Dic?ionar de Geografie

Relief baric. Distribuţia spaţială a presiunii atmosferice la nivelul mării (oceanului), reprezentată grafic prin izobare. Noţiunea de relief baric se utilizează în mod comparativ şi asemănător cu imaginea reliefului adevărat, reprezentat prin izohipse. Relieful baric se reprezintă la sol prin izobare, iar la altitudine prin izohipse. Sin. Câmpul presiunii atmosferice. V. Câmp baric.

Relief invers. V. sub Inversiune de relief.

Remaniere. Procesul fizico-geologic în urma căruia elementele unei roci de vârstă mai veche, distrusă de acţiunea valurilor mării, sunt depuse într-o formaţiune mai nouă (ex.: unele conglomerate neogene din Carpaţii Orientali conţin blocuri de şisturi verzi siluriene). Procesul de remaniere se întâlneşte şi la fosile. Ant. In situ (v.).

Remanierea reţelei hidrografice. Schimbări importante ale direcţiei de curgere ale hidrografiei unei unităţi geomorfologice, efectuate mai ales pe calea captărilor, ca urmare a schimbărilor morfogenetice (înălţări, coborâri, schimbări climatice, regresiuni, transgresiuni etc.); au loc la trecerea de la o fază sau perioadă morfogenetică la alta, respectiv la declanşarea unui nou ciclu de eroziune.

Remuu. (fr. remous, de la lat. remoure-a se mişca înapoi). Creştere a nivelului şi suprafeţei unei ape curgătoare, din aval spre amonte, determinată de micşorarea pantei, de îngustarea albiei minore sau de închiderea ei prin baraje naturale ca alunecări de teren laterale albiei, surpări de materiale de pe versanţi, scurgeri de lave etc. Fenomenul de remuu apare în lungul albiei majore din spatele barajelor construite în vederea formării lacurilor de retenţie (de acumulare). Se mai întâlneşte şi la apele curgătoare care se varsă în mări şi oceane, în timpul furtunilor şi a fluxului care împing apa din larg în amonte pe râu.

Rendzină. (pol. rzedzic-a tremura, a foşni-din cauza zgomotului caracteristic pe care îl face plugul la aratul solului respectiv). Tip de sol intrazonal, biolitogen, care se formează sub păduri de stejar, de fag şi de răşinoase cu covor ierbos, pe roci bogate în carbonat de calciu sau în sulfat de calciu (ex.: calcare dolomitice, gips etc.), într-un climat umed sau semiumed. Larg răspândite, sub formă de insule, în Europa Centrală, în jurul Mării Baltice, în America de Nord, rendzinele ocupă suprafeţe restrânse în ţara noastră (în Banat). Procesul de formare a acestui sol constă în solubilizarea treptată a rocii de solificare, în levigarea parţială a carbonatului de calciu, în acumularea accentuată de humus calcic, în formarea slabă până la moderată a argilei fără migraţie coloidală evidentă. După stadiul de evoluţie genetică, se deosebesc: rendzină tipică, sol cu profil A-A/D-D, semischeletic până la scheletic, cu 4-8% humus (în ţara noastră), de culoare brună închisă sau brună roşie, şi rendzină levigată sau degradată, evoluată din rendzina tipică, brun-ruginie, la care profilul se adânceşte apărând şi un orizont iluvial B. Rendzinele sunt soluri cu fertilitate mijlocie până la scăzută din cauza grosimii reduse a stratului de sol şi a conţinutului ridicat de schelet sau din cauza structurii glomerulare prea compacte şi mai săracă în substanţe nutritive. Sunt ameliorate cu îngrăşăminte fosfatice şi azotate şi cu mari cantităţi de gunoi de grajd. Plantaţiile de pomi făcute în gropi mari din care s-a scos scheletul şi care au fost umplute cu sol fertil ameliorat cu îngrăşăminte minerale dau rezultate foarte bune. Rendzinele formate pe roci mai bogate în carbonat de calciu (ex.: marne şi argile marnoase etc.) se numesc pseudorendzine (carbonatice tipice, levigate şi podzolite), conţin mai puţin humus şi pot suferi mai uşor fenomene de levigare, degradare şi podzolire. Pseudorendzinele sunt răspândite în Subcarpaţii Munteniei, în Podişul Transilvaniei şi în Câmpia Română. În concluzie, rendzina este: 1. Tip de sol, inclus molisolurilor din sistemul român de clasificare şi definit prin prezenţa orizonturilor diagnostice A molic şi R rendzinic. Succesiune tipică de orizonturi: Am-Ar-Rrz. 2. Unitate principală de soluri în legenda FAO, care grupează solurile cu orizont A molic ce acoperă imediat un material calcaros (a cărui echivalent în carbonat de calciu depăşeşte 40%).

Renie. 1. Tufişuri dese de populaţie tânără de salcie, răchită, plop pe aluviunile recente ale râurilor. Sin. Reniş. 2. Extremitatea joasă a porţiunii convexe a lobului unui meandru (v.), acoperită cu depuneri de nisipuri şi pietrişuri şi care înclină uşor sub oglinda apei la nivele medii şi mici. Sin. (Regional) Prundiş, Scruntar.

Reniform. (fr.). Calitatea unui mineral de a prezenta în masă o suprafaţă cu aspect de rinichi (asociaţii de mici calote sferoidale). Suprafaţele reniforme sunt caracteristice crustelor de minerale amorfe (ex.: limonit, opal etc.) şi apar mai rar în cazul mineralelor cristalizate (ex.: marcasitul). V. şi sub Agregate minerale.

Reocren. (gr. rheos-curent, krene-izvor). Calitatea unui izvor de a forma un pârâu şi care, în general, are apă limpede, debit regulat şi temperatură joasă şi aproape constantă.

Reoglifă. (gr. rheos-curent, gliphe-gravură). V. sub Ieroglifă.

Reologia pământurilor. (gr. rheos-curent, logos-ştiinţă, studiu). Disciplină al cărui obiect de studiu îl constituie curgerea lentă şi deformarea în timp a pământurilor (în special a celor îngheţate sau a celor argiloase cu plasticitate mare) sub acţiunea unor eforturi normale sau tangenţiale constante, exercitate asupra lor. Caracteristicile reologice ale pământurilor (viteza de deformare în timp şi valorile rezistenţelor critice) depind de compoziţia granulometrică (exprimată prin proporţia fracţiunilor nisip, praf şi argilă), de natura mineralogică a particulelor, de starea fizică a materialului (porozitatea, consistenţa, umiditatea) etc.

Reomorfism. (gr. rheos-curgere, curent, morphe-formă). Procesul fizico-geologic în urma căruia o rocă sau un sediment pe cale de litificare se transformă, sub influenţa apei (în special în anotimpurile ploioase), într-o masă fluidă (cu sau fără adăugare de materiale noi) care se deplasează pe pante sub forma unor curgeri de noroi. Produs în special în rocile prăfoase (aleuritice), procesul este iniţiat prin acţiunea gravitaţiei asupra particulelor constitutive ale rocilor sau printr-un şoc (ex.: cutremur de pământ, valuri puternice, erupţie vulcanică etc.). V. şi Solificare.

Repedea, calcar de. Calcar oolitic, fosilifer, conţinând ca fosile caracteristice unele lamelibranhiate (Mactra podolica, Cardium iregulare), gasteropode (Cerithium disjunctum, C. rubiginosum) etc. Reprezintă Sarmaţianul mediu, tipic dezvoltat în dealul Repedea de lângă Iaşi, unde a fost descris, în 1862, de geologul român Grigore Cobălcescu (1831-1892), în prima lucrare românească de geologie "Calcarul de la Răpidea". În această lucrare autorul prezintă caracterul de platou structural al regiunii şi pune în evidenţă existenţa unei pânze de apă subterană, bună pentru alimentarea cu apă potabilă a oraşului Iaşi.

Reper stratigrafic. Element caracteristic faţă de care, într-o anumită regiune, se consideră profilele stratigrafice care se întocmesc pe baza carotajului electric.

Repetiţie de strate. Întâlnirea, în profilul geologic al unei sonde sau al unui puţ minier, a unui pachet de strate, care apare de mai multe ori în aceeaşi ordine succesivă. Această repetiţie pe verticală este condiţionată de existenţa unei falii inverse (falie de forfecare directă, falie de încălecare, cută-falie etc.) şi este pusă în evidenţă, de carotajul mecanic sau electric (prin vârfuri caracteristice ale rezistivităţii şi potenţialului spontan).

Repeziş. Porţiune cu pantă accentuată în albia unui râu, unde apa curge repede şi învolburată datorită neregularităţilor şi micilor trepte; povârniş sau abrupt pe un versant.

Replat. (fr.). Suprafaţă plană situată pe un versant între două suprafeţe înclinate. Replat-urile pot fi structurale şi corespund aflorării unui strat de roci moi (slabe) prinse între două strate de roci mai tari, sau pot fi de eroziune, cum sunt umerii din profilul transversal al văilor glaciare, fragmentele de terase fluviatile rămase pe versanţi, glacisurile şi conurile de dejecţie, fragmentate şi erodate frontal spre partea lor inferioară etc. În toate cazurile prezenţa replat-urilor indică, în concepţia lui W.M. Davis, o oprire a adâncirii talvegurilor urmată de o reluare a eroziunii.

Reprezentarea reliefului. Redarea reliefului prin metode grafice sau fotografii (hărţi, profile, blocdiagrame, schiţe, aerofotografii etc.).

Reptaţie. Mişcare superficială, lentă a particulelor din pătura de dezagregări, pe cale termică sau hidrică. Sin. Creep. V. şi Târâre.

Reptilia. (lat. reptare-a se târî, a se strecura). Vertebrate acvatice, terestre şi aeriene, înotătoare, mergătoare sau zburătoare, cu temperatura corpului variabilă, cu respiraţie pulmonară şi cu reproducţia ovipară. Reptilele reprezintă, în seria vertebratelor, adaptarea definitivă la mediul terestru. Reptilele se clasifică în patru ordine actuale: Lacertila (şopârle, şerpi), Rhynchocephalia, Crocodilia şi Chelonia (broaşte ţestoase), care au şi unii reprezentanţi fosili, şi în mai multe ordine cu reprezentanţi numai fosili, printre care amintim: Cotylosauria (ex.: Pareiasaurus, Labidosaurus etc.) şi Therapsida (ex.: Cynognathus, Inostrancevia, Dicynodon etc.), din Carbonifer-Triasic; Sauropterygia, cu reptile mari, acvatice, în general carnivore (ex.: Nothosaurus, Plesiosaurus etc.), care au trăit în tot Mezozoicul; Dinosaurienii, cu ordinele Saurischia, care cuprinde reptile carnivore (ex.: Compsognatus, Tyrannosaurus, Megalosaurus etc.) şi erbivore (ex.: Diplodocus, Brontosaurus, Brachiosaurus etc.), foarte mari (până la 25 m lungime şi 25 t greutate), în special din Jurasic şi Cretacic, şi Ornitischia, cu reptile erbivore, bipede sau cvadrupede (ex.: Iguanodon, Stegosaurus, Triceratops etc.), numai din Jurasic şi Cretacic; Pterosauria, cu reptile adpatate la zbor (ex.: Rhamphorhynchus, Pterodactylus, Pteranodon etc.), în special din Jurasic şi Cretacic; etc.

Requienia. Lamelibranhiat aberant din grupul Rudiştilor. În ţara noastră, acest gen, caracteristic Cretacicului inferior de facies recifal, este cunoscut în Dobrogea (Requienia ammonia) şi la Dîmbovicioara (R. griphyoides).

Resac (ressac). (it. rissaca, fr. ressac). Agitaţie complicată şi puternică a mării în lungul coastelor, determinată de interferenţa valurilor care s-au lovit de ţărm cu valurile imediat următoare care vin din larg. Puterea de lovire a valurilor creşte în raport cu forţa vântului, putând atinge şi depăţi 10 000-15 000 daN/m², iar în cazul furtunilor excepţionale, chiar 30 000 daN/m². Valurile de resac desfăşoară o puternică acţiune distructivă a ţărmurilor înalte, în faţa cărora pot arunca apa la peste 30 m înălţime. V. Val.

Resecventă, vale. V. sub Cuestă; V. şi sub Vale.

Resorbire. Sin. Asimilare.

Resuaj (ressuyage). Golirea apei existente în porii necapilari ai solului saturat, pe calea gravitaţiei; creându-se aşa-numita scurgere hipodermică.

Resurgenţă. (Lat. Resurgere-a renaşte). Sin. Izbuc (v.). Prin extensiune, numirea este dată oricărei reapariţii la zi a unui curs de apă într-o regiune carstică sau la periferia sa, după ce a parcurs un traseu subteran (unde a format un curs concentrat), prin galerii şi albii subterane, în masive calcaroase.

Resurse. Totalitatea elementelor, factorilor şi proceselor din mediul înconjurător care pot fi utilizate de om folosind tehnica momentului respectiv. Resursele sunt de două categorii: regenerabile (aerul, apa, pădurile, pajiştile, fauna etc.) şi neregenerabile (minereurile, combustibilii fosili, solul etc.).

Resurse minerale. Rezerve sau zăcăminte de substanţe minerale utile situate în scoarţa terestră, susceptibile să fie valorificate într-o anumită împrejurare sau într-un anumit moment. Se deosebesc: resurse minerale metalifere-zăcăminte de minereuri metalifere care constituie surse pentru extragerea metalelor: feroase (Fe, Mn, Cr, Ni, Co, Mo, W, Ti, V), neferoase (Cu, Pb, Zn, Sn, Al, Bi, Mg, Hg, As, Sb), preţioase (Au, Ag, Pt), radioactive (U, Ra, Th) şi a elementelor rare (Cd, Ga, In, Rh, Ce, Rb, Sc, Se, Te); resurse minerale nemetalifere-zăcăminte de minerale sau roci utile care constituie surse de materii prime pentru: industria ceramică (argile, feldspaţi), industria metalurgică şi refractară (fluorină, criolit, grafit, magnezit şi alte materiale refractare), industria chimică (clorură de sodiu, carbonaţi şi sulfaţi de sodiu, potasiu, borax şi boraţi, brom şi iod, sulf), îngrăşăminte (fosfaţi), abrazivi (diamant industrial, corindon, şmirghel, granaţi, calcedonie, silex, cuarţ, cuarţit, piatră ponce, cretă, diatomit, oxizi de fier etc.), materii prime minerale (azbest, talc şi steatit, mice, baritină şi witherit, wolastonit), materiale pentru construcţii şi alte utilizări (piatră de construcţie, nisip şi pietriş, gips, diatomit, bentonit, argile decolorante, calcar, piatră ponce, perlite, trassuri şi puzolane), pietre preţioase (diamant, rubin şi safir, smarald şi beril), pietre semipreţioase (opal, crisoberil şi alexandrit, jad, turmalina, varietăţi de cuarţ, turcoază, spinel, topaz, spodumen, lapislazuli); resurse minerale combustibile-zăcăminte de cărbuni, ţiţei, gaze şi alte substanţe bituminoase de origine organogenă, utilizate drept combustibil energetic sau ca materie primă pentru industria chimică.

Retenţie. Oprirea şi menţinerea pe loc, pentru o perioadă de timp, a apei de precipitaţie înainte de a fi reluată în scurgerea unui râu sau în ciclul apei. Există mai multe forme de retenţie: glaciară, nivală (reţine apa în gheţar sau sub formă de zăpadă până la anotimpul cald), în sol (care se subdivide în: ape de retenţie propriu-zise, reţinute în porii capilari-numite şi retenţie capilară şi ape de percolaţie, reţinute de porii necapilari, care se scurg gravitaţional, motiv pentru care sunt numite şi ape gravifice). Apele de retenţie capilară nu mai intră în scurgerea pe râu. Tot retenţie sunt şi cele impuse de om prin lacuri de retenţie.

Retragerea falezei. Proces de evoluţie a falezei determinat de acţiunea distructivă complexă a valurilor asupra ţărmurilor înalte. Efectul mecanic al izbirii directe a valurilor, care pot lovi la baza falezei cu o forţă de 10 000-15 000 daN/m², se amplifică prin forţa aerului comprimat de valuri în crăpături, alveole, nişe etc., şi prin bombardarea directă a falezei cu bucăţi de rocă şi cu galeţi antrenaţi de valuri. La baza falezelor care sunt afectate puternic de abraziunea marină se formează firidele de abraziune. Stratele situate sunt deasupra acestor firide, rămase fără sprijin, fiind supuse incontinuu şi acţiunii altor agenţi externi, se vor prăbuşi, determinând o retragere succesivă a falezei şi o extindere treptată a platformei de abraziune. Retragerea falezei se desfăşoară în mod ciclic: adâncire la bază, prăbuşire, împrăştierea materialelor şi din nou adâncire la baza noii faleze. Retragerea falezei se face din ce în ce mai încet, pe măsura extinderii suprafeţei platformei de abraziune, care determină la rândul ei o deferlare a valurilor înainte ca ele să ajungă la baza falezei. Sin. Reculul falezei (v.). V. Recul.

Retragerea versanţilor. Retragerea continuă a versanţilor, către axele interfluviilor, şi depărtarea lor treptată de talvegurile văilor, ca urmare a acţiunii agenţilor denudatori externi. Retragerea versanţilor pe planuri înclinate, paralele cu ele însele, se observă în condiţiile climatelor calde, cu un anotimp ploios şi unul secetos, favorabile declanşării proceselor de retragere accentuată a versanţilor prin denudare. Retragerea versanţilor fără schimbarea unghiului pantei, în condiţiile climatului ţării noastre, depinde aproape exclusiv de rocă şi de structură; în roci tari (conglomerate, calcare, gresii, roci cristaline) se observă o retragere a versanţilor paralelă cu ei însuşi, în timp ce în argile, marne etc., are loc o retragere mai mare a versanţilor, dar cu micşorarea unghiurilor de pantă şi cu coborârea interfluviilor. De asemenea, retragerea crestelor se face fără schimbarea unghiului de pantă, destul de repede, sub acţiunea solifluxiunii, alunecărilor şi a proceselor de dezagregare şi de laterare. Sin. Reculul versanţilor. V. şi Recul.

Retrogradarea ţărmului. Înaintarea către uscat a liniei de ţărm datorită abraziunii valurilor, în fazele de transgresiuni. Opus: Progradarea ţărmului (v.).

Retromorfism. (lat. retro-înapoi, morphosis-formare, modelare). Sin. Diaftoreză (v.).

Retrusarea stratelor. V. sub Redresarea stratelor.

Reţea. Trasee care converg sau care formează ochiuri şi noduri de tipul plasei şi care adesea conduc la o anume organizare a terenului sau spaţiului pe care se dezvoltă. În geografie, termenul este folosit în proiecţiile cartografice (linii de relaţii sau de legături proiectate pe suprafaţa geografică) pentru a reda, de ex., reţeaua de meridianeşi paralele, reţeaua hidrografică, reţeaua de drumuri etc.; mai este folosit pentru a indica sau reda liniile care unesc punctele de polarizare sau de difuziune ale unui fenomen, cum ar fi reţeaua urbană pe un teritoriu.

Reţea urbană. Ansamblu de oraşe repartizate într-o regiune sau într-un stat, având unele cu altele, relaţii diverse: comerciale, financiare, culturale, turistice etc. Este o noţiune dinamică, fondată pe principiul polarizării activităţilor regionale de către centrele urbane şi al relaţiilor de tip flux, emise şi transmise de aceste centre, ce a contribuit la progresul analizei geografice a problemelor urbane, subliniind caracterul de întreg, globalitatea fenomenului urban şi depăşind astfel imaginile abstracte ale monografiilor de oraşe.

Revărsare. Depăşire a malurilor unui râu de către apele sale în perioada de creştere, cu pătrunderea acestora în albia sa majoră. Revărsările au loc în mod frecvent în cursul inferior al râurilor, în regiunile de câmpie şi de podiş, dând naştere inundaţiilor, care pot produce pagube culturilor, aşezărilor omeneşti, căilor de comunicaţii etc. Uneori se face distincţie între revărsare şi viitură, prima producându-se cu oarecare regularitate, într-un anumit anotimp (primăvara sau începutul verii), iar a doua apărând din conjuncturi întâmplătoare şi fiind obişnuit mult mai puternică şi mai păgubitoare. În ţara noastră s-au făcut şi se fac îndiguiri atât în Lunca Dunării, cât şi în lungul râurilor interioare, pentru a se evita efectele negative ale revărsărilor.

Revers. (lat. reversus-întors). Suprafaţă structurală slab înclinată, care corespunde în structura monoclinală stratelor tari de pe interfluviile dintre văile consecvente (v. sub Vale), sau de pe versanţii prelungi ai văilor subsecvente (v. sub Vale). Pe suprafaţa reversului, care are înclinare opusă frunţii cuestei, se adâncesc văile consecvente. În situaţiile în care înclinarea stratelor este foarte mică, partea mai înaltă a reversului, cu caracter erozivo-structural, devine platformă structurală. Sin. Monoclin (v.).

Reversibilitate tectonică. Proces geologic în urma căruia unele structuri geologice anticlinale, respectiv sinclinale determinate de mişcări tectonice verticale, îşi pierd acest caracter datorită schimbării sensului acestor mişcări. Fenomenul este întâlnit în regiunile de platformă, unde sunt frecvente mişcările oscilatorii (ex.: platforma epihercinică din faţa Carpaţilor Meridionali, la est de Balş-Craiova, care în Jurasic prezenta o ridicare maximă şi care în Cretacic s-a transformat într-o scufundare care a dus la pierderea caracterului structural iniţial al regiunii). În regiunile sinclinale, structurile geologice (cutate), în general ireversibile, reversibilitatea tectonică este mai rară, iar amplitudinea schimbărilor de sens, mai mare, se manifestă în scoarţă prin schimbări puţine, dar importante, ale faciesului formaţiunilor geologice şi prin schimbări de structură pe plan regional.

Rezervă geologică. (lat. reservare-a pune deoparte, a păstra). Cantitatea de substanţe minerale utile (combustibili minerali, minereuri, roci de construcţie etc.) determinate într-un zăcământ (prin calcule sau prin estimare), care poate fi apreciată ca industrializabilă în prezent sau în viitor. Se exprimă în tone, pentru minereuri, cărbuni şi ţiţei, şi în metri cubi pentru gazele naturale şi roci de construcţie.

Rezervaţie. Suprafaţă terestră sau acvatică în care sunt ocrotite prin lege monumente ale naturii de interes geologic, geomorfologic, paleontologic, botanic, zoologic, speologic, limnologic, marin, peisagistic. În România au fost stabilite, prin lege, trei categorii de rezervaţii: naturale, ştiinţifice şi peisagistice. Cu excepţia celor ştiinţifice, în celelalte, accesul turiştilor este permis cu restricţii bine stabilite.

Rezidual. V. Relief rezidual.

Reziduu magmatic. (lat. residuus-rest). Fluidul rămas dintr-o magmă (v.) în curs de consolidare, după depăşirea fazei lichid magmatice, în cadrul căreia prin diferenţiere (v. Diferenţiere magmatică) s-au format majoritatea rocilor magmatice şi o serie de zăcăminte cu o deosebită importanţă economică (Pt, diamant, Cr, Ti, Va, Fe, Ni, Co, Cu). Fluidul este alcătuit din apă, substanţe volatile şi substanţe care nu au participat decât în parte la formarea mineralelor anterioare. Prin cristalizarea în continuare a reziduului magmatic se formează în faza următoare pegmatitele (v.). Sin. Reziduu pegmatitic.

Reziduuri de deflaţie. Blocuri pietroase şi forme proeminente evidenţiate în mod deosebit datorită deflaţiei materialelor mai fine dintre ele.

Rezinit. Constituent maceral al cărbunilor fosili, asociat cu vitrinitul (în clarit, în vitrit şi, mai rar, în durit), de care se deosebeşte prin faptul că are duritate la lustruire şi relief mai mari decât acesta. Provine din răşini, din ceară şi din alte substanţe, are culoare cenuşie sau mai deschisă (în funcţie de rangul cărbunelui şi felul substanţei de origine), în lumină reflectată, şi galben-portocaliu sau galben, în lumină transmisă.

Reţea. Trasee care converg sau care formează ochiuri şi noduri de tipul plasei şi care adesea conduc la o anume organizare a terenului sau spaţiului pe care se dezvoltă. În geografie, termenul este folosit în proiecţiile cartografice (linii de relaţii sau de legături proiectate pe suprafaţa geografică) pentru a reda, de ex., reţeaua de meridiane şi paralele, reţeaua hidrografică, reţeaua de drumuri etc.; mai este folosit pentru a indica sau reda liniile care unesc punctele de polarizare sau de difuziune ale unui fenomen, cum ar fi reţeaua urbană pe un teritoriu.

Reţea cartografică. Ansamblu de meridiane şi paralele trasate pe o hartă. Fiecare punct de pe hartă este definit prin coordonatele sale rectangulare (x şi y), raportate la un sistem de axe rectangulare ce trec prin centrul regiunii considerate. Reţeaua cartografică constituie canevasul oricărei hărţi.

Reţea de falii. Sistem de falii paralele care se intersectează după un anumit unghi şi care se formează într-o regiune pe cale de consolidare în urma acţiunii, în timpuri geologice diferite, a unor forţe tectonice diferit orientate. Se produc şi reţele de falii de forfecare, orientate pe două direcţii sau combinaţii de falii radiale şi periferice (ex., în cadrul unui bazin de prăbuşire), determinate de un proces tectonic unitar. În cadrul reţelelor de falii, se pun în evidenţă în loc dyke-uri şi filoane metalifere (ex.: în regiunea metalogenetică Baia Mare apar filoane cu sulfuri auro-argentifere, iar la intersecţiile faliilor, zonele cele mai bogate în aur).