii apei de la suprafaţa Oceanului Atlantic), cât şi prin cauze antropice, legate de defrişări, suprapăşunat, practicarea monoculturii, agrotehnică necorespunzătoare, suprapopulare, restrângerea nomadismului etc.

În cazul Australiei, omul a contribuit (indirect) şi în alt mod, specific acestui continent, la accentuarea secetelor şi la creşterea gradului de degradare a mediului: prin proliferarea peste măsură a animalelor colonizate şi ajunse într-o stare de sălbăticie (iepuri, porci, capre, pisici, bivoli de apă, măgari etc.), care au depăşit ca număr speciile indigene, adaptate la mediile aride şi semiaride.

În SUA, cele mai mari riscuri asociate secetelor se constată în zona Podişului Preriilor şi a Marilor Câmpii, dar oricare parte a ţării poate fi afectată de secete. Spre exemplu, anul 1999 a marcat cea mai accentuată secetă din ultimii 60 de ani, ea fiind considerată, prin gravitatea consecinţelor, a doua secetă din secolul 20, după cea din perioada 1930-1931. Cele mai afectate zone au fost cele din N, NE şi E ţării, numărul victimelor depăşind cifra de 190.

În Europa, perioadele secetoase reprezintă un fenomen relativ frecvent în ţările învecinate cu Marea Mediterană, îndeosebi în timpul verii. De asemenea, deficitul de precipitaţii poate apărea destul de des în Europa Centrală şi Europa Estică. Secetele nu ocolesc nici vestul continentului, chiar dacă, în principiu, această zonă are un climat umed în tot cursul anului. Exemplul clasic în acest sens este seceta din 1976, care a marcat vârful unei perioade secetoase care a durat 16 luni.

În raportul OMM asupra Stării Climatului Globului în anul 2002 sunt evidenţiate principalele regiuni care au avut de suportat un deficit semnificativ de precipitaţii în anul amintit: bazinul vestic al Oceanului Pacific; Australia (în intervalul martie-octombrie circa 70% din teritoriul ţării a primit cu 10% mai puţine precipitaţii decât în cea mai secetoasă perioadă martie-octombrie de după anul 1900); Canada (vest, nord, centru) şi SUA (vest şi est, în iarna 2001/2002 şi în primăvara 2002); America Centrală şi Mexicul (a doua vară consecutivă secetoasă); India (la începutul perioadei musonului de vară); Peninsula Somalia, Etiopia (centru şi nord), Sahel, zona Golfului Guineea.

În România, secetele se manifestă pe fondul unor configuraţii sinoptice specifice. În principiu, este vorba de persistenţa unui câmp anticiclonic, datorat extinderii peste teritoriul ţării a unor dorsale (ale Anticiclonului Est-European, Anticiclonului Azoric, Anticiclonului Scandinav sau Anticiclonului Nord-African), respectiv de existenţa unui câmp de presiune ridicată din cauza prezenţei unui anticiclon central-european sau a unui brâu anticiclonic format prin unirea dorsalei Anticiclonului Azoric cu dorsala Anticiclonului Est-European. În aceste condiţii, masele de aer predominante sunt cele puternic continentalizate, foarte sărace în umezeală (umezeala relativă între 10-20%). Ele pot fi mase de aer rece (continental arctic), dar, cu precădere, cald (continental polar în timpul verii) sau foarte cald (continental tropical). Secetele sunt specifice regiunilor extracarpatice, din cauza blocării de către Carpaţi a maselor de aer vestice, mai bogate în umezeală (Bogdan, Niculescu, 1999).

Conform studiilor climatologice, intervalele secetoase prezintă o periodicitate de aproximativ 5 ani, cu un maxim în anul al II-lea sau al III-lea, spre deosebire de perioadele excedentare pluviometric, care au o periodicitate de circa 3 ani. Frecvenţa secetelor în cursul anului este maximă în perioada august-septembrie, urmată de intervalele noiembrie-decembrie şi martie-aprilie, pericolul maxim apărând în cazul secetelor de primăvară care urmează unor ierni puţin umede.

Vulnerabilitatea teritoriului României faţa de fenomenele de uscăciune şi secetă a fost determinată pe baza a două criterii principale (Bogdan, Niculescu, 1999): numărul mediu anual al lunilor cu fenomene de uscăciune (N_u) şi numărul mediu anual al lunilor cu fenomene de secetă.

Cea mai mică vulnerabilitate (N_u < 3 luni/an) caracterizează Câmpia Vestică, Dealurile Vestice, Podişul şi Subcarpaţii Getici, Subcarpaţii Curburii, Subcarpaţii Moldovei, Câmpia Moldovei şi partea centrală a Câmpiei Române.

O vulnerabilitatea mare (N_u între 3 şi 5,5 luni/an, N_s > 3,5 luni/an) este specifică litoralului Mării Negre şi Deltei Dunării. În plus, autoarele citate stabilesc şi o categorie a teritoriilor cu umiditate excedentară (fără fenomene de uscăciune şi secetă), în care sunt incluse: Depresiunea Transilvaniei (cu excepţia părţii sale vestice), Podişul Sucevei, N Câmpiei Moldovei şi zona de munte.

La scara întregului teritoriu al României, în cursul secolului 20 cea mai lungă perioadă secetoasă s-a manifestat în intervalul 1945-1953, cu momentul intensităţii maxime în 1945-1946. Cantităţile de precipitaţii căzute în anul 1945 au reprezentat, la majoritatea staţiilor meteorologice din regiunile extracarpatice, între un sfert şi jumătate din cantitatea medie multianuală, valorile coborând frecvent sub 300 mm, chiar şi sub 200 mm în Bărăgan (127,0 mm la Joiţa), în Câmpia Vlăsiei, în SV Olteniei şi în culoarul Siretului (Ibidem).

Un alt interval secetos, tot de aproximativ 10 ani, dar cu urmări mai puţin grave, s-a produs la sfârşitul anilor ‘80 şi începutul anilor ‘90.

Mai recent, vara anului 1998, aproape întreg anul 2000 (după unii autori, seceta din acest an este comparabilă cu cea din 1945-1946) şi vara anului 2001 sunt considerate alte exemple de intervale foarte secetoase.

În cazul secetei din 2000, foarte intensă în intervalul mai-noiembrie, deficitul de precipitaţii, facilitat de predominarea circulaţiei de blocaj, a fost accentuat de persistenţa temperaturilor ridicate, mai ales în S şi SV ţării: peste 42° C în luna iulie, peste 40° C în august, peste 25° C în octombrie şi până la 24° C în luna noiembrie. Cele mai mari pagube s-au produs în agricultură (deficit foarte mare de apă în sol pe circa 2/3 din suprafaţa ţării) şi în exploatarea lacurilor de acumulare, care, la data de 1 ianuarie 2001, aveau un coeficient de umplere cuprins între 6 şi 45%. Ca urmare a secetei, numai în perioada 1 mai-15 iunie 2000 au fost afectate peste 1.500.000 ha din 30 de judeţe, mai ales cele din Banat, Oltenia, Muntenia, Dobrogea şi Moldova, pagubele înregistrate fiind estimate la 3.500- 4.000 miliarde de lei.

Analiza perioadelor deficitare pluviometric din Depresiunea Transilvaniei, conform valorilor ASP calculate în funcţie de cantităţile de precipitaţii înregistrate în intervalul 1950-1999 la 10 staţii meteorologice, evidenţiază că anii de risc prin deficit (ASP < -1,0) au avut o pondere doar cu puţin mai mică decât cei de risc prin excedent. Frecvenţa anilor de risc prin deficit a fost mai mare la sfârşitul anilor ‘80 şi la începutul anilor ‘90.

Gradul de risc creşte în cazul anilor consecutivi, respectiv al anotimpurilor consecutive deficitare pluviometric. În cazul celor 10 staţii meteorologice din Depresiunea Transilvaniei, în intervalul 1950-1999 perioada multianuală de risc prin deficit nu a depăşit doi ani consecutivi (face excepţie un singur caz de trei ani deficitari consecutivi, la Bistriţa, în intervalul 1990-1992). În cazul anotimpurilor de risc prin deficit, cuplajul cel mai frecvent a două anotimpuri consecutive a fost iarnă-primăvară, iar în cazul a trei anotimpuri consecutive succesiunea cel mai des întâlnită a fost primăvară-vară-toamnă.

Repartiţia teritorială a perioadelor de risc prin deficit, atât în cazul anilor, cât şi în cel al anotimpurilor, nu permite o regionare clară a fenomenului în Depresiunea Transilvaniei, diferenţierile spaţiale existente înscriindu-se într-un ecart de variaţie redus (Moldovan şi colab., 2002 b).

Concluzia cea mai importantă care s-a desprins din analiză evidenţiază faptul că, deşi perioadele deficitare pluviometric sunt mai puţin caracteristice Depresiunii Transilvaniei, totuşi prezenţa lor nu poate fi contestată. Acest lucru are mai multe consecinţe negative: reducerea producţiei agricole, scăderea nivelului apei freatice, secarea temporară a râurilor mici, reducerea volumului de apă din lacurile antropice de interes piscicol, dificultăţi în alimentarea cu apă.

Studiul a fost făcut pe baza datelor de precipitaţii înregistrate la următoarele staţii meteorologice: Alba Iulia, Bistriţa, Blaj, Cluj-Napoca, Dej, Făgăraş, Odorheiu Secuiesc, Sibiu, Tg. Mureş şi Turda.