Dăinuire românească În covasna şi harghita
Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916
Yüklə 1,03 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- „acţiunii de spionaj”
Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916O dimensiune definitorie a localităţilor din Arcul intracarpatic, izvorâtă din poziţia lor geografică, o constituie intensele şi multiplele legăturile cu românii de peste munţi. De-a lungul istoriei, zona sud-estului Transilvaniei, a reprezentat o adevărată „placă turnantă” a relaţiilor economice, sociale, culturale şi spirituale, între Transilvania, Moldova şi Ţara Românească. Spre deosebire de celelalte zone ale Transilvaniei, în localităţile din fostele scaune secuieşti, comunităţile româneşti (cu excepţia celor din zonele Buzăului Ardelean şi a Topliţei) erau reduse numeric, ca urmare a intensului proces de maghiarizare desfăşurat de-a lungul secolelor, atât pe cale paşnică, naturală - prin intermediul căsătoriilor mixte - cât şi pe cale violentă, prin constrângeri legislative şi instituţionale.1 Românii de aici, erau foarte atenţi la evoluţia vieţii politice austro-ungare, la veştile de pe front, la dezbaterile, frământările, eşecurile şi izbânzile românilor ardeleni, dar mai ales la cea ce se întâmpla în „Regat”, aflându-se în contact nemijlocit cu ţinuturile de peste munţi. Intelectualii din zonă, majoritatea beneficiarii ai burselor oferite de Fundaţia Gojdu şi alte fundaţii româneşti din Ardeal, susţineau deschis cauza unirii Transilvaniei cu ţara mamă. Un nume distinct, în publicistica unionistă a vremii, îl reprezintă Ghiţă Popp, personalitate remarcabilă a acestor meleaguri, născut în 1883, în Poiana Sărată, judeţul Treiscaune, viitor fruntaş ţărănist, colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu. După o activitate publicistică meritorie, desfăşurată la „Românul” şi „Tribuna”, la 27 iulie 1914, trece în vechiul Regat, unde face o propagandă susţinută pentru intrarea României în război de partea aliaţilor. Este recomandat Marelui Stat Major al Armatei Române pentru a organiza nuclee de informatori militari în Ardeal, lucrând cu viitorul general Nicoleanu. În 1915 este colaborator al lui Nicu Filipescu, lider al Partidului Conservator, în cadrul organizaţiei patriotice „Federaţia Unionistă”. Ghiţă Popp, face parte din grupul de ardeleni care semnează declaraţia publică de la 1915, pein care se cere intrarea imediată în război a României contra Austro-Ungariei. Toţi semnatarii sunt judecaţi în lipsă şi condamnaţi la moarte. În pofida acestui fapt, Ghiţă Popp, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între anii 1915-1916, editează la Bucureşti seria a –III-a a revistei „ Tribuna”, în care militează cu curaj, demnitate şi convingere pentru unirea Transilvaniei cu patria mamă. Publică în acelaşi timp, numeroase articole la „Adevărul” şi „Epoca”, numărându-se printre colaboratorii rubricii „Ardealul vorbeşte”.2 După începerea primului război mondial, mulţi români din judeţele Ciuc, Odorhei şi Trei Scaune au luptat în armata austru-ungară, unii fiind chiar ofiţeri şi preoţi militari, din care, din păcate, mulţi au murit pentru o cauză străină. Astfel, doar dintr-o singură familie din Araci, respectiv familia preotului Dionisie Nistor, trei fraţi au luptat pe fronturile primului război mondial: profesorul Dionisie Nistor, a căzut pe frontul din Galiţia, în anul 1915, fratele său, viitorul episcop Veniamin Nistor, a fost preot militar, fiind lăsat la vatră cu gradul de căpitan, iar un alt frate, Popiliu Nistor, medic militar, a fost trimis pe frontul rusesc, de unde este luat prizonier, ajungând în lagărul de la Birsk, în Baskiria, numărându-se printre organizatorii Corpului Voluntarilor Ardeleni şi Bucovineni din Rusia O parte din bogata corespondenţă purtată, în această perioadă, de Pompiliu Nistor cu Onisifor Ghibu a fost publicată în „Tribuna „ de la Bucureşti (1915-1916).3 Dr. Grigorie Păltineanu, viitor subprefect al judeţului Treiscaune (1922-1936), a luptat pe fronturile din Bosnia şi Muntenegru, având gradul de locotenent de artilerie.4 Despre românii înrolaţi în armata austro-ungară, aflăm informaţii inedite, dintr-o scrisoare a preotul militar Virgil Nistor (viitorul episcop Veniamin Nistor), adresată, de pe frontul din Galiţia, în februarie 1916, fratelui său medicul militar Pompiliu Nistor: „ Ocupaţia mea este destul de variată uneori când nu sunt lupte la front. La început am intrat la o brigadă de honvezi - care era deja în dizolvare - acolo am stat 3 săptămâni fără a avea mai nimic de făcut – făceam excursii şi preumblări în munţi, căci eram în Carpaţi – Pasul de la Sighetul Marmaţiei către Galiţia, loc foarte frumos, aer bun de brad – locuinţe bunicele în bărăci, mâncare destulă şi bunicică, având un proviant ofiţer român. După dizolvarea brigăzii am ajuns în Personalreserve, la 8 Gr. Kdo. – în Delatyn unde făceam serviciul de gardă – fiind multe transporturi de răniţi – căci lupte teribile erau în jur fiind ruşii în retragere. Aici am avut destul de lucru – având de spovedit câteva sute de lucrători şi soldaţi români. În 30. III. am plecat cu comanda la kol., care a devenit apoi armata a 7-a, primind cu 1. IV. împărţirea ca referent pentru greco-ortodocşi, la comanda armatei a 7- a fiind eu fiind singurul preot gr. ort., deşi soldaţi români gr. ort. aveam berechet. În postul acesta sunt şi azi.
Din partea autorităţilor centrale şi locale ale statului dualist austro-ungar, exista o mare suspiciune faţă de posibilitatea „trădării româneşti”, de către „românii ardeleni”, stare de spirit întreţinută de instituţiile statului, mass-media centrală şi locală, bisericile „istorice maghiare”. În preajma intrării Armatei Române în Transilvania, încă înainte ca România să declare război Austro-Ungariei, a avut loc o adevărată prigoană asupra românilor din zonă. Este cunoscută înscenarea „acţiunii de spionaj”, făcută împotriva unor intelectuali români (acţiune îndrumată îndeaproape de însuşi primul ministru Tisza István), care urmărea să dovedească Germaniei că românii transilvăneni sunt „trădători ai patriei” ungare. Un număr de 14 preoţi români din fostul judeţ Treiscaune (azi judeţul Covasna), au fost arestaţi în zilele de 22-24 octombrie 1915, sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, fapte pentru care au fost închişi şi deportaţi, supuşi unor suferinţe şi umilinţe greu de descris. Prin sentinţa din 6 decembrie 1916 a Tribunalului militar suprem din Budapesta, a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare preotul Ioan Coman din Sita Buzăului (eliberat în timpul evenimentele din octombrie 1918, dar a murit peste o lună de zile, la vârsta de numai 47 de ani, din pricina suferinţelor îndurate în detenţie). Cu acelaşi prilej au mai fost condamnaţi la închisoare preoţii: Gheorghe Neagovici-Negoiescu din Întorsura Buzăului, Iosif Popovici din Sfântu Gheorghe, Ioan Toma din Dobolii de Jos, Gheorghe Furtună din Covasna, Gheorghe Burlea din Barcani, Nicoale Rădoiu din Ozun ş.a.6 Din perspectiva comunităţilor româneşti din Arcul intracarpatic, anul 1916, poate fi împărţit în trei perioade distincte: perioada ianuarie–august, de până la intrarea României în război alături de Antanta; lunile august- septembrie, de „administraţie românească”; perioada septembrie–decembrie, de după retragerea armatei române din Transilavnia. Până la intrarea României în război, viaţa românilor din Arcul Intracrapatic, parte integrantă a vieţii românilor ardeleni, şi-a continuat cursul, cu cele bune şi mai puţin bune. Prin intermediul presei, în principal a publicaţiilor „Gazeta Transilvaniei”, „Telegraful român” şi „Românul”, românii din Curbura interioară a Carpaţilor erau în legătură directă cu elita românescă a vremii, fiind implicaţi în marile frământări ale momentului de dinaintea intrării României în război. După intrarea României în război de partea Antantei, în zona de graniţă cu România, deci şi în sud-estul Transilvaniei, s-au luat măsuri drastice împotriva instituţiilor româneşti. Guvernu maghiar a instituit o „zonă culturală” de protecţie antiromânească.7 Demersurile de reprimare a oricărei acţiuni cu caracter românesc din Transilvania a fost îndreptată, cum era şi firesc, îndeosebi asupra intelectualilor români din mediul rural, adică preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale româneşti. În condiţiile în care cea mai mare parte a învăţătorilor au fost mobilizaţi şi trimişi pe fronturile din Galiţia şi Italia, au rămas doar preoţii care, în condiţiile Transilvaniei româneşti de până la 1918, erau nu numai „cârmuitorii sufleteşti ai credincioşilor, ci şi îndrumătorii lor în problemele naţional-politice, social-economice şi culturale, întreaga viaţă a românilor transilvăneni gravitând pe atunci în jurul Bisericii, fie ea ortodoxă sau greco-catolică”.8 Relevantă pentru această stare de spirit, este cazul învăţătorului Elie Rauca, din Hăghig care, „după ce i-a fost maghiarizat numele în Roka, a dus o luptă îndârjită cu guvernul regal ungar timp de 10 ani, până şi-a recăpătat numele românesc”. Ca urmare a temerarului său demers şi a muncii neostenite de promovare a „spiritului naţional în inimile românilor din Hăghig şi din jur”, în 1916 a fost considerat „element periculos statului maghiar” şi întemniţat la Cluj şi Sopron.9 Intrarea României în război, alături de puterile Antantei, a fost primită de românii din Curbura interioară a Carpaţilor cu entuziasm şi cu mari nădejdi de eliberare. În Poiana Sărată, prima localitate românească din judeţul Trei Scaune în care trupele române au intrat în ziua de 14 august 1916, întreaga suflare a satului, în frunte cu preotul Ioan Rafiroiu, a făcut o primire entuziastă ostaşilor români. La intrarea în localitate a fost ridicată „o poartă de triumf” .10 La Araci, „locuitorii români i-au primit pe fraţii eliberatori cu fanfara în frunte, împodobindu-i cu flori”. Acelaşi entuziasm la intrarea Armatei Române a fost manifestat şi de locuitorii români ai Topliţei, Tulgheşului şi ai localităţilor din Giurgeu. Dintr-o cronică a părintelui Augustin Cosma, din parohia Micfalău, aflăm că „în 24 august au intrat armata română la noi în sat, mai întâiu cavalerie, mai târziu Regimentul infanterie nr. 10 de Putna. S-au purtat foarte omenos prin care au câştigat iubirea şi încrederea populaţiei. Ungurii erau încântaţi de purtarea Armatei Române. Scriitorul acestor şire (rânduri - n.n.) am avut bucuria de a avea de oaspeţi pe domnii colonei Grigore şi Bota cu care am avut o mulţumire şi bucurie nedescriptibilă”.11 Cazuri similare s-au petrecut şi în Sfântu Gheorghe, unde locotenentul Marinescu şi sublocotenenţii V. Nicolau şi A. Botezatu, au fost găzduiţi de Bogdan Artur. Şi aceştia au beneficiat de o primire deosebit de ospitalieră.12 Printre acţiunile armatei eliberatoare se numără şi numirile de primari români în teritoriile eliberate. Astfel avem pe Aleman Ilarie în Sfântu-Gheorghe, Gheorghe Zaharia în Întorsura Buzăului, Gheorghe Popovici în Zagon, George Purdu în Mărcuş, Alexandru Iacob din Hăghig, Mihail Petru în Lisnău, Ioan Cortan în Dobârlău. Dar situaţia fericită a românilor din teritoriile eliberate, nu a ţinut multă vreme, pentru că, armatele române vor fi nevoite să se retragă pentru o perioadă de doi ani. În acest sens merită să amintim fapta cantorului din Araci, Constantin Cioflec, care pentru a înlesni trecerea armatelor în retragere peste râul Olt, a strâns materiale într-un timp record pentru construirea unui pod.13 La intrarea trupelor române în Braşov, profesorul Nicolae Bogdan, originar din comuna Hăghig, judeţul Covasna, în loc să se retragă cu armata austro-ungară, al cărei ofiţer mobilizat la locul de muncă era, a intrat în serviciul armatei române, depunând jurământ de fidelitate regelui tuturor românilor Ferdinand I. Împreună cu profesorii S. Stinghie şi C. Papuc şi cu elevii braşoveni constituţi în grupe de cercetaşi, a adus „cele mai frumose şi reale servicii armatei şi populaţiei româneşti din Braşov şi împrejurimi..., aflându-se în permanenţă la toate serviciile: primărie, poliţie, poştă, unde au fost folosiţi la distribuirea scrisorilor până în linia întâi a frontului”.14 Faptul că toţi preoţii, învăţătorii, funcţionarii şi ceilalţi fruntaşi români „şi-au manifestat bucuria firească la pătrunderea trupelor române eliberatoare în Transilvania, că au ajutat prin diverse mijloace pe ostaşii români şi s-au rugat pentru izbânda adevărului şi dreptăţii”, a dezlănţuit, după retragerea intempestivă, furia stăpânirii ungare, care a condus la al doilea val de deportări şi internări în lagăre.15 După retragerea Armatei Române, în septembrie 1916, pentru populaţia românească din aceste localităţi a început o perioadă deosebit de grea. Majoritatea preoţilor, învăţătorilor, funcţionarilor, intelectualilor şi un număr mare de plugari, „părăsindu-şi agoniseala de-o viaţă, au apucat drumul bejeniei, mai întâi în România şi apoi în Rusia şi în alte ţări europene”. Datorăm unui ilustru fiu al ţinutului, scriitorul Romulus Cioflec (1882-1957), apariţia în 1943 a romanului „Pe urmele destinului”, operă ce aparţine genului de „literatură-document” în care, pornind de la faptele reale trăite de familia scriitorului din Araci, este redată dramatica călătorie a refugiaţilor români ardeleni prin Rusia, Siberia, China, Japonia şi întoarcerea lor acasă pe mare prin Singapore, India şi Canalul de Suez.16 Preotul Miron Bucşa, din Hăghig, judeţul Covasna, membru al unei cunoscute „dinastii” de preoţi români din zonă, pentru faptul că în vara anului 1916, în fruntea enoriaşilor săi, a primit cu flori şi steaguri tricolore armata română, a fost internat la un lagăr „undeva în Panonia, unde a şi murit de tifos”. 17 Învăţătorul Gheorghe Zaharia, din Întorsura Buzăului, pentru faptul că după intrarea trupelor române în zonă, a fost numit primar al localităţii, în septembrie 1916, a fost arestat pentru „ activitate depusă în serviciul inamicului”, întemniţat şase luni la Braşov şi apoi trimis în lagărul de concentrare de la Sopron, unde a fost închis până la sfârşitul anului 1918.18 Elocvente sunt şi mărturiile preotului Ioan Toma din Dobolii de Jos, judeţul Covasna. „În 28 august 1916, m-au deţinut din nou (mai fusese închis în septembrie 1915-n.n.) şi aruncat în închisorile din Cluj. Mi s-au făurit 22 de puncte de acuză. 53 de martori români şi unguri au fasionat (pledat-n.n.) în favorul meu, afară de preotul reformat care caută să mă nimicească. Ca nevinovat am fost eliberat în 10 mai 1918, dar internat la Braşov, unde zilnic aveam să fac act de prezenţă la Poliţie. Revoluţia din noiembrie 1918 m-a dezlegat şi de asta. Slăbit trupeşte şi sufleteşte m-am întors acasă, unde poporul m-a primit prin lacrimi şi cu multă căldură. Acum mă bucur că suferinţele mele nu au fost în zadar”.19 Printre cei care au avut de suferit în aceste timpuri de restrişte, a fost şi preotul Aurel Nistor, din parohia Araci, care a fost ridicat în ziua Sfintei Mari, chiar din altarul bisericii, de jandarmii unguri. Va fi bătut şi întemniţat pentru două luni la închisoarea din Cluj, iar de acolo va fi trimis până la 26 iulie 1918 într-o serie de lagăre din judeţul Şopron în vestul Ungariei.20 Aceeaşi soartă au avut-o şi alţi preoţi: Agustin Cosma din Micfalău, Iosif Tătulea din Dobârlău, Moise Greceanu din Chichiş, Gheorghe Dogaru din Mărcuş”.21 Acesta a fost doar începutul calvarului preoţimii române din fostele scaune secuieşti, suferit în anii primului război mondial.22 Motivaţi de dorinţa de a-şi aduce contribuţia la eliberarea Ardealului şi unirea acestuia cu ţara mamă, după retragerea armatei române din Ardeal, mulţi tineri români din Arcul intracarpatic, au trecut graniţa în România, prin „Vama Cucului”, şi s-au înrolat voluntar în armata română. Un exemplu emoţionant îl constituie cei 20 de tineri din Covasna care, în 1916, când a intrat România în război, au trecut pe la muntele Penteleu din apropiere şi s-au înrolat de bună voie în Armata Română din vechiul Regat şi au luptat vitejeşte, de la început, în contra armatei foştilor asupritori. Printre ei erau şi cei din binecunoscutele familii româneşti din Voineştii Covasnei, Coşneanu, Băilă, Niţu, Vrânceanu, Giulea, Enea, Poteică, Preda, Papuc, Muntean, Oltean, Toma, Săndulea, Vlad şi Braşoveanu. Patru dintre ei au murit la Mărăşeşti (Gheorghe Maior, Constantin Ioan, Ştefan şi Dumitru Dobroţ).23 Un alt fiu al Covasnei, învăţătorul Ioan Dima, care trecuse în 1914 graniţa în România, prin „Vama Cucului”, s-a înrolat voluntar în armată. După absolvirea şcolii de ofiţeri din Botoşani, a participat cu arma în mână la războiul sfânt de întregire a neamului.24 Odată cu retragerea armatei române s-a refugiat şi profesorul braşovean Nicolae Bogdan, împreună cu soţia „ fiind părtaş la toate durerile sufleteşti şi mizeriile legate de această retragere”. În anii grei ai pribegiei i-a avut alături pe colegii săi, profesorii Iosif Blaga şi dr. Constantin Lacea. Împreună cu ei a parcurs un drum lung prin Rusia şi Finlanda, până în Suedia. La Legaţia română din Stocklolm, împreună cu consulul Augustin Paul, activează într-un birou de presă, în cadrul căruia extrage articole din diferite publicaţii, într-o acţiune de combatere a propagandei ostile României. După mai multe peripeţii (în urma unui denunţ, a fost reţinut de englezi în portul norvergian Bergen) ajunge la Paris, la invitaţia ministrului de externe francez Pichon. În capitala Franţei, va desfăşura o activitate laborioasă ca membru al Consiliului Naţional al Unităţii Române (al cărui preşedinte era Take Ionescu), colaborator al săptămânalului „La Roumanie” şi autor al studiului „ Les roumains de Transilvanie”- care îşi propunea să contribuie la mai buna cunoaştere, în cercurile politice europene, a drepturilor istorice legitime ale românilor asupra Transilvaniei.25 La fel a procedat şi Octavian C. Tăslăuanu, născut în Bilbor, judeţul Harghita, s-a înscris ca voluntar în armata română, cu gradul de locotenent. Prin ordinul nr. 326 din 14 septembrie 1916 este numit translator informator pe lângă Centrul de Informaţii, condus de maiorul Gheorghe Popescu.26 Nicole Colan, viitorul mitropolit al Ardealului, împreună cu alţi intelectuali români din Transilvania, între care foştii colegi Andrei Oţetea ( cunoscutul istoric de mai târziu) şi Dumitru Stroia, în 1916, a trecut Carpaţii şi s-a stabilit la Bucureşti. Aici, tânărul refugiat se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti- Secţia limba română şi filologie romanică, funcţionând în acelaşi timp ca profesor la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti. Urmează refugiul în Moldova, la Roman, unde îşi câştigă existenţa dând meditaţii, şi evacuarea în Ucraina, cu greutăţile cunoscute, dar şi cu o frumoasă activitate ortodoxă românească. Aici va lega Nicolae Colan o strânsă prietenie cu preotul scriitor Ion Agârbiceanu. În octombrie 1917, împreună cu colegii de pribegie, Nicolae Colan, s-a stabilit la Chişinău, unde la propunerea lui Onisifor Ghibu, va deveni redactor la ziarul „Ardealul în Basarabia”, devenit ulterior „România Nouă”, participând activ la toate evenimentele care au condus la unirea Basarabiei cu România.27 Studentul braşovean medicinist, în anul V, Valeriu Bidu – viitor prefect al judeţului Treiscaune, între anii 1933-1937, în noiembrie 1916, se încorporează voluntar în armata română, cu gradul de cadet aspirant. Pentru profesionalismul şi dăruirea sa, la 1 august 1917, este înaintat la gradul de sublocotenent, iar la 16 aprilie 1918 este avansat la gradul de locotenent în rezervă şi decorat cu medaliile „Ferdinand I cu spade şi panglică” şi mai târziu cu „Virtutea ostăţească”.28 Preotul protopop Elie Câmpeanu din Gheorghieni, odată cu retragerea trupelor române, împreună cu patru fii ai săi, a luat toiagul pribegiei şi a trecut în Moldova. Cu toate că avea 57 de ani, s-a înscris voluntar în armata română. Pentru fapta sa a fost condamnat la moarte în contumacie de autorităţile austro-ungare, iar soţia şi cei şase copii rămaşi acasă au fost supuşi unor repetate şicane şi persecuţii. În timpul refugiului în Moldova, protopopul Elie Câmpeanu, alături de alţi refugiaţi ardeleni, se evidenţiază prin spiritul de dăruire cu care îşi îndeplineşte misiunile primite, mai întâi pe cea de conferenţiar al armatei a doua (de nord), din 1917 ca administrator al spitalelor din Piatra Neamţ şi de la Mânăstirea Bistriţa (unde a fost asistat de fiii săi – teologul Ioan şi medicul chirurg Liviu), iar în final ca director al şcolii normale din Dobreni, judeţul Neamţ. Pentru „zelul şi devotamentul remarcabil cu care a organizat şi administrat” cele două spitale militare, în anii 1918 şi 1920, i s-a conferit decoraţii de război.29 Tânărul Gheorghe Colan, din Araci, jud. Covasna, fratele viitorului mitropolit Nicolae Colan şi tatăl academicianului Horia Colan, a trecut şi el Carpaţii prin „Vama Cucului” şi a activat pentru început în „Garda demnităţii naţionale” şi „Liga Culturală pentru Unitatea Românilor”, secţia Ploieşti. La numai 18 ani, s-a înrolat voluntar în armata română şi a luptat la Mărăşeşti şi Nămoloasa, fiind distins cu medaliile „Bărbăţie şi credinţă” şi „Ferdinand”.30 O parte dintre românii din fostele scaune secuieşti, aflaţi în prizonierat la ruşi, au participat în Corpul Voluntarilor Români. După intrarea României în război de partea Antantei, prizonierii români din Rusia încep să se organizeze. Punctul de concentrare a fost lagărul de la Darniţa de lână Kiev. La început au fost admişi să se adune aici numai ofiţeri. Dr. Pompiliu Nistor a ajuns acolo pe la începutul lunii decembrie 1916, unde s-a întâlnit cu alţi fraţi transilvăneni, sosiţi din diferite lagăre. Imediat, voluntarii s-au organizat, alegând un comitet executiv condus de ofiţerul sălăjean Victor Deleu, comitet din care făcea parte şi P. Nistor.31 Unul dintre organizatorii corpului voluntarilor ardeleni şi bucovineni din Rusia, a fost Octavian C. Tăslăuanu, originar din Bilbor, judeţul Harghita. O. C. Tăslăuanu, împreună cu alţi intelectuali ardeleni, între care se găseau Vasile Lucaciu, Onisifor Ghibu ş.a., a redactat şi semnat un document intitulat „Memoriu asupra înfiinţării Legiunii Românilor subjugaţi”, document înaintat la începutul lunii septembrie 1916 Consiliului de Miniştri al României. Vorbind în numele zecilor de mii de refugiaţi din Transilvania şi Bucovina, autorii declarau că „voim să luptăm parte activă la cucerirea pământului în care ne-am lăsat părinţii şi în care odihnesc strămoşii noştri”.32 După mai multe demersuri, în primăvara anului 1917, foştii prizonieri români din Transilvania şi Bucovina aflaţi în Rusia, având drept centru orăşelul Darniţa din apropierea Kievului, au pornit la organizarea unui Corp de Voluntari Ardeleni, menit să lupte pentru eliberarea ţării şi înfăptuirea unităţii naţionale. Pompiliu Nistor- fiu al preotului Dionisie Nistor din Araci, judeţul Covasna- a redactat Manifestul din 11 aprilie 1917 şi Proclamaţia de la Darniţa din 26 aprilie 1917 - documente care exprimau hotărârea voluntarilor de a participa la luptă pentru „a uni tot poporul, tot teritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şi nedespărţită Românie liberă şi independentă”.33 Dar „frontul” luptei pentru Marea Unire, pe care au activat personalităţile româneşti din fostele judeţe secuieşti, a fost mult mai cuprinzător şi formele de luptă mult mai diversificate. De la preoţii şi învăţătorii condamnaţi la ani grei de temniţă, la bărbaţii care au luptat efectiv în tranşeele războiului alături de armata română, el a cuprins şi pe luptătorii cu „graiul şi condeiul”, angrenaţi în nobila misiune de a demonstra lumii cauza poporului român. Din această categorie, aşa după cum s-a mai arătat, au făcut parte Nicolae Colan, Octavian C. Tăslăuanu, Romulus Cioflec, Nicolae Bogdan, Ghiţă Popp ş.a. În numărul din 28 februarie 1916 al revistei „Tribuma”, Ghiţă Popp a tipărit un articol intitulat „Prizonierii români din Siberia”. Semnatarul articolului pune în mod serios problema prizonierilor români din Siberia, care constituiau „o mare datorie cu desăvârşire neglijată de România oficială şi neoficială”. Pornind de la faptul că în Siberia „se găseau 45-50.000 de prizonieri austro-ungari de naţionalitate română, autorul insista asupra importanţei pe care aceşti români o aveau dacă „ar fi format un corp întreg de armată... şi dacă acesta s-ar pregăti serios pentru ceasul cel mare care trebuia să bată în cursul marii încleştări mondiale, pentru românism”.34 În martie 1916, Pompiliu Nistor, într-o scrisoare trimisă lui Onisifor Ghibu, semnată „Un vechi tribunist”, înfăţişează teribila luptă sufletească ce se petrece în sufletul prizonierilor ardeleni din Rusia: „Am luptat – spunea el- la început pentru o cauză ce nu-i a nostră şi pe care n-am priceput-o. Acum am intra cu tot sufletul în armata română să luptăm pentru cauza noastră”.35 El îşi exprima totodată temerea legată de neintrarea României în război. Acest lucru ar fi deosebit de grav pentru prizonierii ardeleni deoarece „noi expunându-ne odată pentru ea, nu ne mai putem întoarce la rosturile nostre în Ardeal, nu pricinuim oare prin aceasta românismului însuşi o o imensă pagubă? Căci dacă Ardealul îşi pierde pe oamenii care deocamdată sunt aici în Siberia, de unde s-ar mai putea întoarce acasă, spre a cere dreptate, pe seama poporului de dragul căruia am sângerat; oare această pierdere nu constituie un mare capital, ce nu poate fi trecut cu vederea ? P. Nistor încheie însă optimist „Totuşi nădăjduiesc!”36 Printre cei rămaşi să suporte calvarul acelor zile, semnificativă pentru activitatea elitei româneşti din Ardeal, în împrejurările istorice la care ne referim, este activitatea protopopului de Alba Iulia, Ioan Teculescu, născut în Covasna, viitorul episcop al Armatei Române.37 Consecinţa faptului că era foarte iubit de către păstoriţii săi, spre deosebire de majoritatea intelectualilor români, care odată cu intrarea României în război contra Austro-Ungariei (la 15 august 1916), au fost închişi, deportaţi sau înrolaţi în armata ungară, Justinian Teculescu n-a fost ridicat, ci a rămas la domiciliul său din Alba Iulia. În ciuda faptului că n-a fost deportat, rămânând pe loc, era controlat şi obligat să se prezinte zilnic dimineaţa şi seara la Prefectura Poliţiei oraşului. Perioada în care era sever străjuit de aceste măsuri foarte atente din partea autorităţilor, a fost cuprinsă între septembrie 1916 – decembrie 1917.38 Instituţia Bisericii Ortodoxe şi slujitorii ei cei mai reprezentativi, constituiau principalele stăvilare de rezistenţă, care aveau curajul să se pună de-a curmezişul în faţa avalanşei de acţiuni ungureşti îndreptate împotriva elementului românesc, iar Ioan Teculescu a fost un adevărat înaintemergător în rezolvarea problemelor de interes bisericesc şi naţional. Acest lucru îl relevă şi Revista Magazin istoric, care scoate la lumină contribuţia Bisericii Ortodoxe în slujirea cauzei naţionale: „Biserica Ortodoxă a fost locaşul de refugiu şi de confort spiritual pentru locuitorii Estului Europei vreme de secole. În momentele de restrişte, Cuvântul Domnului întărea pe credincioşi, Casa Domnului îi ocrotea şi îi hrănea. Şi de multe ori slujitorii Domnului şi locaşurile de cult au avut de suferit tăişul sabiei şi pârjolul focului”.39 Datorită poziţiei sale inflexibile faţă de politica statului ungar din Transilvania, Justinian Teculescu şi activitatea sa erau îndeaproape urmărite. Mai mult chiar, organele puterii locale „i-au desemnat stâlpul de felinar din piaţa oraşului, de care urma să fie spânzurat, îndată ce populaţia de la munte s-ar fi mişcat şi răsculat în contra stapânirei maghiare”. Autorităţile administrative au popularizat din timp acest lucru tuturor locuitorilor din Alba dar şi satelor din jur.40 La fel a procedat şi viitorul mitropoli greco-catolic Alexandru Nicolescu, originar din Tulgheş, judeţul Harghita care, în calitatea sa de vicar arhiepiscopesc, în 1916, după evacuarea Consistoriului mitropolitan, a rămas la Blaj, „având puteri depline de a purta de grijă intereselor materiale şi spirituale ale credincioşilor greco-catolici”.41 Bine înţeles că starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul intracarpatic, în anul 1916, a fost mult complexă şi nuanţată, dar dimensiunile sale definitorii includeau cu prioritate speranţa unirii cu patria mamă, dovedind lipsa de veridicitate a teoriilor maghiare, conform cărora unirea Transilvaniei cu ţara mamă a reprezentat „cadoul oferit României prin Tratatul de la Trianon”. Diametral opusă era starea de spirit a populaţiei maghiare din zonă care, după serbarea cu atâta fast, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a mileniului de stăpânire maghiară, nu putea concepe „umilinţa” de a face parte din statul „valah”. Pentru a preîntâmpina „inevitabilul”, statul dualist aplica o politică dură faţă de toate naţionalităţile conlocuitoare, şi cu deosebire faţă de români, care reprezentau populaţia majoritară a Transilvaniei. Politica guvernanţilor de la Budapesta, faţă de românii ardeleni includea îngrădirea învăţământului şi culturii în limba română, monitorizarea atentă a presei româneşti, atragerea de partea autorităţilor a elitelor, inclusiv prin promovarea în posturi vitale pentru păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale româneşti (aşa cum erau liderii religioşi), a unor personalităţi „supuse”. Cu toate acestea, din cele prezentate, rezultă cu claritate faptul că românii ardeleni aveau limpede conştiinţa legăturii organice între aspectele deosebite ale luptei naţionale şi faptul că unica lor şansă de a elimina inechităţile, umilinţele şi marginalizarea şi de a dobândi poziţii sociale corespunzătoare cu dezideratele lor era unirea cu România. De aceea se va realiza un consens deplin în privinţa necesităţii desăvârşirii statului naţional unitar român, menit să le asigure cadrul proprice dezvoltării individuale şi comunitare, în consens cu aspiraţiile şi valorile româneşti.42 Desfăşurarea evenimentelor ulterioare, a condus la realizarea aspiraţilor prezente la nivelul mentalului colectiv al populaţiei româneşti, prin unirea de la 1 Decembrie 1918. Note
Yüklə 1,03 Mb. Dostları ilə paylaş:
|