Dic?ionar de Geografie

Pluviodenudare. (lat. pluvia-ploaie, denudare-a goli). Acţiune de lovire, dislocare, împrăştiere şi spălare a particulelor de sol şi de rocă de către picături de ploaie. Forţa de izbire şi de transport a acestora depinde de mărimea şi de viteza de cădere a picăturilor, de intensitatea ploii, de gradul de acoperire cu vegetaţie, de natura scoarţei de alterare şi de înclinarea pantei terenului. Energia cinetică dezvoltată de căderea unei picături de ploaie cu diametrul de 3 mm şi viteza de 6 m/s este de 3,53 daN^-3/cm²/s, iar a picăturilor cu diametrul de 5 mm şi viteza de 9 m/s ajunge la 16,0 daN^-3/cm²/s. Aceste energii sunt suficient de mari pentru a desprinde şi deplasa particule de sol sau de rocă de mărime corespunzătoare picăturii respective până la distanţe de 40-60 cm. Dislocarea şi aruncarea particulelor de la suprafaţa solului se fac pe distanţe mai mari pe terenurile în pantă spre aval decât spre culme. Pe un teren înclinat, de exemplu, numai cu 9^o, materialul deplasat spre aval este de trei ori mai abundent decât cel aruncat spre amonte, efectuându-se în acest fel un transport lent, dar important, de sus în jos pe versanţi. Pluviodenudarea este maximă pe locurile desţelenite sau defrişate. Ea are o amplasare maximă în regiunile semiaride şi în zonele cu climat de savană, musonic şi mediteranean, unde perioada ploilor torenţiale urmează după o lungă perioadă de uscăciune.

Pluviograf. (lat. pluvia-ploaie, gr. graphein-a scrie). Aparat care înregistrează automat cantitatea, intensitatea şi durata precipitaţiilor lichide. Este format dintr-un receptor pluviometric şi dintr-un vas colector prevăzut cu un flotor ale cărui deplasări verticale se înscriu, cu ajutorul unei peniţe, pe hârtia milimetrică înfăşurată pe un tambur acţionat de un mecanism de ceasornic. Pe peretele lateral al vasului colector se află un tub de sticlă care serveşte la sifonarea apei în momentul când cantitatea de precipitaţii atinge valoarea de 10 mm pe m². Este deci un aparat care înregistrează automat cantitatea, intensitatea şi durata precipitaţiilor lichide. Hârtia milimetrică pe care s-a făcut înregistrarea cu ajutorul pluviografului se numeşte pluviogramă.

Pluviometru. (lat. pluvia-ploaie, gr. metron-măsură). Instrument utilizat pentru măsurarea cantităţii de precipitaţii lichide. Se compune dintr-un cilindru confecţionat din tablă de zinc care are la partea superioară o pâlnie cu diametrul de 159,9 mm, în care cad picăturile de ploaie. Acestea se adună într-un vas colector de formă cilindrică în care pătrunde etanş tubul prelungitor al pâlniei receptoare. Cantitatea precipitaţiilor se determină turnând apa din vasul colector într-o eprubetă pluviometrică divizată în milimetri şi zecimi de milimetri. Citirea diviziunilor de pe eprubetă până la care se ridică nivelul apei provenite din precipitaţii indică înălţimea, în milimetri, a stratului de apă pe metru pătrat de teren. Este deci un instrument cu ajutorul căruia se măsoară cantitatea precipitaţiilor. După particularitatea constructivă destinată să împiedice spulberarea precipitaţiilor solide din receptorul pluviometric, se deosebesc: Pluviometrul tip I.M.C. (cu dispozitiv pentru zăpadă) şi Pluviometrul tip Tretiakov (cu ecran pentru zăpadă). În regiunile greu accesibile se utilizează Pluviometrul totalizator cu contor (care funcţionează pe principiul umplerii şi golirii alternative cu apă din precipitaţii a unui sistem de cupe instalat sub tubul care continuă pâlnia receptorului), sau Pluviometrul automat cu transmisie prin telefon (care este pluviometru totalizator adaptat pentru transmiterea prin telefon a unor semnale Morse, ce indică numărul de cupe golite).

Pneumatolite. (gr. pneuma-suflu, adiere, lithos-piatră). Roci magmatice formate prin procesul de pneumatoliză (ex.: masa magmatică a filoanelor de Sn).

Pneumatoliză. (gr. pneuma-suflu, adiere, lysis-dizolvare, desfacere). Procesul postmagmatic în care componenţii volatili (mineralizatorii) emanaţi dintr-o masă magmatică reacţionează cu rocile înconjurătoare cu care vin în contact sau cu părţile marginale ale masivului magmatic deja consolidat, dând naştere la minerale şi roci noi. După compoziţia substanţelor volatile, se deosebesc: pneumatoliză acidă, cu aport de vapori de apă, B, F, de compuşi volatili ai metalelor alcaline (Li, Be etc.) şi ai metalelor grele (Sn, Cu, Pb, Zn, W, Mo şi U), care dă naştere la: turmalină, fluorină, topaz, muscovit, beril, casiterit, wolframit etc.; pneumatoliză bazică, cu aport de Cl, P, Ti şi compuşii lor volatili, vapori de apă etc., care dă naştere la rutil, clorapatit, scapolite etc.; pneumatoliză cu aport de silice, elemente alcalino-pământoase, alumină şi minerale grele (Fe, Zn, Mn), în cadrul căreia, la contactul cu roci calcaroase se formează skarne (v.), în care se concentrează minereuri de fier şi plumbo-zinco-cuprifere; pneumatoliză cu aport de alcalii, din soluţiile reziduale alcaline (bogate în apă, în alcalii, alumină şi silice), care produc în rocile înconjurătoare feldspatizarea acestora. Spre suprafaţă, înainte de degajarea în atmosferă, compuşii volatili ai magmelor depun pe pereţii craterelor vulcanice şi în fisurile rocilor înconjurătoare (sulf nativ, săruri de amoniu, minerale care conţin bor etc.). În ţara noastră, fenomenul de pneumatoliză a dat naştere acumulărilor de oligist, magnetit şi de minereuri de cupru, plumb şi zinc, din vestul Banatului, la contactul masivelor granodioritice cu calcarele înconjurătoare (ex.: la Ocna de Fier, Dognecea, Oraviţa, Sasca Montană, Moldova Nouă).

Poartă. Porţiune relativ largă de trecere peste o unitate muntoasă joasă (mai ales la capătul unei culmi), dintr-o unitate depresionară în alta, sau porţiune mai îngustă dintre două depresiuni. Ex.: Poarta Mureşului, Poarta de la Reci, Poarta de Fier a Transilvaniei, Poarta Orientală etc. V. Portiţă.

Pod. 1. Platou (v.) restrâns la o porţiune de interfluviu, sau la o terasă (podul terasei). Când acesta este foarte mic ca suprafaţă, având adesea o origine structurală, se numeşte podereu. 2. Construcţie de lemn, piatră, beton, metal etc., ce leagă între ele malurile unei ape.

Pod carstic. Formă de relief cu aspect de pod (peste o apă) format prin prăbuşirea parţială a tavanului unei peşteri (în care caz o porţiune din tavan-de ex., o arcadă, a rămas suspendată deasupra golului) sau a prinderii şi înţepenirii unui bloc între doi pereţi. Ex.: podul natural de la Ponoare (Podişul Mehedinţi din jud. Mehedinţi). Sin. Pod natural.

Pod de gheaţă. Strat continuu de gheaţă format pe suprafaţa unei ape curgătoare sau a unui lac, ca urmare a unei perioade îndelungate cu temperaturi negative ale aerului. Podul de gheaţă apare rar pe suprafaţa apelor care curg repede, dar mai des şi stăruie vreme mai îndelungată deasupra lacurilor şi bălţilor. Se formează prin înaintarea gheţii de la mal spre interior, sau prin unirea solurilor care curg. În timpul dezgheţului, podul de gheaţă se rupe în bucăţi, iar sloiurile pot bloca cursul unui râu sau fluviu în porţiunile mai înguste, dând naştere la zăpoare (v.) care blochează sau periclitează navigaţia.

Pod de zăpadă. Dopuri de zăpadă ce astupă crevasele.

Podereu. V. Pod.

Podiş. Formă complexă de relief, cu interfluvii largi separate prin văi adânci, dezvoltată de obicei pe structură tabulară (ex.: Podişul Colorado, din S.U.A.), înclinată (Podişul Bavariei, Podişul Moldovei, Podişul Getic etc.) sau slab înclinată (ex.: Podişul Transilvaniei). În alte cazuri, podişurile au caracter muntos (Podişul Pamir, supranumit "Acoperişul lumii", Podişul Armeniei, Podişul Boliviei etc.) sau o alcătuire mixtă, fiind formate din sectoare tabulare străbătute de lanţuri muntoase înalte (ex.: Podişul Tibet, Podişul Marelui Bazin, Podişul Anatoliei, Podişul Iranului etc.). Se cunosc şi podişuri care s-au format ca urmare a activităţii erozive îndelungate a agenţilor subaerieni asupra scoarţei terestre afectate de mişcări epirogenetice pozitive. Suprafaţa acestor podişuri intersectează strate divers cutate, ondulate sau înclinate, dând naştere podişurilor de eroziune, scuturilor (v.) sau platformelor (v.). Din această categorie cele mai extinse podişuri de întâlnesc în emisfera sudică: Podişul Braziliei şi Podişul Guyanelor, din America de Sud; Podişul Arabiei, Podişul Deccan (India), din Asia; podişurile Australiei Centrale şi de Vest; Podişul Antarctic etc. În emisfera nordică, din această grupă mai extinse sunt: Podişul Labrador, Podişul Groenlandez, Podişul Siberiei Centrale etc. Podişurile pot avea altitudini care variază în limite foarte largi de la 200 m la peste 4 000 m (ex.: Podişul Pamir are 6 000 m; Podişul Tibet are 4 500 m, Podişul Boliviei are 4 000 m). Adâncimea fragmentării podişurilor este minim 100 m. Podişurile care au un strat dur la suprafaţă se numesc podişuri structurale (ele cuprind în interiorul lor porţiuni de suprafeţe foarte netede numite platouri), dar pot fi şi podişuri de eroziune, suprapuse peste platforme înălţate ce coincid cu suprafeţe de eroziune. Din prima categorie fac parte: Podişul Colorado (S.U.A.), părţi din hamada sahariană, Podişul Getic (poate fi socotit şi podiş de acumulare, înălţat dintr-o câmpie piemontană) etc. Pe platforme, pot fi citate următoarele: Podişul Guyanelor (America de Sud), Dobrogea Centrală etc.; pe suprafeţe de eroziune: Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei etc.). După altitudine pot fi: podişuri joase (platouri sau câmpii colinare-când au aspect de dealuri), medii (500-1 000 m şi sunt transformate parţial în dealuri cu altitudini sensibil egale), înalte (în această categorie intră şi podişurile intramontane, sau străbătute de unele lanţuri de munţi, cum sunt: Podişul Pamir-6 000 m, Podişul Tibet, Podişul Marelui Bazin, Podişul Anatoliei, Podişul Iranului etc.). Trebuie menţionat, că termenul de podiş poate include şi unităţi întregi deluroase, dar care provin dintr-o suprafaţă netedă şi a căror culmi nu scad sub nivelul acestei vechi suprafeţe (ex.: Podişul Transilvaniei, unde numai 7-10% din suprafeţe mai sunt porţiuni netede de interfluviu).

Podometru. Mecanism cu aspect de ceas folosit pentru măsurarea numărului de paşi făcuţi de un cercetător geograf, geolog, pedolog etc. care lucrează pe teren. Se pot citi direct distanţele parcurse, pe jos, în hectometri sau kilometri.

Podul Morii, strate de. Formaţiune tipică de fliş (v.), constituită din marne şi din argile marnoase, fin nisipoase, cu şistuozitate foarte pronunţată, de culoare cenuşie deschisă, cu nuanţă albăstruie sau uşor verzuie, alternând cu gresii calcaroase subţiri, curbicorticale şi cu numeroase ieroglife, intercalată în depozitele oligocene externe ale Pânzei de Tarcău (Pintenul de Văleni). În Valea Teleajenului (jud. Prahova), unde sunt bine dezvoltate, stratele de Podul Morii ating 150 m grosime.

Podzol. (rus.). Tip de sol format într-un climat temperat rece şi umed, sub o vegetaţie de pădure constituită din foioase (podzol secundar) sau din conifere (pdozol primar). Este caracterizat prin culoarea sa albicioasă-cenuşie (ceva mai brună şi mai roşcată spre adâncime), reacţia net acidă, conţinutul redus de humus, un grad de saturaţie în cationi bazici scăzut, fertilitate naturală slabă sau foarte redusă etc. Podzolul secundar (podzol cu orizont argilo-iluvial, podzol de degradare a silicaţilor primari, podzol cu degradare texturală, podzol moderat acid, ortopodzol) se formează la altitudini de peste 300-400 m, în special pe cumpene late lipsite de drenaj extern (cu substratul litologic alcătuit din luturi fine), pe versanţi uşor înclinaţi (cu substratul litologic din gresii, nisipuri, conglomerate şi alte roci sărace în baze şi uşor permeabile), pe terase şi depresiuni intra- şi submontane, la temperaturi medii anuale de 6-10^o şi unde precipitaţiile variază anual între 700-900 mm. Are un profil de tipul A_o-A₁₊₂-A₂-B_t-(B)-D, cu orizonturile crescând în grosime spre adâncime (A are 1-3 cm, iar B ajunge la 80-200 cm). După stadiul de evoluţie genetică, se deosebesc: podzoluri secundare tinere, podzoluri secundare tipice, podzoluri secundare montane tinere şi podzoluri secundare puternic acidificate. Aceste soluri, având un conţinut mai redus de substanţe nutritive asimilabile (în special azot şi fosfor), fiind reci, slab aerisite şi greu permeabile (cu exces de apă primăvara şi adesea deficit vara), cu conţinut ridicat de argilă şi cu reacţie puternic acidă, sunt mai puţin favorabile şi dezvoltării culturilor. Fertilitatea lor poate fi sporită în regiunile de câmpie şi de dealuri, prin folosirea îngrăşămintelor organice, a amendamentelor calcice şi a îngrăşămintelor minerale azotoase şi fosfatice. Pe podzoluri secundare cresc şi se dezvoltă o serie de specii forestiere ca: stejarul pedunculat, cerul, gârniţa, pinul negru, frasinul, părul-pădureţ, plopul tremurător, salcâmul, teiul, paltinul, carpenul, gorunul etc., răspândirea şi asocierea lor fiind în funcţie de subzona pedofitoclimatică, de expoziţie şi de poziţia pe versanţi. Podzolul primar (podzol de distrugere a silicaţilor, podzol feri-humic-iluvial, parapodzol) se formează la altitudini de peste 900-1 100 m, pe roci predominant acide (ex.: gresii şi conglomerate silicioase; şisturi cristaline; roci magmatice acide etc.), la temperaturi medii anuale de 4-6^o (din care cauză resturile organice sunt numai parţial descompuse de ciuperci, dând un humus de tip mor) şi sub precipitaţii anuale de 900-1 200 mm şi chiar mai mult. Are un profil de tipul A_o-A₁-A₂-B (cu B' şi B'')-B/D-D. Se deosebesc: podzoluri primare brune (Braunerde podzol), podzoluri primare tipice şi podzoluri primare slab turboase. Aceste soluri, care în ţara noastră se întâlnesc numai în munţi, formate pe roci magmatice acide, se pretează la creşterea coniferelor (molid etc.) sau, în unele cazuri, a fagului amestecat cu răşinoase. Solurile podzolice sunt relativ fertile pentru silvicultură, în special pentru creşterea coniferelor şi în unele cazuri şi a foioaselor cu rădăcini adânci care ridică fertilitatea. Prin aplicarea unui complex adecvat de măsuri agrotehnice şi agrochimice (adâncirea stratului arat, îngrăşăminte organice şi minerale etc.), solurile podzolice pot fi folosite şi în agricultură. Podzolurile sunt cele mai răspândite soluri de pe glob (9% din suprafaţa Pământului, adică circa 14 milioane km²), deşi se găsesc numai în emisfera boreală (în emisfera australă, au răspândire redusă, numai în cadrul zonalităţii verticale). Se întâlnesc sub zona solurilor de tundră (limitată la nord de Oceanul Arctic, iar la sud de o linie în zig-zag, în apropierea cercului polar), ocupând în Europa nordul Germaniei, nordul Poloniei, unde limita sudică coboară până la paralela de 50^o N, continuându-se astfel până la Kiev de unde se continuă spre nord-est spre Ekaterinburg (fost Gorki) şi Krasnoiarsk. După o întrerupere în zona masivelor montane sud-siberiene, limita sudică a zonei de soluri podzolice reapare în zona cursului inferior al Amurului şi în insula Sahalin. În America de Nord această limită uneşte sudul Peninsulei Alaska cu New York-ul (paralela 42^o), cu unele intrânduri spre nord, până spre Winnipeg şi Edmonton. Pe teritoriul ţării noastre solurile podzolice se întâlnesc numai în cadrul zonalităţii muntoase verticale (în munţii Carpaţi, Munţii Apuseni, la altitudini de 1 000-1 800 m) şi în unele regiuni deluroase şi în depresiunile din vecinătatea munţilor (în Podişul Sucevei, Subcarpaţi, Depresiunea Târgu Jiu, Depresiunea Făgăraş, Depresiune Baia Mare etc.). Pe scurt, podzolul semnifică: 1. Tip de sol din clasa spodosolurilor (în sistemul român de clasificare), definit prin prezenţa orizontului B spodic sub un orizont eluvial. Succesiune tipică de orizonturi: Au (Aou)-Es-Bhs-R sau C. Sin. Podzol humicoferiiluvial, podzol feriiluvial. Este reprezentativ pentru etajul superior montan (al molidişurilor) şi etajul subalpin din munţii noştri. 2. Unitate principală în legenda FAO, care grupează soluri cu orizont B spodic.

Podzolic. Termen folosit, în actualul sistem românesc de clasificare a solurilor, ca echivalent sau complementar în denumirea unor tipuri de sol la care procesul de podzolire este prezent, cel puţin parţial, fără să poată fi inclus în titulatura de bază. Se aplică la luvisol albic (sol podzolic argiloiluvial) şi sol brun feriiluvial (sol brun podzolic). Echivalenţa se păstrează şi în cazul orizontului E spodic (podzolic).

Podzolire. Procesul de formare a podzolului (v.), constând din hidroliza, spălarea şi mirgaţiunea complexului coloidal argilo-humic şi a sărurilor solubile din orizontul A al solului spre orizontul B, în condiţiile unui regim hidric transpercolativ. Procesul este răspândit în zona temperată rece şi umedă a globului pământesc şi are loc în condiţii de acidifiere din ce în ce mai înaintată a soluţiei solului, datorită cantităţilor de acizi fulvici şi crenici, foarte puternici şi agresivi, care nu sunt neutralizaţi decât parţial de bazele, foarte puţin cantitativ, eliberate la descompunerea substanţelor organice sub acţiunea ciupercilor şi a actinomicetelor. Aceşti acizi: dizolvă carbonaţii existenţi şi oxizii hidrataţi de fier, aluminiu, mangan, formând fulvaţi solubili în mediu puternic acid (pH=5,5); favorizează descompunerea silicaţilor, eliberând silice, oxizi hidrataţi şi baze, cu ultimele formând de asemenea fulvaţi solubili; favorizează pătrunderea hidrogenului în complexul coloidal al solului, care devine astfel puţin stabil şi hidrolizează uşor. Produsele de descompunere ale părţii minerale, împreună cu coloizii (care dispersează puternic în mediul acid, cu excepţia cuarţului, care rămâne pe loc, acumulându-se rezidual, sunt îndepărtate (parţial sau total) de apa de infiltraţie, spre orizonturile inferioare, la diferite adâncimi, în funcţie de solubilitatea lor (fulvaţii de Ca, Mg, Na şi K, foarte solubili, sunt îndepărtaţi aproape complet din sol; fulvaţii de Fe, Al, Mn precipită la adâncime, unde reacţia acidă este mai slabă, formând, împreună cu silicaţii primari sau secundari aflaţi în orizontul respectiv, orizontul iluvial B). Podzolirea poate fi: superficială, normală sau bioclimatică (în partea superioară a orizontului A, sub acţiunea umidităţii atmosferice şi a humusului acid), şi profundă, de hidrogeneză sau de biohidrogeneză (în partea inferioară a orizontului A, datorită unui exces de umiditate produs în urma unui drenaj intern insuficient şi în prezenţa acizilor humici). Aşadar, în concluzie, podzolirea este un proces de pedogeneză caracterizat prin migrarea dintr-un orizont superior şi acumularea într-un orizont inferior a argilei sau materiei organice şi/sau a compuşilor de fier şi aluminiu, rezultând un orizont B argiloiluvial sau spodic.

Podzolit. Termen folosit, în actualul sistem român de clasificare a solurilor, ca echivalent sau complementar al termenului luvic din denumirea unor tipuri de sol la care procesul de podzolire se manifestă printr-o argiluviere moderată, cu formarea unui orizont E luvic, urmat de un B argiloiluvial. Este cazul solului brun roşcat luvic (sol brun roşcat podzolit) şi a solului brun luvic (sol brun podzolit).

Podzoluvisol. (de la podzol şi luvisol). Unitate principală în legenda FAO, care include solurile cu orizont B argiloiluvial în care orizontul eluvial pătrunde sub formă de limbi sau în care apar concreţiuni slab cimentate sau întărite de fier. Îi corespunde pro parte luvisolurile albice glosice din sistemul român de clasificare.

Poikilitică, structură. (gr. poikilos-variat, lithos-piatră). Structura unor roci magmatice (ex.: peridotitele), în care apar minerale mari, ciuruite de incluziuni mici de alte minerale, care nu mai sunt orientate în acelaşi fel.

Pol ceresc. Cele două puncte în care prelungirea axei de rotaţie a Pământului intersectează sfera cerească şi în jurul cărora se efectuează mişcarea diurnă aparentă a stratelor. Există: polul nord ceresc şi polul sud ceresc.

Pol geografic. Fiecare dintre cele două puncte (polul nord şi polul sud) în care axa de rotaţie a Pământului intersectează suprafaţa globului terestru. În cei doi poli se întâlnesc toate meridianele geografice. Poziţia polilor variază continuu, descriind linii curbe neregulate care se înscriu într-un pătrat cu latura de 11 m. Înălţimea Soarelui deasupra orizontului atinge la poli un unghi de maxim 23^o30' (la solstiţiul de vară din emisfera respectivă); la echinocţii razele Soarelui ating tangent, în mod concomitent, cei doi poli. Deasupra polilor zilele şi nopţile durează câte 6 luni; ziua polară începe la polul nord la echinocţiul de primăvară (21 martie) şi ţine până la echinocţiul de toamnă (23 septembrie). În acelaşi interval de timp la polul sud este noapte polară (anotimpurile sunt inversate).

Pol geomagnetic terestru. Punct de pe suprafaţa globului pământului atins de linia care pornind dintr-un pol magnetic şi trecând prin centrul matematic al Pământului întâlneşte în partea opusă suprafaţa terestră. În acest fel polului nord magnetic îi corespunde un pol sud geomagnetic, iar polului sud magnetic îi corespunde un pol nord geomagnetic. Polii geomagnetici tereştri ocupă poziţii diferite atât faţă de polii magnetici tereştri cât şi faţă de polii geografici, acestea fiind determinate de poziţia polilor magnetici faţă de care polii geomagnetici ocupă locuri simetrice în emisfera opusă.

Pol magnetic terestru. Punct de pe suprafaţa Pământului în care acul magnetic, sub influenţa câmpului magnetic pământesc, se aşează în poziţie verticală, făcând cu planul orizontal un unghi de 90^o. Pământul are doi poli magnetici, un pol magnetic nord (boreal) şi un pol magnetic sud (austral), care nu corespund ca poziţie cu polii geografici (v.) şi nu corespund nici ca polaritate cu polii unui magnet convenţional. Liniile de forţă ale câmpului magnetic terestru ies din polul austral (care are din această cauză polaritate nordică) şi intră prin polul magnetic boreal care, din aceeaşi cauză, are polaritate sudică. Observaţiile efectuate la intervale de timp regulate au scos în evidenţă faptul că poziţia geografică a polilor magnetici se schimbă încet, dar continuu (ex.: poziţia polului magnetic din emisfera boreală s-a deplasat în decurs de 125 de ani cu peste 400 km spre polul nord geografic). Poziţiile polilor magnetici din cele două emisfere sunt: polul nord magnetic: 75^o30' lat. N şi 100^o30' long. V în jurul insulei Prinţul de Wales (1964); polul sud magnetic: 66^o lat. S şi 138^o30' long. E (1972), în Antarctida, la est de staţia Dumont d'Urville. Poziţia polilor magnetici ai Terrei a variat foarte mult în diverse epoci geologice, fapt evidenţiat prin studiile care s-au efectuat asupra magnetizării rocilor magmatice şi a sedimentelor depuse în apele lacurilor sub influenţa câmpului magnetic terestru din epoca respectivă (magnetism remanent). Astfel, în Cambrian, poziţia polului boreal era 0^o lat. N şi 158^o long. E, iar a polului austral, 0^o lat. S şi 22^o long. V; în Carbonifer, poziţia polului boreal a fost 41^o lat. N şi 128^o long. E, iar a polului austral, 41^o lat. S şi 52^o long. V; în Triasic, polul boreal se găsea în zona de NE a Chinei, iar cel austral, spre SE de capătul sudic al Americii de Sud. Începând din Cretacic, poziţia polilor magnetici s-a apropiat treptat de cea actuală. Schimbările poziţiei polilor magnetici ai Pământului din trecut se pot explica prin deplasarea relativă a crustei faţă de nucleul Pământului.