Dic?ionar de Geografie

Recifal, calcar. V. sub Calcar.

Rectificarea cursului râului (albiei). Îndreptarea unui curs meandrat prin autocaptare sau prin intervenţia omului, scurtându-se lungimea şi mărindu-se panta de curgere.

Recul. Termen folosit pentru retragerea unui abrupt, a unui versant, a falezei, a frunţii unui gheţar (sin. Recesiune glaciară-v.) etc., datorită eroziunii, încălzirii climei etc; retragerea se face de obicei aproape paralel cu starea şi poziţia iniţială (paralel cu el însuşi). Sin. Retragere.

Recurenţă. Fază mică de avansare a unui gheţar care se află într-o perioadă generală de retragere.

Recurenţă de facies. (lat. recurrens-care revine). Apariţia la diverse niveluri stratigrafice, în aceeaşi regiune, datorită repetării de-a lungul timpului geologic a unor condiţii de mediu asemănătoare (climă, adâncimea apei, regimul de curenţi etc.), a unor formaţiuni geologice identice din punctul de vedere litologic, dar de vârste diferite (ex.: gresia de Kliwa superioară şi inferioară din Oligocenul marginal al Carpaţilor Orientali etc.). Aceste formaţiuni (omotaxe) conţin fosile caracteristice diferite, dar aceleaşi fosile de facies

Redresarea stratelor. Ridicarea unor strate, mai mult sau mai puţin înclinate sau orizontale, până la verticală ("în picioare"), din cauze tectonice. Când fenomenul continuă peste verticală şi pe o adâncime limitată, stratele capătă o succesiune inversă; se produce retrusarea (răsturnarea) stratelor.

Reducerea presiunii la un nivel standard. Corectarea temperaturii înregistrate într-un punct oarecare, cu o valoare dependentă de gradientul termic vertical şi diferenţa de nivel dintre punctul respectiv şi nivelul mediu al mării.

Reflecţie. 1. Schimbarea direcţiei de propagare a radiaţiilor venite dintr-un mediu oarecare, la impactul cu suprafaţa unui alt mediu. Unghiul de reflecţie (de întoarcere în mediul iniţial) este egal cu unghiul de incidenţă. 2. Schimbarea cu caracter de întoarcere a direcţiei de propagare a unei unde de apă la incidenţa cu un obstacol.

Reflecţie difuză. Reflectarea de către particulele mari, aflate în suspensie, în atmosferă, a tuturor radiaţiilor, indiferent de lungimea lor de undă. Se mai numeşte şi difuzie totală.

Reflux. (fr. de la lat. re-contra, flux-creştere). Fază de retragere temporară şi periodică a apelor marine (şi oceanice) din zona litorală, sau de coborâre a nivelului mării (sau oceanului) în faţa ţărmurilor înalte mărginite de faleze. Refluxul, împreună cu fluxul, contribuie la modelarea ţărmurilor şi a platformelor litorale, precum şi la formarea estuarelor (v.). V. şi sub Maree.

Refracţie. 1. Schimbarea de direcţie a crestei valurilor din cauza contactului cu topografia fundului marin sau a ţărmului. 2. Schimbarea direcţiei de propagare a diferitelor radiaţii, la trecerea dintr-un mediu în altul.

Refracţie atmosferică. Curbarea traiectoriei razelor de lumină emise de o sursă oarecare, din cauza scăderii densităţii aerului (care micşorează refracţia) paralel cu creşterea altitudinii.

Refugiu. 1. Staţiune, enclavă, areal în care s-au putut păstra unele specii sau comunităţi de organisme în perioade de climat nefavorabil (ex.: refugiu glaciar). 2. Teritoriu protejat temporar pentru ocrotirea unor specii de animale, mai ales păsări, sau plante în anumite perioade ale anului, corespunzătoare migraţiei, cuibăritului, înfloritului.

Refularea alunecării. Urcarea uşoară a frunţii unei alunecări, datorită presiunii din spate, peste poala versantului opus.

Refularea apei. Deplasarea apei, prin presiune, din spaţiul ocupat obişnuit, în diverticule laterale (ex.: apa mării împinsă pe gurile de râuri; apa râului împinsă pe guri de canale etc.).

Reg. (ar.-teren plan). Suprafaţă plană din regiunile aride şi semiaride acoperită cu material eluvial (v. Eluviu) format din lespezi şi blocuri mici de pietre, rezultate de pe urma dezagregării mecanice şi a trierii şi spulberării materialului fin de către vânt. Termenul, originar din Sahara apuseană (unde semnifică un pavaj), este folosit de unii autori şi pentru suprafeţele glacisurilor (v.) din regiunile deşertice acoperite cu o cuvertură de pietrişuri detritice sau cu pietrişuri de origine torenţială. Regul poate proveni prin: trierea particulelor pe calea deflaţiei pe o suprafaţă pietroasă cu dezagregări (rămân pe loc lespezile şi unele blocuri mici de pietre-eluvii), dintr-un glacis aluvial deflat, sau din orice fel de cuvertură detritică cu materiale heterometrice. Termenul de reg corespunde celui de "serir" din deşertul Libiei sau celui de "gibber plains" din Australia. Vasta câmpie deşertică cu aspect de reg, lipsită de un relief aparent, de o vegetaţie vivace şi acoperită pe alocuri cu o pătură subţire de nisip, din sudul Algeriei, la vest de masivul Ahaggar, este cunoscută sub numele de tanezrouft (ar.-fără viaţă).

Regenerare orogenică. (lat. regenerare-a reproduce). Procesul geotectonic în urma căruia o regiune veche consolidată (cratonizată) şi cutată, transformată în timp într-o regiune de platformă, reintră în evoluţie în cadrul unui nou ciclu orogenic. Regiunea începe să se scufunde încet, scufundarea fiind însoţită de o sedimentare marină (ca într-un geosinclinal) şi de formarea de cute strânse, liniare, în unele cazuri, apărând şi fenomene magmatice (intrusive şi vulcanice) sau metamorfice (ex.: Carpaţii Moldovei, ale căror zone cutate de orogeneză alpină ajung în contact direct cu Platforma Rusă, cutată şi rigidizată în Precambrian; etc.).

Regenerarea ciclonului. Readâncirea ciclonului aproape umplut, prin pătrunderea în spaţiul dezvoltării lui, a unei mase de aer rece.

Regim. (fr.). Termen utilizat în geografia fizică pentru a indica modul de evoluţie ciclică a fenomenelor naturale. În climatologie, în hidrologie (regimul scurgerii, pentru a se urmări variaţia în timp a cantităţii de apă ce trece printr-o secţiune dată a unui râu, sau termenul de regimul nivelurilor râurilor, pentru a se urmări variaţia în timp a înălţimii oglinzii apei faţă de un punct fix sau faţă de un plan convenţional, considerat zero. Se foloseşte şi termenul de regim fluvial (v.), prin care se urmăreşte legătura între diversele regimuri din climatologie şi regimul scurgerii sau al nivelurilor râurilor din diverse zone şi etaje climatice.

Regim climatic. În climatologie se folosesc termenii: regimul radiaţiilor solare (directe, difuze, efective), regimul termic, regimul baric, regimul precipitaţiilor, regimul evaporaţiei, regimul eolian etc., pentru a se indica variaţiile zilnice, decadale, lunare, anuale, multianuale ale diverşilor factori meteorologici.

Regim fluvial. Evoluţia medie a debitelor unei ape curgătoare pe parcursul unui an (ciclul anual de scurgere). Regimul fluvial este impus, în primul rând, de regimul climatic al bazinului hidrografic prin intermediul bilanţului hidrologic, impus la rândul său de precipitaţii şi evaporare. Dar, la regimul climatic se adaugă şi conjucturile climatice deosebite, structura hidrologică a bazinului şi apele subterane. Clasificarea regimului fluviatil: a) După regimul climatic: regim glaciar (alimentat în mare măsură de gheţari, cu ape mari vara şi foarte mici iarna); regim nival (cu ape mari la topirea de primăvară a zăpezilor), regim pluvial oceanic (cu ape mici vara şi viituri în unele luni de iarnă), regim mediteranean (cu viituri bruşte iarna şi ape mari vara), rtegim deşertic (specific uedurilor); toate acestea sunt regimuri simple, impuse de un singur climat. Când se combină două regimuri, pot apare: regim pluvio-nival, regim pluvio-nival etc., regim complex (cu regimuri schimbătoare şi combinate variat din amonte spre aval); în acelaşi context pot fi: regim de munte, de deal, de câmpie. b) După modul cum se plasează viiturile: regim regulat (viiturile şi etiajele se plasează mereu în acelaşi anotimp), regim neregulat (viiturile pot apărea în orice lună). c) După diferenţa dintre viituri şi etiaj: regim ponderat (când diferenţa dintre etiaj şi viitură pe de o parte şi cea faţă de debitul modul pe de altă parte este mică), regim excesiv (când există diferenţe enorme între debitele de etiaj şi cele ale viiturilor, de exemplu, de peste 1 000 de ori). d) După intervenţia omului: regim propriu (natural sau neinfluenţat), regim influenţat (prin baraje etc.).

Regim glaciologic. Evoluţia sumei algebrice a acumulărilor totale şi a topirii totale a unui gheţar; pentru a se putea face comparaţii, calculul se face pe unităţi de suprafaţă din care rezultă regimul specific.

Regim hidric arid. Tip de regim hidric al solului, caracterizat prin lipsa apei accesibilă plantelor în cea mai mare parte a anului. Este considerat caracter diagnostic în legenda FAO, pentru a defini yermosolurile şi xerosolurile faţă de alte soluri cu morfologie comparabilă dar situate în afara zonelor aride.

Regim hidric endopercolativ. Tip de regim hidric al solului caracterizat prin predominarea curenţilor descendenţi de apă.

Regim hidric exudativ. Tip de regim hidric al solului caracterizat prin predominarea curenţilor ascendenţi de apă freatică spre suprafaţa solului.

Regim hidric nepercolativ. Tip de regim hidric al solului caracterizat prin absenţa unui curent descendent de apă suficient de puternic pentru a umezi cel puţin o dată pe an întregul profil de sol şi roca subiacentă până la nivelul apei freatice. Sin. Regim hidric netranspercolativ.

Regim hidric percolativ. Tip de regim hidric al solului caracterizat prin prezenţa unui curent descendent de apă suficient de puternic pentru a umezi cel puţin o dată anual întregul profil de sol şi roca subiacentă până la nivelul apei freatice. Sin. Regim hidric transpercolativ.

Regim hidrologic. V. Regim fluviatil.

Regimul apelor subterane. Variaţia în timp a nivelului, compoziţiei, temperaturii şi a vitezei de deplasare a apelor subterane, sub acţiunea condiţiilor meteorologice (precipitaţii, temperatura şi presiunea aerului, evaporare) şi a factorilor artificiali (drenaj, coborârea nivelului apelor subterane, asecarea zăcămintelor de substanţe minerale utile, construcţii hidrotehnice etc.). Regimul de circulaţie a apelor subterane caracterizat prin existenţa unei suprafeţe libere în care presiunea apei este egală cu presiunea atmosferică se numeşte regim fără presiune.

Regimul nivelelor. Oscilaţia pe verticală a oglinzii apei unui râu faţă de un punct fix sau faţă de un plan convenţional considerat zero. V. Nivelul râurilor, Hidrograd.

Regionare. Operaţiunea de depistare şi delimitare a modului de îmbinare a unităţilor teritoriale diverse şi subalterne, pe spaţii geografice tot mai extinse. Operaţiunea de regionare conduce la stabilirea unor trepte taxonomice de diferite mărimi, prima putând fi continentul (când este vorba de regionări fizico-geografice), sau ţara (regionări complexe), apoi regiunea (cu posibilităţi de a separa macroregiuni, regiuni şi subregiuni), apoi sisteme (sau grupări) teritoriale de diferite ordine etc. Denumirea acestor trepte variază de la un autor la altul, inclusiv numărul şi conţinutul lor. Cele mai obişnuite şi mai folosite regionări sunt cele care se efectuează ţinând seama de un singur element geografic principal cu răspândire continuă, dar diversă, în teritoriu (relief-regionare geomorfologică, climă-regionare climatică, vegetaţie, soluri etc.). Regionarea se face cu scop analitic şi de cunoaştere, dar şi cu scop practic, în vederea unei acţiuni de perspectivă care se aplică diversificat pe diferite regiuni şi unităţi taxonomice; cele două sensuri nu totdeauna se disting net ca proces de regionare.

Regionare geomorfologică. Procesul de analiză, depistare şi delimitare a unităţilor subalterne de relief de pe un teritoriu. Depistarea lor începe, de obicei, cu acele trepte-categorii care sunt mai clar identificabile, denumite obişnuit regiuni; acestea se asamblează în domenii geomorfologice, care la rândul lor decupează un continent. Operaţiunea continuă prin identificarea şi delimitarea unităţilor ce se "îmbucă" în interiorul regiunilor, putând apărea aici şi o treapă intermediară a grupărilor de unităţi sau a sistemelor teritoriale geomorfologice (de ordinul I-III); cele mai mici trepte sunt: elementele unităţilor (uneori se impune şi o treaptă a sectoarelor geomorfologice) şi microunităţile. În general, diviziunile mari se fac pe criterii morfotectonice şi morfostructurale, până la treapta de regiune inclusiv, iar cele mici, mai ales pe criterii sculpturale. Totdeauna, la delimitarea şi conturarea acestor categorii de unităţi se ia în considerare şi structura geomorfologică socotită la nivelul fiecărei trepte ca şi dimensiunile teritoriale, căci orice structură are o dimensiune. Modelul general al regionării geomorfologice este deci: continent, domeniu, regiune, subregiune, grupare de unităţi de ordinul I-III (sistem teritorial de ordinul I-III), unitate, element, sector, microunitate. V. Regiune geomorfologică, Structură geomorfologică, Stil geomorfologic.

Regionare pedologică. Operaţie de separare a învelişului de sol în unităţi teritoriale pe baza unor caractere comune ale solurilor.

Regiune. Există un sens larg, popular al noţiunii de regiune şi un altul mai îngust, folosit în diferite discipline, dar ambele nu au o accepţiune unică şi satisfăcătoare. 1. Sensul larg se referă la o porţiune a spaţiului terestru care se individualizează de altele printr-un anumit criteriu, oricare ar fi el. De ex., regiune deluroasă, cerealieră, deşertică, vieneză, folclorică etc. Deci, este vorba de identificarea unui anumit teri-toriu printr-un criteriu ce îl caracterizează pe tot ansamblul său. 2. Limbajul ştiinţific încearcă să contureze un concept de regiune, dându-i o semnificaţie mai precisă şi, respectiv, căutând să delimiteze criteriile de recunoaştere şi delimitare. În general, se admite că regiunea este o porţiune dintr-un decupaj intern de prim ordin a unui teritoriu naţional, anume aceea care se impune omului ca cea mai importantă. Nu există astăzi, când naţiunile sunt bine conturate, regiuni internaţionale, dar există un maxim de legături, o anume solidaritate şi un asamblaj sudat între regiuni naţionale vecine. Regiunea rezultă dintr-o asociaţie de factori activi şi pasivi de importanţă şi intensitate variabilă (relief, climă, geologie, activităţi şi istorie umană, organizarea socială etc.), care îi impune o anume fizionomie, o omogenitate teritorială, o dinamică proprie şi respectiv un anume echilibru intern evolutiv. Regiunea se identifică prin anumite caractere dominante, care, de obicei, sunt importante şi pentru cadrul sau mediul de viaţă al omului; dintre acestea se pot aminti: elemente naturale omogene pe tot teritoriul (regiuni naturale), anumite tipuri sau sisteme de producţie (ex.: regiuni agricole), o anumită evoluţie istorică (regiuni istorice); o organizare polarizată spaţial în jurul unor oraşe (ex.: regiunea pariziană). Uneori, criteriile se combină, dar atunci nu mai rezultă o limită, ci apar mai multe, de unde greutatea de a delimita astfel de regiuni. Acest concept, de regiuni complexe, este deficitar şi în cea ce priveşte problema scării şi a nivelului comparativ şi echivalent al regiunii de la un loc la altul sau de la o ţară la alta, precum şi în ce priveşte stadiul de dezvoltare al organizării social-economice etc. Progresele cele mai vizibile s-au înregistrat mai ales în definirea separată a regiunii geografice pe elemente (regiuni geomorfologice, climatice, de sol etc.), oarecum a regiunii fizico-geografice şi, pornindu-se de la ultimele, în separarea de regiuni ale producţiei agricole. Oricum, se resimte lipsa unei analize şi a unei teorii a regiunii geografice. În evoluţie istorică, noţiunea de regiune apare în geografie în sec. al XVIII-lea, când este definită ca o porţiune a unei ţări ocupată de un acelaşi popor, sau de popoarele unei aceleiaşi naţiuni; sensul era deci politic şi administrativ. La începutul sec. XIX apare noţiunea de regiuni naturale, care vor fi definite, la începutul sec. XX, astfel: foarte mari-cele care sunt departajate de climă, şi regiuni mici-cele departajate, în interiorul primelor, de către altitudine şi constituţia geologică (L. Gallois, 1901, 1908). În acelaşi timp, Vidal de la Blanche încearcă să meargă mai depate, pornind de la regiuni naturale, care oferă multe posibilităţi dar depinde de om pe care din acestea le va folosi şi le va dezvolta; el consideră că mari-le regiuni sunt heterogene şi se subdivid în unităţi tot mai mici, fiecare cu un anumit tip de organizare spaţială născut din îngemănarea natură-activitatea grupurilor umane. Americanii consideră regiunea drept cadru al cercetării, ca un context teritorial al problemelor socio-economice. Sub această influenţă, şi alţi geografi, mai ales din occident, consideră că nu aspectele ecologice trebuie să-i preocupe în primul rând, ci dinamismul vieţii regionale, ca şi procesele în devenire, care dau perspective amenajării teritoriale.

Regiune abisală. V. Abisală, regiune.

Regiune areică. V. Areic.

Regiune aseismică. Teritoriu în care cutremurele se produc rar şi cu intensităţi mici. Opus: Regiune seismică. V. sub Seismicitate.

Regiune batială. V. Batială, regiune.

Regiune biogeografică. Arii de răspândire a diferiţilor taxoni vegetali şi animali. În domeniul marin: regiunea arctică, regiunea temperată de nord, regiunea atlantică tropicală, regiunea indo-pacifică, regiunea temperată de sud, regiunea antarctică. În domeniul terestru: regiunea holarctică, regiunea neotropicală, regiunea africano-malgaşă, regiunea indo-malaeză, regiunea australo-papuaşă, regiunea polineziană, regiunea antarctică.

Regiune de fractură. Porţiunea de teren din dreptul unei falii regionale, puternic înclinată, care se recunoaşte, în afară de criteriile geologice propriu-zise, prin: prezenţa de brecii de fricţiune, de falii mici în trepte; schimbarea bruscă a înălţimii şi a caracterului reliefului; izvoare în linie şi terenuri mlăştinoase; etc.

Regiune de orogen. Care se suprapune pe fundament de orogen.

Regiune de platformă. Care se suprapune pe fundament de platformă.

Regiune endoreică. V. Endoreică, regiune.

Regiune exoreică. V. Exoreică, regiune.

Regiune geomorfologică. Teritoriu compus dintr-un acelaşi tip major de relief (munte, podiş, deal, câmpie), omogen în ce priveşte structura geomorfologică, mărginit în exterior de alte tipuri majore de relief ca şi de regiuni similare dar cu alte structuri; se subordonează unui domeniu geomorfologic, sau direct unui continent. Se deosebesc: macroregiuni, regiuni şi subregiuni. Macroregiunea reprezintă un teritoriu compus din acelaşi tip major de relief ce se extinde pe spaţii continentale foarte mari, format din mai multe structuri şi stiluri geologice şi geomorfologice, dar de acelaşi tip general (de ex.: structură montană), care se asociază, geomorfologic, în regiuni (ex.: macroregiunea Carpaţilor româneşti, cu regiunile: Carpaţii Orientali, de Curbură, Carpaţii Meridionali, Apuseni, Banatului). Regiunea geomorfologică constituie treapta taxonomică de bază în regionarea majoră a unui teritoriu extins (mai ales teritorii naţionale); afinităţile lor de geneză, evoluţie, mod de ansamblare şi de subordonare pe spaţii mai mari, ca şi complementarismul lor funcţional, duce la asocieri în complexe de tipul domeniului geomorfologic, cu variate influenţe în diversificarea vieţii sociale, economice şi politice, dar, cu permanenta tendinţă de unificare generală a acestor diversităţi pe întregul domeniu.

Regiune naturală. Sin. Landşaft geografic (v.), Regiune fizico-geografică.

Regiune neritică. V. Neritică.

Regiune pedo-ameliorativă. Operaţie de separare a învelişului de sol în unităţi teritoriale care implică aceleaşi măsuri de ameliorare a solurilor.

Regiune pleistoseismică. Regiunea de la suprafaţa Pământului, din jurul epicentrului (v.) unui cutremur, în care acesta se manifestă cu maximum de intensitate. Sin. Regiune epicentrală.

Regiune seismică. V. Regiune aseismică. V. şi sub Seismicitate.

Regiune sinoptică naturală. Porţiune vastă a suprafeţei terestre, în care evoluţia vremii este determinată de procese sinoptice caracteristice, relativ independente faţă de cele ale altor regiuni.

Regiune urbanizată. Spaţiu de mari dimensiuni unde fenomenul urban constituie caracteristica (esenţialul) peisajului.

Regmageneză. Formarea sistemelor de fracturi (falii) şi diaclaze, ale căror direcţii (în special NV-SE şi NE-SV) pot fi recunoscute pe tot globul. Adeseori echidistante, diaclazele regmagenetice apar şi în formaţiunile geologice ale regiunilor de platformă, sunt paralele cu marile linii de decroşare din scoarţă şi cu aliniamentele zonelor epicentrale de cutremure.

Regn. Categorie taxonometrică majoră în clasificarea componentelor lumii materiale: regn mineral, regn vegetal şi regn animal.

Regolit. (ar. reg-teren plan, gr. lithos-piatră). Pătură de roci alterate şi dezagregate aflate deasupra rocii de bază, formată din soluri, grohotişuri, terenuri alunecate, sedimente recente (de-a lungul albiei râurilor) etc. Sin. Mort-teren. Deci, regolitul este o pătură de formaţiuni superficiale (scoarţă de dezagregare), rezultată din fragmentarea unor roci masive, şi care n-a suferit nici un transport. Se formează pe suprafeţe puţin înclinate (ex.: mările de pietre); poate fi sau nu acoperit de sol, tranziţia spre roca în loc făcându-se gradat; când regolitul este deplasat de gravitaţie, se numeşte grohotiş sau dărâmături.

Regosol. (ar. reg-teren plan, lat. solum-sol). Sol tânăr, în stare incipientă de formare, care ia naştere pe depozite sedimentare clastice, afânate (ex.: marne, loessuri, argile, depozite loessoide, nisipuri etc.). Procesul de solificare al acestui tip de sol este frânat şi adesea întrerupt de procesele de eroziune care se desfăşoară în regiunile accidentate unde se formează sau în regiunile cu relief modelată de eroziunea eoliană. Este un sol sărac în humus, cu levigare neglijabilă sau inexistentă şi cu un profil de tip A-A/D-D. Orizontul A are 10-30 cm grosime, este de culoare brună sau brună-cenuşie (în zona forestieră) şi ceva mai închisă (în zona de stepă şi de silvostepă) şi este slab structurat sau fără structură. Regosolurile sunt solurile cu fertilitatea cea mai scăzută din regiunea respectivă, vegetaţia lor, în general forestieră, variind după condiţiile naturale în care sunt răspândite şi în funcţie de conţinutul în humus şi în carbonaţi şi de textura solului respectiv. Astfel: pe versanţii însoriţi din stepă şi silvostepă, cu rol de ameliorare şi protecţie cresc: mojdreanul, vişinul turcesc, scumpia, sălcioara, migdalul pitic etc.; pe versanţii umbriţi din aceleaşi regiuni se dezvoltă: salcâmul, arţarul tătăresc, ulmul, liliacul, lemnul câinesc etc.; pe versanţii însoriţi din zona de câmpie şi coline joase (ex., în Vrancea) cresc: cătina albă, drobul şi sălcioara etc. În ţara noastră se cunosc regosoluri pe aluviuni, pe nisipuri de dune şi pe loess (în regiunile de şes) sau pe versanţi înclinaţi marnoşi (pe dealuri şi pe munţi). Deci, regosolul este: 1. Tip de sol din clasa solurilor neevoluate (în sistemul român de clasificare), format pe roci neconsolidate în condiţii de versant supus eroziunii geologice. Succesiune tipică de orizonturi: Ao-C. 2. Unitate principală de soluri în legenda FAO, care grupează soluri formate pe materiale neconsolidate şi care nu au alte orizonturi diagnostice în afară de A ocric.