Dosar nr. 1678/300/2014 r o m â n I a judecătoria sectorului bucureşti-secţia civilă

doar clauzele inscrise in art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 si in art. 3.5, art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din conditiile generale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 , pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.

Prima clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 3 lit. d din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 şi vizează data ajustării dobânzii, în conţinutul său fiind prevăzut că „Banca îşi rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării”.

În primul rând, instanţa constată că părţile au stipulat în art. 3 lit. a din aceleaşi condiţii speciale ale convenţiei de credit , clauza potrivit căreia rata dobânzii curente este de 4,25 % pe an - dobânda fixă. Ca atare, deşi prin acordul lor concordant părţile au stabilit perceperea unei dobânzi procentuale fixe, banca a stipulat într-un paragraf ulterior dreptul său de a modifica rata dobânzii curente în ipoteza apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară. Această clauză de impreviziune a efectelor contractului în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii sale, precum şi următoarele clauze ce vor face obiectul analizei instanţei, neprobate de pârâta ca fiind negociate direct cu reclamantii, instanţa le va aprecia ca fiind clauze standard preformulate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000.

În al doilea rând, această clauză a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui rata dobânzii curente şi, implicit dreptul de a o încasa în detrimentul reclamantilor, fără ca noua rată să fie negociată cu acestia, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a pârâtei se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamantilor. Astfel, în timp ce banca avea dreptul de a stabili în mod unilateral o dobândă majorată şi de a solicita plata acesteia, singurul drept al reclamantilor era acela de a fi informati asupra acestui fapt, urmând a se conforma, pe cale de consecinţă, prescripţiilor clauzei, fără a avea posibilitatea de a se opune sau de a modifica cuprinsul acesteia.

Potrivit prevederilor inserate la lit. a din anexa legii speciale, clauza care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv, specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia, este considerată abuzivă ex lege.

Instanţa apreciază că motivul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii, fără prezentarea altor elemente de identificare, nu este redactat în termeni clari şi neechivoci, astfel încât se poate considera că acesta nu reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Pentru a reţine stipularea în contract a unui motiv de natură a conduce la revizuirea ratei dobânzii este necesară prezentarea unei situaţii clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaşte, din momentul încheierii contractului, aspectul majorării ratei dobânzii, în ipoteza producerii situaţiei vizate.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implică perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor actului juridic pe care îl semnează. Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi a regulii de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca legea, având forţă obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. 1 Cod civil vechi, se deprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în ipoteza producerii situaţiei.

Având în vedere că, pe de-o parte, piaţa financiară evoluează diferit în funcţie de indicele la care se raportează, precum şi că, pe de altă parte, cuvântul semnificativ, caracterizând amplitudinea schimbării intervenite, nu conferă un criteriu determinat în mod obiectiv, nefiind de natură de acorde posibilitatea unui observator independent de a aprecia asupra incidenţei situaţiei vizate, instanţa consideră că motivul apariţiei unor schimbări semnificative pe piaţa monetară nu este obiectiv determinat sau determinabil, astfel încât se poate susţine că prevederea contractuală analizată menţiona dreptul exclusiv şi discreţionar al băncii de a modifica rata dobânzii, fără stipularea unui motiv ce poate fi acceptat de consumator în deplină cunoştinţă de cauză.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiţia „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform art.1 lit.a din Anexa la Legea nr.193/2000, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul: „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract. Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.”

O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul analizat, astfel că, indiferent de alte consideraţii, clauza analizată este abuzivă.

Prin actul aditional banca a modificat rata dobanzii in raport de indicele Libor dar prin cresterea marjei fixe a facut ca dobanda sa nu scada niciodata, ceea ce intareste caracterul de clauza abuziva.

A alta clauză contractuală criticată ca fiind abuzivă este cuprinsă în art. 5 lit. a din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit si art. 3.5 din Condiţiile Generale şi vizează comisionul de risc, în conţinutul său fiind prevăzut dreptul băncii de a percepe "un comision de risc de 0,1%, aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit”.

Instanţa apreciază că riscul în legătură cu care banca percepe un comision nu este determinat sau determinabil, cu atât mai mult cu cât contractul de credit are caracter comutativ, iar nu aleatoriu, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către consumator existând dreptul băncii de a recurge la executarea silită a bunurilor acestuia, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, precum şi obţinerea de despăgubiri, astfel încât prejudiciul să fie acoperit. Instanţa constată că terminologia folosită – comision de risc, nu este descrisă în cuprinsul condiţiilor generale ale contractului încheiat de pârâtă pentru ca reclamantul să fie în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc, din moment ce motivaţia perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condiţiilor speciale, nici în cel al condiţiilor generale ale convenţiei de credit.

Chiar dacă în actul adiţional nu mai este reluată aceasta clauza, instanta constata ca notiunea de comision de risc a fost inlocuita cu cea de comision de administrare care, asa cum sustine si banca , inlocuieste comisionul de risc.

Instanta retine ca acest comision de administrare, calculat si perceput lunar, disimuleaza, de fapt, un procent consistent de dobanda, marind artificial costul efectiv al creditului si, in plus, creand bancii un avantaj concurential contrar uzantelor cinstite fata de celelalte banci. Acest comision nu reprezinta altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesele economice ale clientului, aduce atingere si mediului concurential al bancii, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda sub denumirea de comision. Aceasta disimulare a dobanzii echivaleaza cu un dol intrucat, in mod evident, o dobanda (aparent) redusa atrage mai multi clienti si, deci, o cifra de afaceri mai mare raportata la ceea ce ar fi putut obtine banca in conditiile in care ar fi aratat in mod transparent costurile reale ale creditului (asa cum, de altfel, au facut o mare parte din bancile concurente illo temporis).Disimularea unei parti a dobanzii sub denumirea de comision este o dovada irefutabila a relei credinte a bancii care percepe un astfel de comision, intrucat, pe de o parte, reprezinta o modalitate de inducere in eroare a clientilor, prin prezentarea de dobanzi avantajoase in raport cu ofertele altor banci care actionau pe aceeasi piata relevanta cu banca respectiva (dar care, in realitate, datorita adaugarii la DAE a comisionului de administrare, nu mai erau chiar atat de avantajoase) si, pe de alta parte, reprezinta o modalitate de procurare a unui avantaj concurential contrar uzantelor cinstite ale comerciantilor.  

Astfel, se impune constatarea caracterului abuziv al clauzelor care reglementeaza plata unui comision de administrare dar si pentru ca este interzis ca banca să introducă în contract un nou comision prevăzut de OUG 50/2010, dar pe care nu îl avea în contractul iniţial.

Mai mult, OUG 50/2010 nu permite ca banca să însumeze valoarea comisionului de risc la comisionul de administrare iar majorarea valorii comisioanelor pe durata contractului este interzisă.

Alta clauză contractuală considerată de reclamanti abuzivă este prevăzută în art. 8.1 lit a, iniuta a doua si a treia, c şi d din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit şi vizează scadenţa anticipată, referindu-se la dreptul băncii, pe baza unei notificări transmise împrumutatului, de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii conform convenţiei „în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-şi poată îndeplini obligaţiile asumate conform convenţiei”, precum şi „în cazul apariţiei unei situaţii neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător”.

Instanţa apreciază că, prin formulările echivoce de tipul „situaţie neprevăzută”, „improbabil”, „garantat corespunzător”, lăsate spre interpretare exclusiv la aprecierea băncii, terminologie ce nu este de natură a da posibilitatea aprecierii obiective a temeiniciei eventualei acţiuni întreprinse de bancă, clauzele menţionate anterior stipulează în favoarea pârâtei un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului, ce contrazice echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorului.

Ultima clauză contractuală a cărui caracter abuziv se solicită a fi constatat este prevăzută în art. 10.1 si 10.2 din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit şi vizează costurile suplimentare datorate băncii, arătându-se în cuprinsul său, că "în oricare din cazurile menţionate la art. 10.1., în termen de 15 zile de la data la care a fost notificat în scris de către bancă, împrumutatul va plăti acesteia sumele suplimentare, astfel încât să compenseze banca pentru creşterile costurilor sau a altor rambursări".

Potrivit disp. art. 10.1. din Condiţiile Generale ale convenţiei de credit la care se face trimitere în clauza considerată abuzivă, „Referitor la convenţie pot apărea, la data semnării sau ulterior, modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementări aplicabile, care: lit. a) supun banca la orice impozit, taxă cu privire la creditele acordate sau la obligaţiile sale de a acorda credite sau care schimbă baza de impozitare pentru suma principală şi dobânzi la creditele acordate sau care se referă la orice alte sume datorate rezultând din convenţie, cu privire la creditele acordate sau la obligaţia sa de a acorda credite, în conformitate cu prevederile legale în baza cărora funcţionează şi este organizată banca; lit. b) impun, modifică sau consideră aplicabile orice rezerve, depozit special sau orice cerinţă similară (de exemplu, în corelaţie/legătură cu propunerea noului Acord de la Basel privind capitalul propus de către Comitetul de Supraveghere a Băncilor Basel) afectează activele băncii, constituite cu sau pentru costurile băncii, sau care impun băncii orice altă condiţie care afectează creditele acordate sau obligaţia sa de a acorda credite; lit. c) al căror rezultat este: i. creşterea costurilor băncii legate de acordarea sau de punerea la dispoziţie a oricărui credit; ii. reducerea cuantumului oricărei sume primite sau a oricărei creanţe a băncii, în baza convenţiei”.

Instanţa constată că prin clauza menţionată anterior, în ipoteza în care costurile suportate de bancă sunt majorate, indiferent dacă această majorare are sau nu legătură cu împrumutul ce face obiectul contractului analizat, ea va fi suportată exclusiv de către consumator, prin plata unor sume suplimentare, nedeterminate la momentul încheierii convenţiei, pentru a acoperi orice daună de natură a se produce în patrimoniul băncii. Ca atare, cu încălcarea cerinţelor bunei-credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, pârâta a stipulat o clauză pentru a-şi asigura repararea oricărui prejudiciu suferit, provenit inclusiv din relaţiile sale stabilite cu alte persoane fizice sau juridice, fără a lua în considerare aspectul prejudicierii inerente a consumatorului prin obligarea acestuia la plata unor sume suplimentare neimputabile conduitei sale contractuale.

Considerând că toate clauzele analizate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant şi consumator, instanţa va declara nulitatea absolută a acestora, păstrând valabile restul prevederilor convenţiei de credit vizata, parata urmand sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate abuzive.

In ceea ce priveste clauza inscrisa in art. 4 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 privind comisionul de penalizare de 2% calculat la valoarea sumelor datorate si neplatite dar de cel putin 25 CHF, platibil in 5 zile de la data scadentei se retine ca aceasta nu este o clauza abuziva intrucat ea nu se aplica in acelasi timp cu cea prevazuta de art. 4 lit. b din conditiile speciale prin care partile au stabilit o dobanda penalizatoare in cazul intarzierii la plata ratelor . Astfel , penalizarea prevazuta de art. 4 lit.a se aplica pentru primele 5 zile de intarziere iar cea prevazuta de art. 4 lit.b pentru intarzierea incepand cu cea de-a 6 zi.

Instanta nu poate retine caracterul abuziv al clauzei de risc valutar intrucat in contractul de credit nr. 0092497/20.04.2007 nu este prevazuta o astfel de clauza pentru simplul motiv ca creditul a fost acordat in CHF iar partile au stabilit restituirea acestuia tot in CHF , definitia riscului valutar neputand avea caracter abuziv.

Petentii nu precizeaza temeiul de drept care obliga banca sa-i consilieze cu privire la riscul de hiper-valorizare a CHF iar in perioada 2005-2008 cursul de schimb CHF nu a variat foarte mult, neputandu-se pretinde bancii ca aceasta ar fi trebuit sa prevada in anul 2007 ce se va intampla in anul 2014. Mai mult, din legislatia aplicabila in cauza rezulta ca banca are doar obligatia de informare nu obligatia de consiliere a clientilor.

Nu se poate stabiliza /ingheta cursul de schimb CHF-leu la momentul contractarii creditului intrucat in art. 4.1 partile au stabilit ca orice plata se face in moneda creditului, cu exceptia cazurilor mentionate expres in conditiile speciale si nici nu se poate retine caracterul abuziv cu privire la restituirea creditului in moneda acordata intrucat aceasta se raporteaza la cel de-al 13 considerent al Directivei 93/13 si la Codul civil vechi aplicabil contractului - art. 1584 si 1578 -.

Cum banca nu impune realizarea schimbului valutar la unitatile sale, lasand petentilor posibilitatea sa gaseasca cel mai bun schimb valutar este exclus a se consta ca restituirea creditului in moneda acordata are caracter abuziv.

Caracterul comutativ al prestatiilor nu este unul valabil intrucat intinderea prestatiilor se apreciaza in moneda creditului la momentul rambursarii efective conform art. 1578 alin. 2 Cod civil vechi iar caracterul imprevizibil al cursului de schimb la data platii nu determina modificarea intinderilor prestatiilor cu atat mai mult cu cat rata de schimb nu este sub controlul bancii creditoare.

Referirea la principiul bunei-credinte prevazut de art. 970 Cod civil vechi se face fortand limitele textului legal intrucat in contract nu s-a prevazut nici o paritate CHF-leu pentru a se invoca ca s-au schimbat imprejurarile din momentul semnarii contractului iar art. 970 alin. 2 Cod civil prevede ca ele ( conventiile)” obliga nu numai la ceea ce este expres intr-insele, dar la toate urmarile ce echitatea, obiceiul sau legea da obligatiei, dupa natura sa”.

In acest sens legea consacra principiul nominalismului monetar si restituirea unui imprumut in aceeasi moneda in care a fost acordat iar echitatea trebuie sa vizeze analiza obligatiei de restituire prin prisma efectelor fata de ambele parti.

Chiar daca in prezent restituirea imprumutului in CHF este impovoratore pentru reclamanti ea nu reprezinta un castig pentru banca, in schimb inghetarea cursului de schimb valutar la data incheierii contractului ar reprezenta o pierdere pentru banca care ar infrange principiul nominalismului monetar reglementat de art. 1578 si 1584 Cod Civil vechi aplicabil in cauza in raport de momentul incheierii contractului.

Instanta nu poate aplica teoria previziunii prevazuta de art. 1271 Cod civil nou intrucat art. 107 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea in aplicare a Codului Civil prevede ca acest text legal se aplica doar contractelor incheiate dupa intrarea in vigoare a Noului Cod civil.

Denominarea platilor in moneda nationala solicitata de petenti nu-si gaseste temei in Legea nr. 193/2000 iar aceasta ar insemna introducerea unei noi clauze in contract, ceea ce nu este permis judecatorului, acesta neputand reforma contractul peste vointa partilor ci doar inlatura eventualele clauze abuzive.

Chiar daca art. 4.2 si 4.3 din conditiile generale ale contractului incheiat de parti se refera la posibilitatea modificarii monedei creditului aceasta nu poate fi realizata de instanta intrucat reprezinta o novatie prin schimbare de obiect care este atributul exclusiv al partilor contractante.

Regulamentul BNR nr. 4/2005 invocat de petenti se refera la doua tipuri de operatiuni valutare- cele de capital si cele curente iar rambursarea creditelor intra in categoria operatiunilor de capital. Art. 3 alin. 1 despre care se face vorbire se refera la la operatiuni curente astfel incat nu poate fi retinut in cauza.

S-a avut in vedere si ca hotararea pronuntata de CJUE in cauza C-26/13 nu priveste si nu transeaza chestiunea riscului valutar, in aceasta cauza fiind vorba despre acordarea unui imprumut in moneda nationala care urma sa fie restituit in functie de CHF si nu ca in speta dedusa judecatii unde imprumutul a fost acordat in CHF.

În dreptul european, cadrul principal de reglementare este conferit de Directiva 1993/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, Directiva 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori si de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului; Directiva 2009/22/CE privind acţiunile în încetare în ceea ce priveşte protecţia intereselor consumatorilor. Anul acesta a fost adoptată Directiva 17/2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi de modificare a Directivelor 2008/48 şi 2013/36/UE şi a Regulamentului UE nr. 1093/2010.

În dreptul intern, Directiva 1993/13/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Ultima modificare a legii, adusă prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care a reglementat posibilitatea formulării aşa-numitor acţiuni colective în încetare, a devenit aplicabilă începând cu data de 1 octombrie 2013. Directiva 2008/48/CE a fost transpusă prin OUG nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori. Referitor la recenta Directiva 17/2004, până la data de 21 martie 2016, statele membre sunt obligate să transpună în legislaţia internă această directivă, aplicabilă însă numai contractelor de credit existente înainte de această dată. De asemenea, recenta modificare a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească, prin Legea nr. 296/2013, a creat cadrul pentru înfiinţarea unor tribunale specializate să judece anumite litigii, inclusiv cele privind protecţia consumatorilor.

În esenţă, asistăm în cadrul acestor reglementări europene şi naţionale la o îmbogăţire a principiilor, precum şi a mecanismelor juridice de protecţie a consumatorilor, cu aplicaţie specială în materia contractelor de credit. În mod corespunzător, jurisprudenţa naţională a statelor membre se confruntă cu probleme complexe legate de soluţionarea litigiilor privind clauzele abuzive, reverberând, la nivelul jurisprudenţei europene a Curţii Europene de Justiţie (CEJ), care, cu precădere în perioada 2010-2014 s-a pronunţat asupra mai multor probleme legate de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii din Directiva 93/13/CEE, pe calea procedurii întrebării preliminare (la care au recurs şi unele instanţele din România ca instanţe de trimitere), cea mai recentă soluţie fiind Hotărârea din 30 aprilie 2014, pronuntată în cauza Kasler contra OTP Ungaria (C-26/13).

Hotărârea pronuntată în cauza Kasler nu este nici favorabilă consumatorilor, nici defavorabilă băncilor. Este o hotarare “neutră” şi binevenită, prin care instanta europeană explicitează unele noţiuni destul de generale şi echivoce din Directiva 1993/13 CEE si lasă judecătorului naţional puterea de a aprecia cu privire la caracterul abuziv al unor clauze din contractele de credit în valută.

Contractul de credit în valută conţine un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv. Dimpotrivă. Semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 cât şi noul Cod civil consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege. De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii si principiile dreptului Uniunii referitoare la protectia consumatorilor si la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege si norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discutie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a continutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în cadrul contractelor de credit în monedă străină dar calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr. 193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi insituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor în cazul creditelor în valută. Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 va constitui o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art. 23 ”împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită “limitarea riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr. 17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

In consecinta, instanta retine ca se justifică admiterea cererii in parte, reclamantii avand interes in constarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute de art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 si in art. 3.5, art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din conditiile generale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 intrucat dreptul lor este actual din moment ce restituirea sumelor nelegal încasate trebuie să aibă temei juridic plata nedatorată, ca urmare a declarării nulităţii absolute a clauzei abuzive cu referire la comisionul de risc/de administrare.

Instanta a avut in vedere si ca reclamantii nu se incadreaza in categoria consumatorilor medii astfel cum se prevede in legislatie – art. 2 lit.m din Legea nr. 363/2007 si cum aceasta notiune a fost avuta in vedere in cadrul dreptului comunitar al concurentei ( cauza CJCE din 18.03.1993 in cauza Yves Rocher) si in cadrul dreptului comunitar al afacerilor ( cauzele Langguth din 1995, Sprinheide din 1998 si Darbo din 2000) cand s-a avut invedere ca un consumator mediu este unul care, in mod rezonabil, este atent si avizat, ca acestia nu confunda notiunea de „dezechilibru semnificativ” in acceptiunea normelor comunitare atunci cand se raporteaza la suma pe care ar trebui sa o plateasca iar Banca interpreteaza eronat opinia CE in sensul ca exista dezechilibru semnificativ doar daca banca nu are nici o obligatie ( obligatia virarii sumei imprumutate in contul clientului si a adminstrarii creditului pe toata perioada derulari contractului nu pot fi apreciate ca si contraprestatie echivalenta obligatiilor impuse consumatorului).

In ceea ce priveste capatul de cerere avand ca obiect pretentii fundamentate pe plată nedatorată, ca urmare a dispariţiei fundamentului executării prestaţiei reclamantilor, prin declararea nulităţii clauzelor contractuale în baza cărora reclamantii şi-au executat obligaţiile, respectiv plata comisionului de risc si plata comisionului de administrare pana la data introducerii cererii de chemare in judecata, instanta, raportând situaţia de fapt la disp. art. 992 şi urm. din Codul civil vechi si art. 1341-1344 Cod Civil nou, ce reglementează instituţia plăţii nedatorate, constată întrunirea cumulativă a condiţiilor acesteia, din moment ce prestaţia efectuată de reclamanti – solvens cu privire la comisionul de risc /comisionul de administrare a avut semnificaţia operaţiei juridice a unei plăţi, că datoria vizată, deşi a existat iniţial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desfiinţării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancţiunii nulităţi absolute, şi că, în ipoteza restituirii plăţii efectuate în temeiul unei obligaţii lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiţia erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestaţiei, în caz contrar eludându-se efectele nulităţii absolute.

Pentru aceste considerente, dând efect obligaţiei de restituire ce incumbă pârâtei – accipiens şi apreciind că aceasta a fost de rea-credinţă, cunoscând caracterul abuziv al clauzelor stipulate în contractele de credit preredactate şi neputând invoca în sprijinul său necunoaşterea Legii nr. 193/2000, instanţa o va obliga la plata către reclamanti a sumei de 5.201,91 CHF in lei la data platii reprezentan comision de risc/de administrare achitat in perioada 21.05.2007-20.06.2014.

Instanta a retinut temeiul juridic al plati nedatorate atat in baza vechiului cod civil cat si in baza celui nou intrucat faptele juridice licite ca izvoare de obligatii, fiind fapte extracontractuale, cad subincidenta regulii stabilite de art. 103 din Legea nr. 71/2011, potrivit căruia, „obligatiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârsirii lor”, dar si a exceptiei de la aceasta, instituită prin art. 118 din aceeasi lege, conform căruia, ”obligatiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta”.

Pe cale de consecinta, plata nedatorată este guvernată de legea în vigoare la data la care a fost efectuată, adică la data la care solvensul a executat obligatia de care nu era tinut iar in speta, reclamantii au achitat comisioanele a caror restituire s-a dispus atat inainte de data de 01.11.2011 cat si ulterior.

Avand in vedere art. 451 C.pr.civ. , instanţa va respinge cererea reclamantilor privind obligarea paratei la plata chetuielilor de judecata intrucat din inscrisurile dosarului nu rezulta ca au efectuat vreo cheltuiala cu procesul de fata.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:
Admite în parte cererea formulată de reclamantii Nutu Emil-Marian, CNP 1800120420094 si Nutu Carmen-Ionela, CNP 2820324420090, ambii cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedura in Bucuresti, Bd. Corneliu Coposu nr. 7, bl. 104, sc.1, ap.16, sector 3 - persoana desemnata pentru primirea atelor av. Marin Alexandru-Cristian împotriva pârâtei S.C. Volksbank Romania S.A, avand J40/58/2000 si CUI 12564356, cu sediul in Bucuresti, sos. Pipera nr. 42, et. 3-8 si 10, sector 2.

Constată caracterul abuziv al clauzelor inscrise in art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 si in art. 3.5, art. 8.1 lit. a- liniuta a doua si a treia, art. 8 lit. c si d, art. 10.1 si art. 10.2 din conditiile generale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 .

Constată nulitatea absolută a acestor clauze.

Respinge cererea ca neantemeiata cu privire la clauza inscrisa in art. 4 lit.a din conditiile speciale ale conventiei de credit nr. 0092497/20.04.2007 , cu privire la clauza de risc valutar, cu privire la stabilizarea/inghetarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnarii contractului si cu privire la denominarea in moneda nationala a platilor.

Obligă parata sa emita un nou grafic de rambursare dupa eliminarea clauzelor constatate abuzive .

Obligă pârâta să restituie reclamantilor suma de 5.201,91 CHF in lei la data platii, reprezentand comision de risc/de administrare achitat in perioada 21.05.2007-20.06.2014.

Resinge cererea privind cheltuielile de judecata ca neantemeiata.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 26.11.2014.

PREŞEDINTE GREFIER

Petrescu Valentina Liliana Bălaşa Florentina

Red./th.re. P.V.L.

5 ex. 27.11.2014