Douglas lloyd

— Vrei să te îngrijeşti de toate acestea? întrebă Marcellus şi se ridică în picioare. Vom pleca în prima zi din săptămâna viitoare. Cât îmi ceri pentru slujba pe care mi-o vei face?
— Treaba aceasta o voi lăsa în seama dumitale, declară Justus. După cum ai auzit adineauri pe Stefanos spunând, eu vreau să mă întorc acasă. Mă voi duce până la Seforis, în Galileea. Drumul acesta nu-mi va pricinui nici un neajuns. Pentru mine timpul n-are nici o-valoare, îmi vei da mâncare şi adăpost şi îmi vei cumpăra o pereche de sandale noi.
— Eu am de gând să-ţi dau ceva mai mult decât atât, zise Marcellus.
— În cazul acesta îmi vei da şi un veşmânt nou, răspunse Justus şi, ridicând braţul, îi arătă mâneca sfâşiată a hainei cu care era îmbrăcat.
— Cu plăcere! răspunse Marcellus, apoi îl întrebă în şoaptă: Iartă-mă dacă te întreb... şi păru că ezită... Eşti evreu, nu-i aşa?
Justus începu să râdă, apoi dădu din cap şi-şi trecu mâna prin barbă.
Când se despărţiră, înţeleşi ca a doua zi după Sabat să se întâlnească la Poarta Damascului înainte de răsăritul soarelui, Marcellus rămase încredinţat că drumul în care va pleca a început cu bine. Justus era un om cumsecade şi fără îndoială îi va da toate informaţiile de care va avea nevoie. Era exact omul căruia îi face plăcere să-şi povestească amintirile.
Simţindu-se mulţumit de felul în care a reuşit să-şi pregătească plecarea, se îndreptă spre piaţa care era ca un furnicar şi trecu prin faţa tarabelor şi a şetrelor în care erau negustorii, apoi se opri ca să asculte ţipetele şi protestele violente ale celor care se târguiau pentru câţiva peşti sau câte o pulpă de viţel. Aerul se cutremura de larmă şi toţi se înjurau unul pe altul şi făceau aluzii ireverenţioase privitoare la originea celui cu care stăteau de vorbă. Insultele formulate cu glasuri răstite erau trecute cu"vederea şi uitate numaidecât, ceea ce dacă s-ar fi întâmplat în barăcile unde erau cantonaţi legionarii romani ar fi provocat o vărsare de sânge, în faţa unei şetre unde se oprise ca să asculte ţipetele ce se încrucişau pentru nişte rinichi de berbec, rămase mirat când văzu în apropierea lui pe băieţaşul din dugheana lui Benyosef.
După ce se satură de spectacolul şi larma din piaţă, apucă spre hanul în care se adăpostise. Până acolo drumul fu destul de lung. După ce urcă treptele scării spre odaia lui, se opri şi se întoarse în loc, apoi se uită spre oraş. Băieţaşul de la Benyosef tocmai cobora spre celălalt capăt al străzii. Rămase mai mult înveselit decât nemulţumit de faptul c-a fost urmărit. Dar adevărul era că oamenii aceştia aveau tot dreptul să se informeze despre el, în măsura în care vor avea posibilitatea. Probabil voiau să ştie unde este adăpostit. Dacă s-ar fi întâmplat să fie găzduit de procurator, atunci orice legătură dintre ei şi el s-ar fi terminat.
În aceeaşi seară, după cină, se aşeză în grădină, în mână cu sulul de pergament pe care i-l dăduse Beniamin; când ridică privirea, constată că Stefanos s-a oprit în faţa sa.
— Putem vorbi înpreună între patru ochi? întrebă Stefanos pe greceşte.
Se îndreptă spre colţul cel mai îndepărtat al grădinii şi Marcellus îi făcu semn să se aşeze.
— Ai rămas mirat că n-ai văzut pe Demetrius, începu Stefanos. La două săptămâni după ce ţi-a trimis scrisoarea, a avut nenorocul să se întâlnească pe stradă şi a fost recunoscut de tribunul acela cu care a avut conflictul la Atena. Nu s-a luat nici o măsură pentru a fi arestat, dar Demetrius şi-a zis că tribunul ar putea să încerce să se răzbune împotriva lui. În cazul acesta prietenii săi din dugheana lui Benyosef ar fi putut să fie acuzaţi, şi noi n-avem nici un mijloc pentru a ne apăra.
— Spune-mi, Stefanos, unde a plecat Demetrius? întrebă Marcellus profund impresionat de acesta veste.
— Nu ştiu, stăpâne. S-a întors acasă şi a aşteptat să mă întorc şi eu. Am stat de veghe şi am vorbit aproape toată noaptea. Câţiva dintre prietenii noştri se întâlniseră în taină jos în atelierul lui Benyosef. La un ceas înainte de revărsatul zorilor am coborât şi noi. Luîndu-şi rămas bun de la toţi, Demetrius a plecat înainte de răsăritul soarelui. După ce va trece primejdia, se va întoarce din nou în cazul când tribunul va părăsi oraşul. Dacă vrei, îmi vei lăsa o scrisoare pentru el; sau mai târziu vei putea să-i dai de ştire pe adresa mea dacă se va întâmpla să găseşti pe cineva care să fie om de încredere şi s-o aducă. Mi-a spus că vei sosi şi m-a rugat să-ţi explic motivul pentru care lipseşte. Nimeni dintre ceilalţi nu ştie, adăugă Stefanos cu glasul în şoaptă: Demetrius m-a informat şi despre motivul care te determină să vizitezi Galileea.
— Ce ţi-a spus anume? întrebă Marcellus şi încercă să descifreze obrazul grecului.
— Mi-a spus totul, răspunse Stefanos şi se uită la el fără să clipească. Ţinea să fie sigur că în drumul acesta vei fi însoţit de Justus şi probabil şi-a dat seama că în această afacere aş putea interveni şi eu, într-un fel oarecare. Când a început să-mi spună motivul pentru care te interesezi de Isus - după multă ezitare şi multe lacune - am stăruit să-şi descarce sufletul şi mi-a mărturisit adevărul. Dar în mine poţi avea toată încrederea, deoarece eu nu te voi trăda în faţa celorlalţi.
Marcellus nu se simţi în stare să-i răspundă nimic la acesta mărturisire. Se uită la el şi rămase îngândurat.
— Cei din dugheana lui Benyosef probabil bănuiesc ceva, deoarece după plecare am fost urmărit.
— Tânărul Filip este nepotul meu, stăpâne, îi explică Stefanos. Trebuia să aflu unde locuieşti. De Filip nu trebuie să te temi. El nu va sufla nici o vorbă. Nimeni dintre cei din dugheană nu vor afla despre această întâlnire a noastră. Înainte de amiază m-am temut că Ioan te-ar putea recunoaşte, dar pesemne nu te-a recunoscut; el este o fire visătoare.
— Cum ar fi putut să mă recunoască? întrebă Marcellus.
— Ioan a fost de faţă la răstignire" Probabil vă aduceţi aminte de tânărul care încerca să liniştească pe mama lui Isus.
— Ce grozăvie! Ea a fost de faţă? Marcellus plecă ochii în pământ şi-şi duse mâinile la frunte."
— Da, a fost de faţă, încuviinţă Stefanos. Am fost şi eu de faţă. Te-am recunoscut imediat ce ai intrat în dugheană, deşi te aşteptam să apari. Cred că din pricina lui Ioan nu e nevoie să-ţi faci nici o grijă, deoarece el nu şi-a adus aminte.
— Ai fost foarte amabil. Pot să te servesc cu ceva?
— Da, stăpâne, răspunse grecul şi continuă cu glasul în şoaptă: Ai cămaşa la dumneata?
Marcellus dădu din cap.
— Poţi să mi-o arăţi şi mie?
— Sigur că pot! răspunse Marcellus. Vino cu mine!
Acum. erau de trei zile pe drum, dar numele lui Isus nu fusese încă pomenit nici o singură dată. Deşi părea naiv, Justus era totuşi extrem de discret. Zâmbetul inocent ce-i tremura mereu pe buze îţi dădea să înţelegi că este gata să-ţi îndeplinească orice dorinţă. Se străduia în toate chipurile să-şi dovedească respectul cuvenit unui tânăr roman care mai este şi bogat, dar încolo toate nădejdile că va începe să vorbească de bunăvoie despre ceea ce-l interesează pe el se dovediră fără nici un temei. Aceasta fu ocazia când constată că sunt şi lucruri pe care nici chiar un roman bogat şi bine îmbrăcat nu le poate -. mpăra nici cu bani, nici cu vorbe bune şi nici cu ameninţări; unul dintre acestea era şi povestea lui Isus.
Lui Marcellus nu-i trecuse până acum niciodată prin minte că în calitate de cetăţean al Romei va avea şi ocazii când această calitate nu-i va putea folosi la nimic sau va reprezenta chiar o piedică în calea scopurilor pe care le urmăreşte. Dacă erai roman şi mai aveai şi bani, în toate părţile lumii puteai obţine tot ce pofteşti. Toate porţile şi uşile se deschideau larg în calea ta, mesele se întindeau, străinii pe care-i întâlneai în drum coborau din carigele de piaţă ca să-ţi cedeze locul lor, în dughene negustorii dădeau în brânci ca să te servească, lăsând pe ceilalţi clienţi să aştepte. Dacă soseai în port cu întârziere, corabia te aştepta; dacă nu era decât o singură cabină, dar şi aceasta ocupată, bogatul evreu care o plătise ţi-o ceda fără să protesteze. Când făceai cuiva semn să se oprească, se oprea, iar când îi făceai semn să plece, pleca.
Dar dacă se întâmpla să pleci la drum şi să cutreieri micile provincii din partea de miazănoapte a Ierusalimului sub pretextul că vrei să cumperi ţesături de casă, dar în realitate pentru a te informa despre un teslar sărac care trecuse odinioară prin aceste regiuni, calitatea de cetăţean roman se dovedea o piedică şi banii pe care-i aveai nu-ţi puteau folosi la nimic.
Planul pe care Marcellus şi-l făcuse la început nu i se păruse greu de executat. Barsabas Justus, îşi zise el, va fi încântat de însărcinarea aceasta şi se va simţi mulţumit că va putea vorbi despre eroul său. Probabil îşi va închipui că va putea să-I convertească şi pe el. Îi va face cunoştinţă cu oamenii de la ţară care au cunoscut de aproape pe acest galileean. Aceştia îl vor pofti în casele lor pentru a-i arăta ţesăturile pe care le au şi chiar înainte de a se aşeza pe scaun vor începe să-i vorbească despre faptele lui extraordinare şi despre întâmplările prin care a trecut.
Dar constată că nimic din toate acestea nu se întâmplă. Este adevărat că oamenii pe care îi întâlnea în micile hanuri îl salutau respectuoşi, iar după ce pleca din nou la drum şi trecea prin câte un sat îi arătau lucrurile pe care le aveau, dar despre Isus nu scoteau nici o vorbă. Erau curtenitori, ospitalieri şi prietenoşi; dar, deşi i se întâmplase ca de multe ori să fie tratat ca străin în locuri unde nici nu s-ar fi aşteptat, nu se simţise până acum niciodată atât de singur ca între oamenii aceştia. Toţi aveau cunoştinţă despre ceva, dar în faţa lui nimeni nu pomenea nimic. Justus îl introducea în câte o casă şi celor care îl întâmpinau le spunea motivul pentru care a venit; oamenii se grăbeau să-i arate lucrurile cele mai bune şi cele mai frumoase, făcute la război. Dar imediat după aceea stăpânul casei schimba o privire fugară cu Justus şi ieşeau împreună din cameră, ca puţin după aceea să iasă din casă şi nevasta, lăsându-l împreună cu câte o mătuşă şi cu copiii, aşa că-şi dădeau seama c-a plecat şi ea după soţul ei ca să stea împreună de vorbă cu Justus.
Însăşi atmosfera acestei regiuni părea saturată de mistere. De pildă în toate părţile pe unde trecea vedea imaginea peştelui săpată în scoarţa unui sicomor sau trasă cu vârful toiagului în pulberea drumului, mâzgălită cu o bucată de var nestins pe zidurile de piatră care împresurau gospodăriile sau săpată cu cuţitul în tăblia câte unei mese de la hanurile unde se opreau. Demetrius îi spusese că această imagine este simbolul noii credinţe propovăduite de Isus.
A doua zi de la plecare, în nădejdea că va putea determina pe Justus să vorbească, îl întrebase ca din întâmplare:
— Ce înseamnă imaginea aceasta a peştelui pe care o întâlnim în toate părţile?
Iar Justus îi răspunse:
— În părţile acestea peştele este hrana noastră cea de toate zilele. Marcellus rămăsese nemulţumit de răspunsul acesta evaziv şi luă hotărârea să nu-l mai întrebe nimic.
Proptit de tulpina unui smochin, Marcellus examina obrazul ars de soare a lui Justus şi se întrebă la ce s-o fi gândind şi cât are de gând să mai stea aşa nemişcat ca să se uite spre cer. Justus nu părea că şi-a dat seama de neliniştea călătorului său.
Se ridică în picioare şi se apropie de măgăruşii pe care conducătorul lor îi lăsase să pască în timpul cât el sta întins la umbră. Văzând că frâul măgăruşului din fruntea convoiului este atât de scurt încât îl sângerase la gură, i-l trecu peste urechile lungi şi, după ce i-l scoase, se aşeză în iarbă şi cu vârful pumnalului făcu alte găuri pentru catarame, îndeletnicirea aceasta nu i se păru uşoară, deoarece pielea f râu Iu i era veche şi uscată: înainte de a i-l pune din nou pe cap, tânărul se trezi şi se uită la el curios.
— Vino încoace, mă tâmpitule! strigă Marcellus. Nu admit să chinuieşti animalele acestea. Scoase apoi din chimir un ban de aramă şi întinzându-i-l îi spuse: Intră în casă ceea de colo sau ia-le la rând pe toate şi adu puţină alifie, dar să nu vii fără ea.
După ce tânărul coborî în josul potecii, Marcellus mângâie măgăruşul pe nasul catifelat şi se întoarse spre Justus, care acum se ridicase în capul oaselor şi se uita la el zâmbind.
— Constat că-ţi plac animalele, zise el binevoitor.
— Da, răspunse Marcellus, îmi plac anumite animale. N-aş putea spune că măgăruşii îmi plac în mod deosebit, dar nu-mi place să văd că sunt chinuiţi. Vom fi obligaţi să supraveghem pe netrebnicul acesta care nu este bun de nimic.
Marcellus se aşeză lângă el, conştient că din momentul acesta Justus a început să-l judece cu totul altfel.
— Îţi plac florile? întrebă Justus după o lungă tăcere, care i se păru şi lui că a devenit penibilă.
— Sigur că da, răspunse Marcellus, adică de ce să nu-mi placă?
— Regiunea aceasta este plină de flori de câmp. Tocmai acesta este anotimpul când înfloresc. Foarte curând vor începe căldurile şi toate se vor veşteji. Anul acesta sunt mai multe decât alte daţi, zise el şi făcu un gest larg cu mâna spre costişele dealurilor din apropierea lor: ia uită-te ce bogăţie de culori!
Marcellus se uită în partea pe care i-o indica degetul cioturos al călăuzei sale, în timpul cât glasul blând al lui Justus îi tremura în auz, numindu-i toate florile câmpului dimprejurul lor: muşeţel albastru şi alb, traista ciobanului, cu petalele liliachii ca un email transparent, vărgat cu vinişoare de purpură, salvie albă, betunii, campaniile albe şi trei specii de mărgărite.
— Cred că eşti un mare iubitor al naturii, zise Marcellus.
— Asta numai de doi ani încoace, înainte treceam pe lângă flori fără să le văd, aşa cum se întâmplă cu aproape fiecare dintre oameni. Evident, cunoşteam plantele necesare pentru existenţă, cum este inul, grâul, ovăzul, secara, orzul şi trifoiul. La flori nu m-am prea gândit decât după ce m-am împrietenit cu un bărbat care ştia toate tainele lor.
Justus se întinsese din nou în iarbă şi glasul lui blând se modula atât de visător, încât Marcellus rămase cu gura căscată şi se întrebă, nu cumva de astă dată galileeanul va începe să vorbească despre prietenul său pierdut?
— El cunoştea toate florile, adăugă Justus şi clătină din cap, ca şi când amintirea ce-i rămăsese despre el ar fi fost neştearsă.
Marcellus se gândi să-l întrebe dacă prietenul său a murit sau a părăsit regiunea de vreme ce vorbeşte despre el la trecut, dar renunţă, zicându-şi că nu este nevoie să devină prea stăruitor.
— Judecând după felul în care vorbea despre ţie, îţi venea să crezi că toate florile sunt prietenele lui. Într-una din zile s-a întors spre noi, cei care-l însoţeam, şi ne-a spus să ne oprim, apoi ne-a arătat un partal plini de crini: „Uitaţi-vă cât de bogate sunt straiele lor! spunea el. Dar nici nu torc şi nici nu ţes. Nici regele Solomon n-a purtat straie atât de frumoase".
— Probabil prietenul dumitale a fost un iubitor al frumuseţii. Dar n-a avut simţ practic! El nu era un adept al muncii fără preget?
— Dimpotrivă, se grăbi Justus să-i răspundă. Era de părere că oamenii trebuie să fie sârguitori, dar spunea că pierd prea multă vreme gândindu-se numai la ei înşişi şi la trupurile lor, la haine şi la hrană, la bunuri pe care să le adune în jitniţe şi la bani.
— Nu cred să fi fost un bărbat îndestulat, declară Marcellus şi zâmbi, ca vorbele lui să nu pară prea severe; dar Justus, care se uita la cer, nu-i văzu zâmbetul şi vorbele lui îl făcură să se întunece la obraz.
— Nu era bărbat trândav şi ar fi putut să aibă tot ce pofteşte, declară Justus cu glasul categoric. De meserie era teslar şi încă unul foarte îndemânatic. Era o plăcere să te uiţi la el când întrebuinţa sculele tăioase. Lemnul în mâna lui lua înfăţişare de părea că aşa a crescut în pădure. De fiecare dată când te duceai la el, găseai atelierul plin de oameni care veneau să-I vadă lucrând. Avea un fel al său de a se purta faţă de copii... faţă de animale şi faţă de păsări, zise Justus, apoi zâmbi mâhnit şi oftă. Când pleca de la atelier ca să se întoarcă acasă, era întodeauna însoţit de copii şi de câini. Totul era la" îndemâna lui, dar cu toate acestea el nu cerea nimic pentru el. Spunea mereu că-i pare rău de oamenii care se zbat şi-şi fac griji, de cei care se zbuciumă şi înşală pentru a aduna cât mai multe bunuri. Dar după ce le adună sunt obligaţi să stea de strajă ca hoţii să nu le fure, molia să nu le strice şi nici rugina să nu le mănânce.
— Probabil a fost un excentric dacă n-a ţinut să aibă şi el ceva, declară Marcellus îngândurat.
— Totuşi niciodată nu şi-a închipuit despre sine însuşi c-ar fi sărac! adăugă Justus şi ridicându-se într-un cot păru ceva mai animat. Omul acesta avea duhul adevărului, ceea ce nu s-ar putea spune despre mulţi semeni de-ai noştri.
— Ceea ce spui mi se pare neobişnuit, zise Marcellus şi se uită în ochii lui până când Justus zâmbi.
— Nu tocmai atât de neobişnuit, dacă stai să te gândeşti bine. Iubirea de adevăr face mai mult decât bogăţiile pământului. Când cineva se întâmplă să iubească, adevărul mai mult decât bunurile pământeşti, ceilalţi oameni se adună împrejurul lui. Aproape toată lumea ar vrea să fie cinstită, dar duhul adevărului nu-l poţi avea câtă vreme inima ţi-e plină de poftele trupului şi de lăcomia faţă de bunurile pământeşti. Acesta este motivul pentru care oamenii se adunau împrejurul acestui teslar şi ascultau învăţăturile lui: omul acesta stăpânea duhul adevărului. În apropierea lui nu simţeau nevoia de a se feri şi nici de a se preface şi nici să mintă. Prezenţa lui îi determina să se simtă tot atât de mulţumiţi şi de slobozi ca nişte copii.
— Toată lumea se simţea în felul acesta când se apropia de el?
— Aproape toată lumea, răspunse Justus şi dădu din cap. Uneori se întâmpla ca oamenii care nu-l cunoşteau să încerce să-l amăgească în legătură cu ei - şi zâmbi ca şi când şi-ar fi adus aminte de ceva - dar trebuie să ştii, stăpâne, că duhul adevărului pe care-l poseda omul acesta era atât de desăvârşit, încât ar fi fost zadarnic să-i spui minciuni sau să te prefaci că eşti altfel decât ai fi cu adevărat. Nu reuşeai nici cu vorba, nici cu fapta şi nici cu purtările. Şi imediat ce oamenii şi-au dat seama de acesta realitate au renunţat la orice prefăcătorie şi au început să spună de bunăvoie adevărul. Pentru mulţi dintre ei situaţia aceasta părea cu. totul nouă şi le dădea o senzaţie de libertate. Acesta este motivul, stăpâne, pentru care toţi ţineau la el. Nu erau în stare să-i spună minciuni, aşa că-i spuneau adevărul şi spunând adevărul se simţeau mult mai mulţumiţi.
— Aceasta este o concepţie cu totul nouă! declară Marcellus. Probabil prietenul dumitale, Justus, era un filosof. Cunoştea scrierile clasicilor?
O clipă Justus nu ştiu ce să-i răspundă şi clătină din cap.
— Nu-mi vine să cred, răspunse el. Dar el le ştia toate.
— Probabil printre oamenii bogaţi nu avea prieteni, dacă el nu era de acord cu adunarea de bunuri! zise Marcellus.
— Ai fi rămas mirat dacă ai fi putut vedea ce de bogaţi veneau la el ca să-l asculte! declară Justus. Îmi aduc aminte că într-un rând un tânăr bogat l-a ascultat o după-amiază întreagă; înainte de plecare s-a apropiat de el şi l-a întrebat cu sfială: „Cum aş putea să câştig şi eu ceea ce ai tu?"
Justus făcu o pauză lungă şi privirile îi rătăciră în altă parte, aşa că Marcellus se întrebă dacă nu cumva a început să se gândească la altceva.
— Şi ce i-a răspuns teslarul dumitale la acesta întrebare?
— I-a răspuns că el este prea adânc preocupat de posesiunea bunurilor sale. „Dăruieşte toate ale tale şi urmează-mă!"
— Şi l-a ascultat?
— Nu l-a ascultat, dar i-a răspuns că i-ar face şi lui plăcere dacă uifi în stare să procedeze în felul acesta. A plecat profund abătut şi tuturor ne-a părut rău de el, deoarece ni s-a părut un tânăr extrem de cumsecade. Justus clătină din cap şi zâmbi îngândurat: Cred că atunci i s-a întâmplat pentru prima dată ca să-şi dorească şi el ceva ce n-a putut să obţină.
— Teslarul acesta pare că a fost un bărbat cu totul neobişnuit, zise Marcellus. A avut aceeaşi mentalitate ca orice visător, ca un poet sau un artist. Nu cumva se interesa de desen sau de sculptură?
— Evreii nu desenează şi nici nu se ocupă de sculptură.
— Serios? În cazul acesta personalitatea lor cum se manifestă?
— Se mulţumesc să cânte şi să povestească basme.
— Ce fel de basme?
— În cea mai mare parte legende ale poporului nostru; despre faptele oamenilor noştri mari. Până şi copiii mici cunosc tradiţiile şi profeţiile neamului nostru, zise Justus şi zâmbi ca şi când ar fi vrut să-i spună ceva confidenţial: Am un nepot, stăpâne, pe care-l chemă Iona. I-am dat numele acesta din pricină că s-a născut cu un picior răsucit, ca şi bătrânul Iona despre care se vorbeşte în Cărţile Regilor... cel care a fost fiul lui Saul. Iona al nostru a împlinit şapte ani. Ar trebui să-l auzi pe el vorbind despre facere, despre potop şi despre exod.
— Despre ce exod? întrebă Marcellus şi încercă să-şi aducă aminte.
— Nu ştii nimic despre asta? întrebă Justus mirat, dar îngăduitor.
— Ştiu ce înseamnă cuvântul acesta, răspunse Marcellus. Exod înseamnă plecare sau un drum de ieşire, dar nu-mi aduc aminte de întâmplarea la care te referi, întrebuinţând cuvântul acesta.
— Credeam că toată lumea trebuie să ştie despre scăparea poporului nostru din robia Egiptului.
— Despre asta este vorba! se miră Marcellus. Eu nu ştiam că aceasta a fost o scăpare. Profesorii noştri de istorie afirmă că evreii au fost alungaţi din Egipt.
— Afirmaţia aceasta este un neadevăr ruşinos! protestă Justus indignat. Faraonul a încercat să-i ţină pe străbunii noştri în robie pentru a le lucra pământurile şi a le ridica monumentele.
— În sfârşit... faptul n-are importanţă, căci realitatea şi aşa nu o vom putea schimba, zise Marcellus. În această privinţă sunt dispus să cred ceea ce spui dumneata dacă vei vrea să mă informezi.
— Te va informa micul Iona după ce vom ajunge la Sepforis. Este un băiat inteligent, adăugă Justus şi păru că nemulţumirea lui s-a liniştit.
— Da, micul Iona este tot ce avem. Soţia mea se odihneşte de mulţi ani. Fiică-mea, Rebecca, este femeie văduvă. Pentru noi Iona este o mare mângâiere. Probabil ştii ce înseamnă să ai în casă un copil bolnav şi olog. Este ceva mai bine îngrijit decât unul sănătos şi toţi se ocupă numai de el, probabil pentru a-l face să uite. De aceste privilegii Iona continuă să se bucure şi astăzi, deşi acum este vindecat.
— Vindecat? Vorbeşti despre piciorul lui? se miră Marcellus. Cutele de la tâmple părură că i se adâncesc când dădu din cap în semn de încuviinţare, dar Justus nu ridică nici de astă dată privirea. Se vedea limpede că nu doreşte să-l mai audă punându-i şi alte întrebări. Puţin după aceea păru că s-a trezit din adâncul gândurilor, căci zâmbi şi întinzând braţele în sus, se ridică în picioare.
— A sosit vremea să ne urnim la drum dacă vrem să ajungem la Sychar pe la apusul soarelui, zise el. În această localitate nu se găseşte un han unde să ne putem adăposti. Va trebui să poposim peste noapte în apropierea fântânii lui Iacob. Ai auzit vreodată despre Iacob? întrebă el cu inocenţă.
— Nu cred să fi auzit ceva, admise Marcellus. Apa fântânii este atât de bună?
— Nu este cu nimic mai bună decât apa altor fântâni, dar aceasta este un fel de miezuină care durează de secole întregi.
Apucară din nou la drum. Tânărul adună măgăruşii care începuseră să pască umblând după scaieţi şi-i porni. Justus se întoarse în loc şi făcându-şi mâinile punte peste ochi se uită în lungul drumului pe unde trecuseră. Curiozitatea lui Marcellus se trezi imediat. Nu se întâmpla pentru întâia dată ca Justus să se oprească în loc şi să se uite în urmă. De fiecare dată când ajungeau la o răscruce de drumuri, el se oprea şi se uita în toate părţile. Totuşi nu părea că s-ar teme de vreo primejdie. Mai curând îţi venea să crezi că în părţile acestea şi-a dat o întâlnire cu cineva. Marcellus era gata să-l întrebe dacă acesta este adevărul, dar la urmă îşi zise că nu este o chestiune care să-l poată interesa pe el.
Mai bine de trei ceasuri făcură drum prin colb fără să întâlnească prea mulţi drumeţi şi aproape fără să vorbească. Ziua se apropia de sfârşit. La depărtare de vreo jumătate milă văzură un crâng de sicomori şi printre copaci câteva căsuţe mărunte.