Douglas lloyd



Yüklə 2,96 Mb.
səhifə19/59
tarix18.01.2019
ölçüsü2,96 Mb.
#100886
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   59
Pe urmă, în noaptea aceea, la palatul procuratorului, după ce se trezise din beţia care-l toropise toată ziua, începuse să-şi dea seama de oroarea sfidătoare a faptei lui, când executase osânda asupra omului acesta ca şi când ar fi fost un criminal de rând. În timpul banchetului dat de Pilat, ticăloşia acestei purtări se repezise asupra lui ca o vâltoare de ape. Nu fusese de ajuns că se asociase cu laşii şi sceleraţii care răstigniseră pe acest Isus, ci admisese să-şi bată joc de acest erou mort, îmbrăcând cămaşa lui pătată de sânge pentru plăcerea unei adunături de beţivi. Nu e de mirare că chinuitoarea amintire a rolului pe care-l jucase el însuşi în această crimă l-a chinuit şi i-a otrăvit sufletul! Acesta era singurul amănunt care putea fi înţeles. Şi din pricină că această cămaşă era mijlocul cu care fusese până acum torturat era firesc să se gândească la ea cu o spaimă aproape frenetică şi hotarnică cu nebunia.
În timpul după-amiezii de ieri, contactul cu această cămaşă i-a vindecat rănile din suflet. Cum va putea să aprecieze acesta întâmplare neaşteptată? Probabil era o problemă mult mai simplă decât îşi închipuia el şi dificultatea de a o înţelege se datora lui însuşi. El se temuse de această cămaşă, pentru că ea simboliza marea greşeală pe care o săvârşise şi nenorocirea sa proprie. Dar de astă dată, determinat de un îndemn irezistibil, pusese mâna pe ea şi obsesia se destrămase! Efectul ce urmase după aceea fusese el de ordin pur subiectiv sau cămaşa aceasta poseda în realitate şi o forţă supranaturală?
Această supoziţie părea absurdă şi contrară oricărei logici! în acelaşi timp era şi potrivnică principiilor în mijlocul cărora fusese crescut. Pentru a putea admite o astfel de teorie, ar fi trebuit să renunţe la toate convingerile întemeiate pe raţiune de până acum, că există o dreptate permanentă în acest univers şi astfel să devină o victimă a superstiţiilor.
Nu... el nu putea şi nici nu va consimţi la o astfel de renunţare. Cămaşa aceasta nu avea nici un fel de forţă supranaturală! Ideea aceasta nu putea fi altceva decât un rezultat al imaginaţiei. Vreme îndelungată simbolizase crima şi pedeapsa lui. Remuşcările lui se scurseseră vreme îndelungată ca nisipul printr-un ornic, iar acum ajunseseră la sfârşit, prin urmare sosise vremea ca să uite fapta pe care a săvârşit-o. Contactul cu cămaşa nu însemna altceva decât c-a sosit sfârşitul ispăşirii lui morale. El nu va admite că aceasta este învestită cu puteri supranaturale!
Astăzi se va duce să caute ţesătorul care să i-o repare, în felul acesta va putea dovedi c-o respectă şi o venerează. Pentru el nu reprezenta altceva decât un veşmânt care merita să fie tratat cu recunoştinţă şi respect! Da, va merge atât de departe! Şi ar fi dispus oricând să admită cu toată sinceritatea că venerează această cămaşă!
Demetrius se apropie de el, gata să-i ceară iertare pentru întârziere.
— Îmi pare bine c-ai putut să dormi, răspunse Marcellus şi zâmbi. Ai avut multă bătaie de cap din pricina mea. Datorită nenorocirii care m-a lovit, m-am purtat fără nici o consideraţie faţă de tine. Dar tu, Demetrius, ai fost înţelegător şi ai avut îndelungă răbdare, îmi pare rău de felul în care te-am tratat, mai ales ieri. Îmi pare foarte rău!
— Vă rog, stăpâne! îl opri Demetrius. Sunt foarte mulţumit că vă simţiţi din nou bine!
— Cred că astăzi am putea pleca de acasă, pentru a găsi pe ţesătorul dumitale ca să repare cămaşa.
— Da stăpâne! Îmi daţi voie să merg la bucătărie şi să vă aduc prânzul?
— Mai zăboveşte puţin. Spune, Demetrius, cu toată sinceritatea, crezi că această cămaşă ar putea dispune de puteri supranaturale?
— Acesta este un mister de nepătruns, stăpâne, răspunse Demetrius, accentuând fiecare cuvânt. Mi-am zis că poate dumneata vei reuşi să elucidezi această problemă, îmi dai voie să te întreb la ce concluzie ai ajuns?
Marcellus clătină din cap.
— Cu cât mă gândesc mai îndelung la această problemă, răspunse el cu glasul domolit, mi se pare cu atât mai complicată. Apoi se ridică în picioare şi se îndreptă spre casă.
— De, stăpâne, începu Demetrius, care se luă după el, nu ne cere nimeni ca noi să înţelegem această problemă. Sunt o mulţime de lucruri în viaţă pe care nu este numaidecât nevoie ca noi să le înţelegem. Problema ce ne preocupă acum ar putea să facă parte dintre acestea.
În faţa intrării principale a Teatrului Dionysos, care era în aer liber, erau câteva mici dughene care vindeau articole mărunte de care spectatorii puteau să aibă nevoie: dulciuri, evantaie şi perniţe. La celălalt capăt era mica prăvălioară a lui Beniamin, ceva mai încolo de vecinii săi negustori, în faţa uşii prăvălioarei lui nu se vedea nici o indicaţie din care s-ar fi putut constata cu ce se ocupă; nimic altceva decât numele ars cu fierul roşu într-o scândură de cipres, care-ţi dădea să înţelegi că dacă nu ştii că Beniamin este ţesător - cel mai vechi şi mai priceput din toată Atena - asta însemna că nu faci parte dintre clienţii care ar merita atenţia lui.
În interiorul prăvăliei aerul era cald şi înecăcios. Deşi spaţiul era foarte redus, în afară de două războaie - dintre care unul era cel mai mare pe care-l văzuse Marcellus până acum în toată viaţa lui - mai era o roată de tors uriaşă, o depanatoare şi baloturi mari de material brut; coşuri pline cu coconi de mătase, baloturi de bumbac şi saci burduşiţi cu lână.
Partea cea mai mare a prăvăliei era ocupată de o masă mare, pe tăblia căreia Beniamin sta cu picioarele încrucişate sub el, ocupat cu tivirea mânecii unei haine frumoase. Era înspăimântător de slab şi de cocârjat, iar capul lui pleşuv părea prea mare pentru trupul lui puţin. Barba albă îi atârna până pe piept, iar haina ponosită cu care era îmbrăcat nu dovedea câtuşi de puţin că ar fi un ţesător priceput. Pe peretele din dosul lui era un rând de poliţe, pline de suluri de pergament, care după aspect dovedeau că au fost foarte des întrebuinţate.
Beniamin nu ridică privirea înainte de a termina firul din ac; dar după aceea îşi îndreptă trupul şi făcând un fel de strâmbătură, care ţinea loc de zâmbet, se uită la noii săi clienţi, încreţindu-şi nasul şi ridicând buza superioară, întocmai ca o cămilă căreia i-au pus o povară prea grea pe spinare. Afară de ochii lui lucitori ca nişte mărgele, căzuţi adânc în orbite, Beniamin părea bătrân ca şi Iehova şi - judecând după felul în care se uita la ei - tot atât de supărat ca şi el.
Marcellus înainta cu îndrăzneală, urmat de Demetrius.
— Veşmântul acesta, zise el ridicând cămaşa într-o mână, are nevoie să fie reparat.
Beniamin îşi ţuguie buzele rigide ca nişte curele şi, umezindu-şi degetul mare, încercă să însăileze un nou fir în ac.
— Am şi altceva de lucru, răspunse el cu glasul gutural, decât să mă ocup de găurile din hainele vechi. Apoi ridică acul în lumină şi încercă să-i nimerească urechea: Du-te la cel care ţese pânze de corabie, adăugă el nemulţumit.
— Probabil n-ar fi trebuit să vin la dumneata şi să te supăr cu acest lucru de nimic, încuviinţă Marcellus fără să se tulbure, îmi dau seama că veşmântul acesta nu prea are nu ştiu ce valoare, dar este o amintire şi mi-am zis că va fi mai bine să-l dau ca să-l repare cineva care se pricepe.
— Va să zică este o amintire! Bătrânul Beniamin întinse mâna uscată ca o surcea şi, luând cămaşa, o pipăi cu degete de expert. O amintire! Şi cum de a ajuns să fie o amintire? întrebă el şi se uită încruntat la Marcellus. Tu eşti roman, nu-i aşa? Veşmântul acesta este tot atât de evreiesc ca şi cele Zece Porunci.
— Este adevărat, admise Marcellus îngăduitor. Eu sunt roman şi cămaşa aceasta a aparţinut unui evreu.
— Probabil un prieten al dumitale, ripostă Beniamin cu glasul plin de amărăciune şi ironie.
— Nu propriu-zis un prieten. Dar a fost un evreu cumsecade şi curajos, pe care-l respectau toţi cei care l-au cunoscut. Cămaşa lui a ajuns în mâinile mele şi aş dori ca să fie tratată cu respectul cuvenit. Marcellus se plecă spre el şi-l văzu că zgârâie cu unghia îngălbenită o pată întunecată ce se vedea pe ţesătura cafenie.
— Probabil a murit luptând... Îngână bătrânul Beniamin.
— A murit de moarte năprasnică, dar nu luptând, răspunse Marcellus. A fost un om paşnic pe care l-au răpus duşmanii săi.
— Mi se pare că eşti bine informat despre ceea ce s-a întâmplat cu el, murmură Beniamin. Dar nu este treaba mea să te întreb cum a ajuns în posesiunea dumitale. Este de la sine înţeles că nu poţi avea nici un amestec în moartea acestui evreu, căci altfel n-ai ţine atât de mult la cămaşa aceasta veche care a fost a lui. Apoi adăugă cu glasul ceva mai îmblânzit: Ţi-o voi repara şi nu te va costa nimic.
— Îţi mulţumesc, răspunse Marcellus cu glasul rece, dar prefer să plătesc cât costă. Când să vin s-o iau?
Beniamin nu-i răspunse. Obrazul lui îmbătrânit se întoarse spre fereastră şi, ridicând cămaşa în amândouă mâinile, o examina în lumină, întoarse capul peste umăr şi făcu semn lui Marcellus să se apropie.
— Ia uită-te, rogu-te. Este ţesută dintr-o singură bucată, fără nici o cusutură. Nu există decât o singură localitate unde se ţese în felul acesta. Departe, în vecinătatea lacului Ghenizaret din Galileea. Beniamin îşi flutură barba îngândurat. Au trecut ani întregi de când n-am mai văzut un veşmânt făcut în Galileea. Cred că această cămaşă trebuie să fie făcută undeva în regiunea Capernaum.
— Cunoşti această regiune? întrebă Marcellus.
— Da, sigur o cunosc; eu mă trag din neamul samaritenilor, care trăiesc ceva mai spre miazăzi, aproape de frontieră, declară Beniamin şi începu să râdă cu înţeles. Cei din Galileea şi cei din Samaria n-au fost niciodată prea buni prieteni. Galileenii sunt oameni evlavioşi care-şi pierd partea cea mai mare a timpului în sinagogi, iar când pleacă la Ierusalim în pelerinaj îşi lasă turmele fără păstor şi ţarina fără păzitor. Cu pelerinajele acestea şi jertfele pe care le fac au ajuns foarte săraci. Samaritenii nu se interesează prea mult de templu.
— Din ce cauză? întrebă Marcellus.
Beniamin îşi trecu picioarele subţiri peste marginea mesei şi rămase în această atitudine, pregătindu-se să-i dea o lungă explicaţie.
— Fără îndoială, începu Beniamin, ai auzit de Ilie Proarocul. Marcellus clătină din cap şi Beniamin se uită la el cu părere de rău; apoi probabil îşi zise că nu face să-şi mai piardă Vremea cu el, aşa că-şi ridică din nou picioarele pe masă şi aşezându-se în poziţia iniţială încercă înc-o dată să-şi însăileze firul în ac.
— Ilie acesta a fost un zeu al Samariei? întrebă Marcellus. Bătrânul lăsă acul din mână şi se uită la el cu dispreţ.
— Îmi vine greu să cred că în capul cuiva, fie el chiar roman, a putut să se adune atâta ignoranţă. Pentru evrei - fie din Samaria, Iudeea, Galileea sau dintre seminţiile care s-au împrăştiat - nu există decât un singur Dumnezeu! Ilie a fost un mare profet. Eliseu, care a moştenit hainele lui, a fost şi el un mare profet. Trăiau în munţii Samariei, cu mult înainte de clădirea marilor temple şi de toată frământarea aceasta pe care o fac preoţii. Samaritenii s-au închinat întotdeauna şi au adus jertfe pe altarele ridicate în crângurile de pe coamele munţilor.
— Procedeul acesta mi se pare cât se poate de logic, răspunse Marcellus mulţumit.
— De, murmură bătrânul, vorbele acestea nu reprezintă un compliment pentru credinţa noastră, deşi îmi dau seama că ai încercat să fii amabil.
Marcellus începu să râdă şi Beniamin îşi frecă nasul lung şi coroiat cu arătătorul, apoi zâmbi şi el.
— Tinere, constat că eşti o fire blândă, zise el.
— Asta depinde de ceea ce mi se întâmplă, răspunse Marcellus, care n-ar fi vrut ca bătrânul să-şi închipuie despre el că este un slăbănog. Dumneata eşti mai în vârstă decât mine cu foarte mulţi ani.
— Aşa va să zică; de aceea-ţi închipui că un oni mai în vârstă are dreptul să fie nepoliticos.
— Probabil în această chestiune suntem amândoi de aceeaşi părere, încuviinţă Marcellus.
Beniamin se plecă adânc asupra lucrului cu care era ocupat şi începu să râdă domolit.
— Cum te cheamă, tinere? întrebă el, după ce făcu o pauză, far? să ridice privirea spre el; şi când Marcellus îi răspunse îl întrebă din nou: cât ai de gând să stai la Atena?
Lui Demetrius această întrebare i se păru extrem de importantă. Acum, după ce starea lui Marcellus se schimbase, probabil el se va gândi să se întoarcă la Roma cât mai curând posibil. Până acum nu-i vorbise despre intenţiile sale şi nici nu-i dădu să înţeleagă că se gândise la această problemă.
— Nu ştiu deocamdată, răspunse Marcellus. Probabil câteva săptămâni. Aici sunt o mulţime de lucruri pe care aş vrea să le văd.
— De când eşti aici în oraş? întrebă Beniamin.
Marcellus se întoarse întrebător spre Demetrius, care răspunse în locul lui.
— Ai fost pe Colina lui Marte? continuă bătrânul.
— Nu, răspunse Marcellus cu sfială.
— Dar la Acropole?
— Nu l-am vizitat încă.
— N-ai văzut nici Partenonul?
— Încă nu l-am văzut.
— Huhâm! Bine, dar ce ai făcut în timpul acesta?
— M-am odihnit, răspunse Marcellus, în timpul din urmă am făcut două călătorii lungi şi obositoare.
— Un tânăr sănătos ca dumneata nu are voie să se odihnească, zise Beniamin în bătaie de joc-. Va să zică două călătorii, ei? Constat că-ţi place să călătoreşti? Pe unde ai umblat?
Marcellus încruntă din sprâncene. Bătrânul acesta părea că nu mai termină cu întrebările.
Am venit de la Roma, declară el, în nădejdea că informaţia aceasta va fi tocmai de ajuns.
— Aceasta este o călătorie, declară Beniamin ca să-l îndemne.
— Iar înainte de plecare am facut drumul până la Roma cu o galeră care a plecat din Joppa.
— O, va să zică din Joppa! zise Beniamin şi continuă să coasa cu toată atenţia, dar glasul lui păru că tremură de nerăbdare, în cazul acesta ui fost şi ia Ierusalim. Câtă vreme a trecut de atunci?
Marcellus îşi tăcu socoteala şi-i dădu răspunsul cerut.
— Va să zică aşa! încuviinţă Beniamin, în cazul acesta ai fost chiar în timpul săptămânii Paştilor. Am aflat că acolo s-ar fi petrecut lucruri neobişnuite.
Demetrius tresări şi-şi schimbă greutatea trupului de pe un picior pe altul, apoi se întoarse speriat spre stăpânul său. Beniamin se uită la e! pe sub sprâncene şi-l văzu.
— N-ar fi nimic de mirare, răspunse Marcellus evaziv. Oraşul era plin de tot felul de oameni, aşa că se putea întâmpla tot ce pofteşti, sfârşi ei şi, săltându-şi brâul, făcu un pas înapoi: n-aş vrea să te mai reţin din lucru.
— Întoarce-te mâine... Înainte de apusul soarelui, zise Beniamin. Cămaşa te va aştepta gata. Vom bea împreună un pahar cu vin... dacă vei fi dispus să primeşti ospitalitatea casei mele modeste.
Marcellus ezită înainte de a răspunde şi se uită repede la Demetrius, care clătină din cap aproape imperceptibil, ca şi când ar fi vrut să-i spună că va fi mai bine să se ferească de riscul de a fi obligat să-i povestească tragica întâmplare prin care a trecut.
— Eşti foarte amabil! răspunse Marcellus, dar nu ştiu dacă mâine nu voi fi ocupat cu altceva, în cazul când nu voi putea veni, voi trimite după cămaşa aceasta. Spune-mi cât să-ţi plătesc pentru reparaţie? Băgă mâna în partea dinăuntru a tunicii, dar Beniamin continuă să coasă ca şi când nu l-ar fi auzit. Imediat după aceea însă ridică privirea şi se uită la el îngândurat, ca şi când ar fi vrut să-l întrebe ceva.
Mi se pare, începu el cu glasul domolit şi netezind cămaşa aşezată alături de el, că nu eşti dispus să vorbeşti despre evreul acesta.
Viircellus păru că nu se simte deloc la îndemână şi abia aştepta să plece, dar totuşi îi răspunse.
— Este o întâmplare tristă.
— Toate întâmplările cu evrei sunt triste, încuviinţă Beniamin. Pot să te aştept mâine?
— Da, se învoi Marcellus împotriva voinţei.
— Aşa e foarte bine! îngână bătrânul şi ridicând mâna uscată adăugă: Pacea să fie cu tine!
— Mu... mulţumesc! răspunse Marcellus care nu ştia tocmai bine dacă n-ar trebui să ureze şi el pace bătrânului evreu. Dar probabil din punct de vedere social ar însemna să facă o greşeală: Rămâi cu bine! zise el într-un târziu, considerând că va fi mai prudent să nu mai continue.
După ce ieşiră din prăvălie, Marcellus şi Demetrius se uitară unul la altul întrebători şi trecură de cealaltă parte a drumului, unde se vedea teatrul pustiu.
— Ce bătrân caraghios! zise Marcellus. Nu ţin câtuşi de puţin să-l revăd. Nu cumva o fi nebun.
— Dimpotrivă, răspunse Demetrius. Este un bătrân înţelept.
— Eşti de părere că aş săvârşi o greşeală dacă mâine aş trece din nou pe la el?
— Da, stăpâne! Va fi mai bine ca acum să uiţi ce s-a întâmplat.
— La urma urmelor nu e nevoie să mai vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim. I-aş putea răspunde fără nici un înconjur că nu doresc să mai discut acesta chestiune. Felul în care vorbea îţi făcea impresia că are intenţia să repete declaraţia ce o va face ziua următoare: Cred că în felul acesta nu va mai avea motive să stăruiască.
— Da, stăpâne, nu va mai avea motive, încuviinţă Demetrius, dar cu toate acestea el va găsi motive. Beniamin nu este omul care ar putea să renunţe atât de uşor.
Îşi continuară drumul pe lespezile printre care crescuse iarba şi, după ce ajunseră pe estradă, Marcellus întrebă:
— Spune, Demetrius, eşti informat despre datinile şi obiceiurile acestor evrei?
— Despre obiceiurile lor ştiu foarte puţine amănunte, stăpâne.
— Bătrânul Beniamin mi-a spus : „Pacea să fie cu tine!". Ce ar fi trebuit să-i răspund? Există o formulă anume în scopul acesta?
— Cred că formula „Rămâi cu bine" este corectă, răspunse Demetrius.
— Pe aceasta am întrebuinţat-o şi eu! ripostă Marcellus, care păru c-a început să se gândească la altceva.
— Da, stăpâne, încuviinţă Demetrius, ferindu-se să revină asupra reminiscenţelor dureroase ce-l preocupau.
Se întoarseră din nou spre intrarea teatrului.
— M-ar interesa să aflu ce ştie bătrânul acesta despre Galileea, zise Marcellus îngândurat.
— Vă va spune mâine.
— Bine, dar eu n-am intenţia ca mâine să merg din nou la el! Nu vreau să mai discut despre această chestiune. Vreau să-mi alung pentru totdeauna din minte întâmplarea aceasta!
— Este o hotărâre cum nu se poate mai înţeleaptă! încuviinţă Demetrius.
Această hotărâre categorică păru că se confirmă imediat. După ce ieşiră din clădirea Teatrului Dionysos şi trecură prin agora, Marcellus se opri în faţa tarabelor, ca să schimbe câteva cuvinte cu fetele venite de la ţară şi să împartă dinari de aramă copiilor speriaţi care se adunaseră împrejurul lor. Apoi urcară Colina lui Marte şi petrecură un ceas în acest loc sacru, unde marii bărbaţi ai Eladei erau aşezaţi în atitudini împietrite.
Apucând pe o alee lăturalnică, Marcellus se aşeză pe o bancă de marmură, iar Demetrius se opri la o mică distanţă. Amândoi păreau îngânduraţi. După un timp de tăcere, Marcellus ridică mâna şi-i făcu semn spre busturile mutilate.
— Demetrius, începu el, adineauri m-am gândit că între aceştia nu există nici un războinic. Voi grecii sunteţi buni luptători când este vorba despre aşa ceva; dar eroii care au fost eternizaţi în marmură şi se găsesc în grădinile voastre publice sunt oameni paşnici. Ia gândeşte-te la Forul din Roma. Acolo vezi pe Sylla, Antoniu, Scipio, Camillus, Iuliu, August... toţi cu coifuri pe cap, cu platoşă şi încinşi cu paloşul! Dar uită-te la şirul acesta de greci care urcă spre culmea colinei! Socrate, Epicur, Herodot, Solon, Aristotel, Polibiu! între aceştia nu există nici un războinic.!
— Aşa este... dar toţi par că s-au întors din război! răspunse Demetrius în glumă.
— Da... aceasta este o faptă pe care am săvârşit-o noi! declară Marcellus nemulţumit. Bravele noastre legiuni romane formate dintr-o adunătură de ignoranţi! Câteva clipe rămase îngândurat, apoi continuă cutremurat de revoltă: Ascultă, Demetrius, să fie afurisiţi toţi cei care poartă război împotriva monumentelor! Prezentul poate fi al romanilor, datorită cuceririlor prin forţă, dar trecutul nu poate să le aparţină lor. O naţiune care poartă război împotriva istoriei altei naţiuni nu merită decât dispreţ şi este formată dintr-o adunătură de laşi. Cred că nu a fost nevoie de prea mult curaj pentru a veni pe această colină ca să retezi urechile lui Pericle! Fac prinsoare că nespălatul vandal care a venit aici ca să-şi ascută paloşul de nasul lui Hipocrat n-a ştiut nici să citească şi nici să scrie. Ar fi imposibil ca o naţiune să aibă simţul demnităţii când ea nu respectă cuvântul şi opera oamenilor de geniu care a dat acestei lumi toată înţelepciunea şi frumuseţea pe care o stăpâneşte astăzi!
Se ridică în picioare cutremurat de indignare şi, trecând pe cealaltă parte a aleii, se opri în faţa bustului lui Platon.
— Bărbatul acesta, de pildă, nu are naţionalitate şi nu are nici patrie. Nu aparţine nici unei rase. Nici o ţară din lumea aceasta nu poate afirma că-i aparţine ei şi nu poate nici să-l distrugă! Marcellus se opri pe neaşteptate în mijlocul acestei peroraţii şi o clipă nu mai zise nimic; apoi se întoarse spre Demetrius şi-l privi în lumina ochilor.
— Îţi aduci aminte, Demetrius, de vorbele pe care le-a spus galileeanul acela despre el însuşi?
— Da, îmi aduc, răspunse Demetrius şi dădu din cap. Spunea că împărăţia lui nu este din această lume. Dar nimeni n-a înţeles ce vrea să spună.
— S-ar putea, continuă Marcellus cu glasul visător, ca într-o bună zi să-i ridice şi lui un monument ca acesta al lui Platon... Haide, să plecăm! Ai uitat c-am luat hotărârea ca astăzi să fim veseli! Dar în realitate am început să aiurim ca nişte bătrâni filosofi.
Se făcuse târziu până când să ajungă din nou la han. Când clădirea apăru în faţa lor, Marcellus declară că va fi obligat să facă o vizită familiei Eupolis.
— Ar fi trebuit să merg la ei mai demult. Pe toţi zeii, îmi vine să cred că n-am mai văzut pe nici unul dintre ei din seara când am sosit în casa lor.
— Vor fi foarte mulţumiţi să te vadă, stăpâne. S-au interesat de nenumărate ori de starea în care te găseşti, răspunse Demetrius.
— Mă voi opri la ei, declară Marcellus categoric. Intră în apartamentul nostru şi voi veni şi eu imediat.
După ce se despărţiră, Demetrius îşi zise că această revedere, după o intermitenţă atât de îndelungată, va fi foarte interesantă pentru membrii familiei Eupolis. Probabil Theodosia va simţi nevoia să-i povestească şi lui ce s-a întâmplat.
Pe urmă se întrebă ce-şi va închipui despre el însuşi după această vizită, mai ales că-i mărturisise toate spaimele lui în legătură cu starea în care fusese stăpânul său. Dar acum Marcellus, despre care îşi închipuiau că trebuie să fie în camera lui copleşit de deznădejde, se ducea la ei să-i vadă, ca şi când niciodată în viaţa lui n-ar fi avut pricină să-şi facă gânduri negre. Nu cumva Theodosia îşi va închipui că toată povestea pe care i-a debitat-o a fost o născocire a lui proprie? Dar nu se poate să-şi închipuie aşa ceva! Nimeni n-ar fi în stare să născocească o astfel de întâmplare.
Puţin după aceea unul dintre sclavii de la bucătărie veni să-l anunţe că tribunul va cina împreună cu familia. Ieşind în peristilul casei, Demetrius zâmbi mulţumit şi se întrebă despre ce vor putea vorbi în timpul cinei. Presimţea că în această împrejurare va fi nevoie şi de oarecare tact.
Dimineaţa următoare, Marcellus îmbrăcă o tunică grosolană şi se aşternu la lucru, în faţa mesei de modelat, ca orice sculptor de profesie. Demetrius se învârti în apropierea lui pentru a-i fi de folos, până în momentul când îşi dădu seama că astăzi stăpânul său nu-i va cere altceva decât cel mult să stea liniştit sau să plece de acasă, îi ceru deci voie să plece la plimbare.
Theodosia aşezase o ţintă vopsită în culori vii în apropierea zidului şi începuse să tragă cu arcul spre ea de la depărtare de un stadiu. Arăta foarte drăguţă în tunica ei cu mâneci scurte şi cu o şuviţă de păr negru scăpată de sub banda roşie cu care se legase împrejurul frunţii. După ce se mai apropie, Demetrius rămase mirat văzând-o că întrebuinţează un arc destinat numai pentru bărbaţi, dar, deşi nu-l întindea în întregime, săgeţile ei se înfigeau răbufnind puternic în ţintă, ceea ce dovedea o vigoare neobişnuită pentru o fată de seama ei. Tot aşa săgeţile erau bine îndreptate. Demetrius îşi zise că Theodosia, dacă ar fi căutat anume, putea provoca accidente grave cu săgeţile acestea care aveau vârful de os.

Yüklə 2,96 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   59




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin