Presiune atmosferică. Forţa cu care apasă pe unitatea de suprafaţă coloana de aer cuprinsă între suprafaţa Pământului şi limita superioară a atmosferei. Presiunea atmosferică variază în raport cu altitudinea (cu cât urcăm mai sus, cu atât ea este mai mică), cu temperatura (aerul rece este mai dens decât cel cald) şi cu umiditatea (aerul uscat este mai greu decât cel umed). Din aceste cauze, presiunea atmosferică se schimbă de la un moment la altul chiar când determinarea se face în acelaşi loc şi în aceleaşi condiţii. Ea prezintă de asemenea variaţii de la un loc la altul pe suprafaţa Pământului în raport de circulaţia maselor de aer. Pentru a face comparabile între ele valorile presiunii atmosferice înregistrate la diverse staţii meteorologice, se efectuează calcule pentru reducerea valorilor presiunii atmosferice, la nivelul mării şi la temperatura de 0oC. Presiunea atmosferică normală este egală cu 1,013250 dyne/cm2 sau cu 1 013,25 milibari şi corespunde cu greutatea unei coloane de mercur din tubul barometric, înaltă de 760 mm, situată la nivelul mării (0 m) şi la temperatura de 0oC. Valorile presiunii atmosferice delimitate de izobare mai mari ca 1 015 mb închid arii anticiclonale sau arii de maxime barometrice; valorile mai mici ca 1 010 mb constituie arii depresionare sau minime barometrice, sau cicloni. Valorile presiunii atmosferice, comunicate de staţiile meteorologice, servesc la întocmirea hărţilor sinoptice pe baza cărora se stabileşte prognoza vremii. Înseamnă deci forţa cu care apasă aerul atmosferic pe unitatea de suprafaţă orizontală. Ea este egală cu greutatea coloanei atmosferice care se întinde pe verticală, din punctul de măsurare, până la limita superioară a atmosferei. Valoarea medie (normală) a presiunii atmosferice la nivelul mării, latitudinea de 45o şi temperatura de 0oC, este egală cu greutatea unei coloane de mercur de 760 mm înălţime, adică cu 1,013250 dyne/cm2 sau 1 013,25 mb (milibari).
Presiune de zăcământ. Presiunea de echilibru a fluidelor (gaze, ţiţei, apă) dintr-un zăcământ de hidrocarburi. Ea se măsoară la aceeaşi adâncime izobatică, în diferitele puncte ale zăcământului, sau se reduce la acelaşi nivel de referinţă. Se deosebesc şi se măsoară ca presiuni care condiţionează presiunea de zăcământ: presiunea litostatică (v.); presiunea litodinamică, presiune apărută în rocă ca rezultat al acţiunilor tectonice ale rocilor învecinate; presiunea hidrostatică, presiunea exercitată de fluidele dintr-un zăcământ care se găseşte în repaus, înainte de punerea în exploatare (sau înainte de reluare, când exploatarea începută a fost oprită un timp suficient pentru stabilizarea şi uniformizarea presiunii); presiunea hidrodinamică, presiunea exercitată de fluidele care se găsesc în mişcare în zăcământ, în timpul exploatării acestuia; presiunea de contur, presiunea exercitată la conturul de alimentare al zăcământului (pentru o sondă, la conturul elementului finit de volum de strat în care fluidele curg către acea sondă).
Presiune efectivă. Partea din presiunea totală care se exercită asupra unui masiv de pământ, fie datorită unei încărcări exterioare, fie greutăţii proprii, şi care este preluată de scheletul mineral solid al pământului respectiv. Această presiune se transmite prin contact direct de la o particulă la alta şi, la încheierea procesului de consolidarea a pământului, devine egală cu presiunea totală. În cazul presiunii efective produse de încărcarea unei construcţii, aceasta nu trebuie să depăşească presiunea admisibilă (v.) a pământului respectiv.
Presiune hidrodinamică.V. sub Presiune de zăcământ şi sub Presiunea apelor subterane.
Presiune hidrostatică. V. sub Presiune de zăcământ şi sub Presiunea apelor subterane.
Presiune interstiţială. Presiunea pe care o suportă apa din porii, respectiv golurile unui pământ, sub acţiunea unor solicitări exterioare, din care o parte (v. Presiunea efectivă) a fost preluată de scheletul mineral solid. Pe măsură ce procesul de consolidare se desăvârşeşte, această presiune este preluată de particulele solide confundându-se în final, cu presiunea efectivă, respectiv cu cea totală. Presiunea interstiţială este influenţată de: natura materialului şi umiditatea sa iniţială; intensitatea compactării şi greutatea utilajului de compactare; etc.
Presiune laterală. Presiunea exercită de un masiv de pământ, perpendicular pe planul pe care masivul este solicitat de o sarcină exterioară (încărcare) sau de greutatea proprie şi care, în condiţiile încărcărilor naturale, este orizontală şi cu atât mai mare cu cât consistenţa pământului este mai mică. Raportul dintre presiunea laterală (pl) şi presiunea verticală (pv) de încărcare se numeşte coeficient de presiune laterală în stare de repaus (), depinde de natura pământului şi de starea lui fizică şi are ca valori: 0,35-0,40 pentru nisipuri; 0,40-0,55 pentru nisipuri prăfoase sau argiloase; 0,55-0,70 pentru argile prăfoase; 0,70-0,75 pentru argile; etc.
Presiune litostatică. Presiunea exercitată asupra unor roci din scoarţa pământului de către stratele aflate deasupra lor, a cărei mărime şi repartiţie, într-un anumit punct, depind de grosimea coloanei de roci de deasupra şi de densitatea acestora. Direcţia acestei presiuni este după verticala locului considerat, iar sensul ei este spre centrul Pământului. Presiunea litostatică produce deformaţii în rocile asupra cărora se produce şi, implicit, asupra golurilor miniere subterane (galerii, camere, puţuri etc.), intensitatea deformaţiilor depinzând de: proprietăţile mecanice ale rocilor (coeziune, plasticitate, structură granulometrică); prezenţa apei; condiţiile de zăcământ ale rocilor considerate (adâncimea, tectonica, respectiv existenţa fisurilor şi fracturilor, stratificaţia şi înclinarea stratelor); condiţiile tehnice ale golului minier asupra căruia se exercită presiunea (deschiderea tavanului, profilul transversal al golului, durata cât golul este nesusţinut, viteza de deplasare a frontului de lucru şi poziţia faţă de înclinarea stratelor sau a fisurilor, felul susţinerii, metoda de exploatare şi zguduirile produse în cazul lucrului cu explozivi etc.); etc. Presiunea litostatică creşte cu adâncimea şi, datorită densităţii materiei terestre, care variază în acelaşi sens, creşterea este, probabil, mai mare decât liniară. În centrul Pământului atinge circa 3,5 milioane atmosfere, ridicând în acelaşi timp limita de elasticitate a rocilor şi mărind domeniul deformaţiilor plastice înainte de rupere. Se explică astfel de ce, în scoarţa terestră, roci care sunt casante la încercările de laborator pot apărea intens cutate, fără a prezenta rupturi. În rocile tari, deformaţiile elastice nu sunt depăşite de presiunea litostatică, în timp ce în rocile moi, ele sunt, în general, mai mari şi durează un timp scurt, după care apar deformaţii plastice, care fac ca vatra (culcuşul) şi pereţii lucrării miniere să se umfle sau să se exfolieze (în marne sau argile, în prezenţa apei), necesitând susţinerea lor cu armături sau cu cadre de susţinere. Se deosebesc: presiune litostatică iniţială, care se stabileşte imediat după executarea excavării miniere şi creşte până la limita maximă şi presiune litostatică secundară, care se stabileşte după atingerea presiunii maxime şi rocile înconjurătoare au căpătat un oarecare echilibru. Sin. Sarcină geologică.
Presiune redusă la nivelul mării. Presiune reală, redusă pe baza formulei barometrice, la valoarea pe care ar trebui s-o aibă la nivelul mării.
Presiune standard. Presiune egală cu 760 mm Hg sau 1 013,25 mb.
Presiunea apelor subterane. Energia potenţială a curentului acvifer. Practic reprezintă suma înălţimii piezometrice (h), măsurată de la vatra (talpa) lucrării (galerie, sondă, puţ, etc.) până la nivelul apei în lucrarea respectivă, şi a înălţimii geometrice (z), determinată de vatra (talpa) lucrării până la planul de referinţă dat. Sin. Presiune piezometrică. La determinarea presiunilor date de orizonturile acvifere se foloseşte noţiunea de presiune hidrostatică, care reprezintă produsul dintre greutatea specifică a apei şi înălţimea coloanei de apă de la nivelul piezometric (sau hidrostatic) până la adâncimea planului respectiv, în limitele orizontului acvifer. În calcului stabilităţii rocilor granulare la acţiunea curentului acvifer se foloseşte termenul de presiune hidrodinamică (D), definită ca o forţă exercitată de curentul acvifer asupra unităţii de volum a rocii: D=al [daN3/m3], unde l este panta piezometrică, iar agreutatea specifică a apei. Presiunea apelor subterane existente deasupra tavanului lucrării miniere sau deasupra vetrei orizontului acvifer care rămâne după coborârea nivelului apei poartă denumirea de presiunea remanentă a apelor subterane. Mărimeaacestei presiuni depinde de condiţiile geologo-miniere şi de tehnologia operaţiilor miniere, ea trebuind să asigure securitatea săpării lucrărilor miniere subterane. Reducerea ei se realizează prin săparea de lucrări miniere din care sau în care se amenajează suitori de drenaj (filtre etc.).
Presiunea gazului în stratele de cărbune.Presiunea gazului existent în stare liberă în stratele de cărbune. Ea este de circa 0,5-0,8 atm în zona de dezagregare gazoasă iar la limita superioară a zonelor cu metan atinge 2-3 atm, crescând pe măsura aprofundării în zonă.
Presiunea vântului. Apăsarea exercitată de vânt pe unitatea de suprafaţă expusă perpendicular faţă de direcţia acestuia. Se exprimă prin relaţia: p = av2, în care v este viteza vântului, iar a este constanta numerică dependentă de densitatea aerului.
Preurban, nucleu.Conmstrucţie, edificiu existent înainte de de fondarea unui oraş, în jurul căruia acesta s-a dezvoltat.
Prevedere aeronautică. Prevedere a condiţiilor atmosferice viitoare de la sol şi din altitudine, pentru rute de zbor şi intervale de timp determinate.
Prevedere climatologică.Anticiparea condiţiilor climatice pentru o perioadă viitoare de lungă durată, pe baza prelucrării statistice a datelor meteorologice din anii precedenţi.
Prevederea statistică. Anticipare a condiţiilor atmosferice viitoare pentru un interval de timp determinat, pe baza relaţiilor empirice stabilite între diferiţi parametri meteorologici ai unui punct oarecare.
Prevederea timpului. Anticiparea caracterelor şi evoluţiei condiţiilor meteorologice viitoare pentru teritorii şi intervale de timp determinate. Subdiviziune a meteorologiei sinoptice, care studiază metodele de prevedere a timpului. După durata intervalului pentru care se realizează, există: prevederea timpului pe scurtă durată (sub 48 de ore); prevederea timpului pe durată mijlocie (două până la zece zile) şi prevedereatimpului pe lungă durată (o lună, un anotimp etc.).
Priabonian.Etaj al Eocenului superior cu Numulites fabianii şi alte fosile.
Primară, era. Sin. Paleozoic (v.).
Primärrumpf. Termen german indicând o suprafaţă plană, în general de nivelare, considerată ca punct de plecare al evoluţiei geomorfologice, evoluţie declanşată de mişcările de înălţare.
Primates. (lat. primus-primul). Ordin de mamifere care se caracterizează prin dezvoltarea mare a cutiei craniene (creierul atinge dimensiuni mari, iar scoarţa sa, cel mai înalt grad de diferenţiere), prin membrele capabile să execute mişcări de răsucire spre interior (pronaţie) şi spre exterior (supinaţie) şi prin cele cinci degete (cu gheare sau cu unghii) de la membre. Dintre primate fac parte subordinele: Lemuroidea (lemurienii), tipuri primitive, arboricole, cu caractere de insectivore (ex.: Plesidapis, din Eocen şi formele frecvente în fauna actuală din Asia de Sud, Madagascar); Tarsioidea, care cuprinde animale mici, cu caractere de antropoide (ex.: Tetonius homunculus) şi Antropoidea, care cuprinde maimuţele, adaptate la viaţa arboricolă, şi omul, cu caractere asemănătoare (micşorarea părţii faciale, orbite anterioare, deschiderea occipitală sub craniu, cavitatea nazală redusă etc.) (ex.: Propliopithecus, din Oligocen; Pliopithecus, Mesopithecus, Dryopithecus etc., din Miocen; Homo heidelbergensis, H. primgenius, H. sapiens) (v. şi sub Homo).
Pripor. Ruptură de pantă în lungul unui drum; pantă abruptă sau povârniş între două pante ceva mai line; coastă de deal sau de munte; loc priporos-cu abrupturi, cu râpe, prăpăstios. Sin. Coastă (v.), Povârniş.
Prislop. Pas de înălţime, de forma şeilor sau curmăturilor, care separă culmi muntoase. Este deci un loc de trecere, cu aspect depresionar, între doi munţi; înşeuare cu drum. (Termen regional, în Carpaţii Orientali).
Prisme de gheaţă. Cristale prismatice de gheaţă, în formă de ace, de coloane sau de plăci din care sunt formaţi norii Cirrus, Cirrostratus şi Cirrocumulus. Prezenţa acestor cristale în atmosferă dă naştere fenomenului de halo. Iarna, pe timp geros, prismele de gheaţă pot cădea pe suprafaţa Pământului acoperită de zăpadă.
Prispă continentală.V. Platforma continentală.
Prispă piemontană. Treaptă de eroziune situată pe marginea piemontană a unui munte, provenită din vechi glacisuri de eroziune ce se racordau în aval cu suprafaţa unor piemonturi de acumulare.
Prival. Canal natural, cu adâncime mică, şi care face legătura între braţele unei ape curgătoare mai mari şi lacurile sau bălţile din lunca majoră sau din deltă (ex.: în Delta Dunării). Aşadar, privalul este o albie secundară sau gârlă care face legătura între un fluviu şi un lac sau o baltă; prelungirea unui lac sub formă de canal în zona de deltă sau de baltă
Probă. Fiecare dintre bucăţile de rocă, de minereuri etc., prelevate dintr-un zăcământ, în anumite condiţii (v. Prelevarea probelor), în scopul examinării caracteristicilor sau proprietăţilor lor (fizice, chimice şi tehnologice), al efectuării unor determinări cantitative etc. După scopul care se urmăreşte în prelevarea probelor, se deosebesc: probe mineralogice, care servesc la determinarea caracteristicilor substanţelor minerale şi a raportului dintre constituenţii mineralogici respectivi, la determinarea condiţiilor de formare a zăcământului, la identificarea proprietăţilor fizice ale componenţilor etc.; probe chimice, care servesc la determinarea compoziţiei chimice a mineralului sau a rocii respective; probe tehnice, care se iau pentru determinarea caracteristicilor calitative ale rocilor sau substanţelor minerale utile, în vederea folosirii lor ca materiale de construcţii sau în diverse procese tehnologice, în stare brută, sau pentru elaborarea metodelor de preparare mecanică a lor; probe didactice, care servesc ca material demonstrativ la lecţii sau ca material de studiu pentru recunoaşterea macroscopică şi microscopică a mineralelor componente, a produselor lor de alterare etc. După modul cum se prezintă probele la extragerea lor din zăcământ (în special la pământuri), se deosebesc: probe neturburate, conservate (până la încercarea lor în laborator), în starea în care au fost extrase, cu păstrarea umidităţii şi a structurii pe care le-au avut în zăcământ şi probe turburate, la care şi structura şi umiditatea naturală se modifică atât prin extragere, cât şi prin timpul conservării. Probele neturburate servesc la determinarea compresibilităţii, a limitei de plasticitate, a coeziunii etc., iar cele turburate, la: determinarea granulometriei, a greutăţii specifice, a unghiului de frecare interioară etc.
Probă medie. O parte dintr-un material (minereu, cărbune, rocă etc.) care reprezintă toată masa lui. Se compune din probe parţiale care caracterizează anumite părţi ale materialului. Exactitatea probării este cu atât mai mare cu cât numărul de probe parţiale şi medii este mai mare. Cu cât materialul care se probează este mai neomogen cu atât este necesară luarea unui număr mai mare de probe parţiale şi în cantitate mai mare.
Proboscidieni. (lat. proboscis-trompă). Ordin de mamifere care au atins cele mai mari dimensiuni cunoscute la animalele din această clasă, având trompă. Originari din Africa, proboscidienii sunt cunoscuţi din Neozoic, fiind reprezentaţi prin Moeritherium (v.), Mastodon (v.), care au trăit şi pe teritoriul ţării noastre, Dinotherium (v.), Elephas (v.) etc. Astăzi trăiesc numai două specii de Elephas (elefanţii) în Africa şi în sudul Asiei. Sin. Proboscidea.
Proces adiabatic. Proces atmosferic, prin mijlocirea căruia un volum de aer, în mişcare pe verticală, îşi modifică temperatura, densitatea şi volumul, fără schimb de căldură cu mediul înconjurător. Variaţia temperaturii, de care depind variaţiile densităţii şi volumului, se realizează după gradientul adiabatic uscat sau umed nesaturat, şi după gradientul adiabatic umed, când aerul este saturat cu vapori de apă.
Proces de pedogeneză.Sin. Pedogeneză (v.).
Proces de umplere a golurilor. Depunerea mineralelor metalifere şi de gangă, din soluţiile mineralizante care circulă în scoarţă, în golurile din roci. Prin umplerea acestor goluri iau naştere zăcăminte sub formă de filoane, volburi etc. de dimensiuni foarte variate (ex.: în patrulaterul aurifer din Munţii Apuseni, filoanele au deseori grosimi de câţiva milimetri sau centimetri, mai rar decimetri sau metri, în timp ce în regiunea Baia Mare se întâlnesc grosimi de 1 sau 2 m la 4-6 şi chiar 10 m). Depunerea mineralelor se face treptat, începând de la pereţii golului spre interiorul lui. Umplerea golului poate fi completă, rezultând un filon compact, sau pot rămâne goluri sub formă de geode (v.), mai ales la zăcămintele de adâncime medie şi mică, cu goluri numeroase şi în care circulă soluţii mai puţin concentrate.
Proces geologic. Succesiunea de stări prin care trec, în desfăşurarea lor în timp, anumite fenomene geologice. Se deosebesc: procese magmatice sau endogene, legate genetic de stadiile de consolidare şi cristalizare a magmei (v. şi Magmă, Diferenţiere magmatică); procese sedimentare sau exogene (v. Exogen, proces), datorită acţiunii agenţilor modificatori externi (atmosferici, hidrosferici şi ai biosferei) asupra scoarţei şi procese metamorfice, care se desfăşoară în interiorul scoarţei, la temperaturi şi presiuni ridicate (v. şi Metamorfism, Metasomatoză).
Proces macrosinoptic.Proces sinoptic la scară mare, care determină evoluţia vremii pe o perioadă îndelungată.
Proces pedogenetic. Sin. Pedogeneză (v.).
Proces pseudoadiabatic. Ansamblul transformărilor suportate de un volum de aer care în timpul ascendenţei se răceşte după gradientul adiabatic uscat (1oC/100 m) până la nivelul condensării şi după gradientul adiabatic umed (1oC/100 m) deasupra acestuia (datorită eliberării căldurii latente de evaporare), iar în timpul descendenţei se încălzeşte numai după gradientul adiabatic uscat (1oC/100 m), ceea ce face ca la acelaşi nivel pe curba descendenţei temperatura să fie mai ridicată decât pe cea a ascendenţei. El stă la baza formării foehnului (v.).
Procese de versant. Ansamblul schimbărilor care au loc pe versanţi sub acţiunea agenţilor denudatori externi şi a gravitaţiei. Din grupa proceselor de versant fac parte: eroziunea liniară şi aureolară, toate formele de alunecări de teren, curgerile de noroi, surpările, rostogolirile etc. Intensitatea acestor procese depinde de înclinarea pantei, de structura geologică a acesteia, de condiţiile dinamice, de învelişul vegetal, de modul de folosinţă a terenului etc.
Procese geomorfologice.Totalitatea mecanismelor şi a modalităţilor prin care se creează relief (deformarea stratelor de la suprafaţă, distrugerea şi îndepărtarea rocilor din anumite locuri, acumularea lor în altele etc.). Se subdivid în procese interne sau endogene (mişcări tectonice, cutremure, vulcanism) şi procese externe sau exogene. Ultimele se clasifică în mai multe feluri: a) după modul de transformare al rocii: procese mecanice (dezagregarea sau fragmentarea rocilor dure pe calea crioclastismului sau a insolaţiei, înmuierea argilelor, îndepărtarea rocilor mobile prin ravenare etc.), procese chimice sau de alterare a rocilor (hidratare, oxidare, dizolvare, coroziune); b) după agentul care dezlănţuie procesul: procese fluviatile, glaciare, marine, lacustre, eoliene, pluviodenudare (apa de ploaie), biogene, antropice, gravitaţionale (prăbuşiri, alunecări etc.); c) după zona sau etajul climatic în care acţionează: procese dedeşert, periglaciare, glaciare, litorale, carstice (subterane), procese alpine, de munte de deal etc.; d) după efectul geomorfologic: procese de eroziune, de acumulare, de transport; e) după poziţia în raport cu văile: procese de albie, procese de versant (v.), procese de interfluviu.
Productus. (lat. productus-întins, mărit, dilatat). Brahiopod fosil articulat. Primele specii ale acestui gen au apărut în Devonianul superior, au avut o mare dezvoltare în Carbonifer şi au dispărut la sfârşitul Permianului. A dat numeroase fosile caracteristice (ex.: Productus semireticulatus, P. giganteus dinCarbonifer; P. horridus din Permian etc.).
Profil. Conturul care rezultă din secţionarea unui obiect printr-un plan cu o poziţie dată şi reprezentarea la scară a conturului respectiv. În funcţie de poziţia planului de secţionare se deosebesc: profile longitudinale (la care orientarea planului de secţionare este paralelă la direcţia generală a obiectului secţionat), profile în lung (după o serie succesivă de plane verticale a căror orientare urmăreşte lungimea desfăşurată a obiectului; adesea se numesc tot profile longitudinale, dar oarecum incorect), profile transversale (la care orientarea planului de secţionare este perpendiculară pe direcţia obiectului de reprezentat).
Profil climatic. Transpunere a elementelor climatice şi microclimatice pe profilul morfologic. Profilul climatic materializează observaţiile meteorologice efectuate pe teren în raport cu altitudinea, cu expunerea versanţilor, cu direcţia de deplasare a aerului, cu nivelul de formare şi de ridicare a ceţii etc.
Profil de echilibru. Profilul longitudinal al albiei unei ape curgătoare, rezultat ca urmare a eroziunii regresive în momentul atingerii unui echilibru dinamic între forţa de eroziune, respectiv energia cinetică a apei (debit, viteză) şi materialul aluvionar pe care acesta îl transportă. Este deci o pantă limită de transport, în lungul căreia eroziunea şi depunerile se compensează, tinzând spre zero pentru fiecare două puncte alăturate existând o pantă de echilibru, care nici nu aluvionează, nici nu roade sensibil, dar transportă apa şi aluviunile. Este deci o pantă care face ca procesul predominant să fie transportul. Noţiunea, care stă la baza teoriei eroziunii apelor curgătoare (alături de nivelul de bază), a fost introdusă în ştiinţă de inginerul hidrotehnician Guglielle în 1657 şi reluată ulterior de Guglielmini (1671), A. Surell (1841) etc. Reprezentarea grafică a profilului se face sub forma unei curbe parabolice cu concavitatea în sus, mai ridicată în amonte (tangentă la verticală), mai aplatisată în aval (tangentă la orizontală) şi în general fără rupturi de pantă. În natură, profilul de echilibru se recunoaşte prin aceea că pătura de aluviuni de pe fundul albiei este subţire, dar continuă, iar panta este lină şi uniformă pentru fiecare sector. Această aluvionare uşoară indică formarea profilului la apele mari şi el reprezintă, în general, panta albiei majore şi nu talvegul propriu-zis. Când râul roade prea mult, el se găseşte deasupra profilului de echilibru (ex.: cursurile superioare ale râurilor din exteriorul arcului carpatic), iar când aluvionează prea mult (pătura de aluviuni este mai groasă decât amplitudinea viiturilor), el se găseşte sub profilul de echilibru (ex.: cursurile inferioare ale râurilor din exteriorul arcului carpatic; multe dintre râurile de câmpie ca: Siretul, Bega, Timiş etc.). Alura generală a profilului de echilibru este condiţionată şi de climatul în care se formează, de mărimea aluviunilor pe care apa le transportă (cu cât acestea sunt mai groase, panta este mai înclinată), de treptele de relief pe care le întâlneşte etc. În climatul cald, ecuatorial, profilul are o pantă neregularizată (cu rupturi de pantă petrografice şi structurale şi cascade; nu există pietriş care să la erodeze); în zonele glaciare şi periglaciare profilul are panta foarte înclinată spre amonte (râul transportă pietriş mult), descrescând la început repede, apoi din ce în ce mai lent spre aval; în climatele mediteraneene panta generală este mai înclinată decât în cele temperate; etc. Sin. Profil ideal, Profil echilibrat, Profil de echilibru dinamic, Profil de echilibru provizoriu.