— Şi de ce să nu aibă? ripostă Justus, care-şi zise că este rândul său să râdă. Probabil centurionul şi-a zis că cel care este în stare să determine un hăitaş de cămile să spună adevărul referitor la o bolfă, acela va fi în stare să vindece şi bolile de care suferă oamenii. Dar - şi de astă dată glasul lui Justus deveni solemn - e cert că Hortensius a crezut, şi a crezut cu toată convingerea! în ziua aceea, Iusuf, eu am fost de faţă. Centurionul era un bărbat impunător şi îmbrăcat în uniformă de gală. Apropiindu-se, s-a înclinat în faţa lui Isus cu tot respectul şi i-a spus că sclavul său este pe moarte, aşa că-l roagă să-l vindece: „Nu va fi nevoie să te osteneşti trecând pragul casei mele, stăpâne", spune el. „Dacă vei zice ca slujitorul meu să se vindece, atât va fi de ajuns". Isus a rămas mulţumit, căci aşa ceva nu se întâmplase niciodată înainte de aceea. Nimenea dintre noi nu putea fi atât de categoric în credinţa sa. Isus i-a răspuns: „Mare este credinţa ta. Întoarce-te în drumul tău, căci făcutu-s-a ţie aşiJderea dorinţei tale!"
— Şi după aceea - se spune - toţi cei care erau adunaţi împrejurul lui Isus au plecat în goană spre casa lui Hortensius.
— Aşa este, încuviinţă Justus, dar fiecare dintre ei spunea altceva despre ceea ce a văzut. Unii spuneau că sclavul vindecat al lui Hortensius a ieşit în poartă ca să întâmpine pe stăpânul său. Alţii spuneau că l-au găsit vindecat şi aşezat pe marginea patului său de suferinţă. Un altul spunea că în momentul când centurionul s-a întors acasă l-a găsit punând şaua pe cal pentru a pleca la Capernaum. Cred că ştii foarte bine cum se răspândesc zvonurile. Eu însă cred că nimeni dintre oamenii aceia care s-au repezit spre casa centurionului pentru a vedea ce s-a întâmplat n-a putut să pătrundă în curţile lui.
— Bine, dar în aceeaşi zi sclavul s-a vindecat de boala de care a suferit, nu-i aşa? întrebă Iusuf.
— Este adevărat că s-a vindecat! declară Justus. L-am auzit afirmând el însuşi acest adevăr. Dar să lăsăm asta! Spune-mi, crezi că Hortensius va fi numit comandant al fortului Capernaum acum după ce bătrânul Iulian a fost numit în locul lui Pilat?
— Galileea nu va avea un astfel de noroc! murmură Iusuf cu părere de rău. Toată lumea iubeşte pe Hortensius. Este un om drept şi ar fi binevoitor pentru cauza noastră. Dar ticălosul acela de Irod va interveni ca locul de comandant să fie dat altuia, care să fie mai accesibil pentru ticăloşii decât Hortensius. Pe mine mă miră cum de trândavul acela bătrân care este Iulian a putut să fie numit procurator ai Palestinei!
— Probabil tocmai din pricină că Iulian este un trândav, cei de la conducerea templului au cerut să le fie dat procurator, răspunse Justus. Cu cât el va fi trândav şi mai nepăsător, cu atât puterea preoţilor se va desfăşura mai nestânjenită. Va lăsa pe Caiafa să facă tot ce pofteşte. Sunt şi vremuri, Iusuf, continuă Justus îngândurat, când oamenii slabi, trândavi şi nehotărâţi - dar bine intenţionaţi - devin şi lasă ca nedreptăţile şi persecuţiile să se desfăşoare neîmpiedicate. Adevărul este că în mâinile lui Pilat cauza noastră şi noi, care suntem în slujba ei, ne-am fi simţit mult mai în siguranţă.
— Ştie cineva ce s-a ales de Pilat? întrebă Iusuf.
— Am aflat c-a fost trimis din nou în Creta. Acolo clima este mult mai favorabilă. Circulă zvonul că Pilat din Pont ar fi bolnav. Nu a mai apărut în public de mai bine de un an.
— Asta înseamnă că din ziua răstignirii! se dumiri Iusuf. Vrei să spui că Pilat nu s-a mai arătat din ziua aceea?
— Aşa spune toată lumea. Ben Iosif este de părere că boala lui Pilat ar fi de ordin spiritual.
— În cazul acesta schimbarea aerului nu-i va fi de nici un folos, zise Iusuf. Harif spune c-ar fi auzit despre mutarea comandantului din Minoa la Capernaum.
— Imposibil! Aşa ceva n-ar îndrăzni să facă nimeni! declară Justus. Pe Isus l-a răstignit Legiunea din Minoa.
— Da, ştiu, răspunse Iusuf. Nici mie nu-mi vine să cred c-ar putea fi altceva decât un zvon. Harif nu mi-a spus de unde a aflat această ştire. I-a spus cineva că Paulus din Minoa ar putea să devină noul nostru comandant. Dacă aşa se va întâmpla, atunci vom fi obligaţi să fim mult mai prevăzători decât am fost înainte de asta.
Justus oftă adânc şi se ridică în picioare.
— Nu vreau să te mai ţin de vorbă, Iusuf. Ai de făcut drum foarte lung. Salută pe Ben Iosif din partea mea şi tot aşa pe cei care s-au întors în oraş acum după ce sărbătorile Paştilor s-au terminat. Şi uită-te cu atenţie - adăugă el punându-i mâinile pe umeri - în lungul drumurilor, căci nimeni nu ştie dinainte ziua şi ceasul... Glasul lui adânc se stinse în şoaptă. Apoi îşi strânseră mâinile şi Iusuf se depărta.
Când Justus intră cu paşi uşori în cort, găsi pe Marcellus întors cu spatele spre ieşire, prefăcându-se că doarme. Rămase treaz vreme îndelungată şi se gândi la vorbele pe care le auzise. Prin urmare nici lui Pilat nu-i fusese tocmai uşor. Îşi spălase mâinile în vasul de argint, dar sângele galileeanului nu se desprinsese de pe ele. Va să zică bătrânul Iulian a fost numit procurator în locul lui, ceea ce înseamnă că de aici înainte Caiafa va face tot ce va voi. Iulian nu va afla şi nu-l va interesa, chiar dacă va afla despre persecuţiile dezlănţuite împotriva micului grup de oameni care voiau să păstreze neştearsă amintirea lui Isus. Nu va trece mult până când Ben Iosif şi misterioşii săi vizitatori vor fi obligaţi să renunţe la întâlnirile lor. Şi probabil Paulus va fi trimis aici în Galileea anume ca să păstreze ordinea. S-ar putea de asemenea ca faţă de oamenii aceştia să nu se poarte atât de crud cum îşi închipuie ei. Paulus nu era un scelerat. El fusese obligat să participe la răstignirea lui Isus. Dar asta nu înseamnă că el a fost de acord cu osânda ce i s-a dat. Nu este exclus ca el să se intereseze de soarta prietenilor din Galileea ai lui Isus. Dar ei nu-i vor acorda niciodată încrederea lor. Însăşi prezenţa lui li se va părea înspăimântătoare, după cât se putea vedea destul de limpede din vorbele pronunţate de Justus. Un bărbat care s-a făcut vinovat de pironirea pe cruce a acestui Isus, pe care ei l-au adorat, nu va putea să se bucure niciodată de încrederea lor, indiferent de felul binevoitor în care se va purta de aici înainte faţă de ei şi de puţinii care au crezut în învăţătura lui.
Marcellus îşi dădu acum seama că partea de vină pe care a avut-o el în această întâmplare ar putea fi iertată de Miriam când va constata sincerul său interes faţă de viaţa lui Isus. Fusese destul de naiv ca să-şi închipuie că Miriam - care era o fată cu calităţi excepţionale - ar putea să compare valoarea credinţei lui în faptele săvârşite de Isus şi că aceasta ar putea să precumpănească faţă de greşeala pe care a săvârşit-o înainte de asta. Presimţea totuşi că Miriam ar fi dispusă să-l ierte. Pentru o fată ca ea iertarea aceasta era firească, dar afară de asta ea ţinea la el. Probabil nu va fi obligat nici să-i mărturisească tot ce s-a întâmplat. Va fi de ajuns să-i spună c-a fost de faţă la judecarea lui Isus şi că l-a văzut murind. După felul în care va reacţiona în timpul cât îi va face această mărturisire, va putea constata dacă mai e nevoie să-i dezvăluie şi partea ce a avut-o el în această ruşinoasă întâmplare.
Astăzi însă îşi dădea seama că o astfel de conversaţie cu Miriam nu s-ar putea imagina. Până şi Justus, ale cărui vederi erau atât de largi şi căruia era convins că-i poate face orice mărturisire, se revoltase când auzise că un ofiţer din Minoa ar putea să fie trimis pentru păstrarea ordinii în Galileea. „Nu vor îndrăzni să facă aşa ceva!" protestase el, scrâşnind din dinţi.
Nu va putea să spună nimic lui Miriam. Probabil va fi mult mai prudent din partea lui să se ferească de a rămâne singur cu ea.
Olarul Harif, de la care cei din Cana îşi obţineau toate informaţiile, se trezise în zorii zilei preocupat de gândul că Ruben îi spusese c-ar avea nevoie de câteva vase pentru păstrat vinul. Deşi până la culesul viilor mai aveau de aşteptat trei luni încheiate, astăzi ar fi fost tot atât de bine ca în oricare altă zi să întrebe pe Ruben ce ar dori să-i facă. În acelaşi timp lui Ruben îi va face plăcere să afle că Barsaba Justus a sosit aseară la Cana împreună cu nepotul său - cel care se născuse infirm, dar astăzi era tot atât de sănătos ca oricare alt băiat din satul lor - şi cu tânărul roman care pentru motive neînţelese cumpără ţesături de casă la preţuri mai bune decât cele pe care le pot obţine în târgul din Ierusalim. Afară de asta îi va putea spune că Iusuf, fiul lui Benoni, a fost însărcinat de Marcellus să-i ducă o importantă scrisoare la Ierusalim. După ce-i va comunica toate aceste ştiri, îi va mai spune că în dimineaţa aceasta Justus are de gând să aducă pe nepotul său ca să vadă pe Miriam.
Astfel se întâmplă că spre amiază, când cei trei vizitatori intrară în curtea bine îngrijită a lui Ruben, în loc să facă familiei o surpriză, constatară că sosirea lor este aşteptată.
Presimţind că micului Iona îi va face plăcere să aibă un tovarăş de joacă, Miriam trimisese după nepotul ei Andrei, care avea nouă ani şi stătea ceva mai în interiorul provinciei. Marta, mama văduvă a lui Andrei, fusese poftită şi ea, astfel că femeia se simţi mulţumită, deoarece în ultimele luni nu avusese ocazie să mai vadă pe Justus. Ar fi vrut să-i pună o mulţime de întrebări.
Se adunaseră cu toţii într-un foişor împrejurul lui Miriam, care şi de astă dată era ocupată cu veşnica ei broderie. Arăta foarte bine în dimineaţa aceasta şi obrazul îi radia de mulţumire, aşa că lui Marcellus i se păru mai drăguţă decât înainte de asta. După ce se salutară şi-i prezentă pe cei care abia sosiseră - cu o spontaneitate care tăcu pe Marcellus să-şi simtă zvâcnirea grăbită a sângelului prin vine - se aşezară pe scaune în apropierea ei. Miriam întinse mâna delicată spre Iona şi-i zâmbi, aşa că băieţaşul se apropie de ea cu toată încrederea.
— Iona, tu trebuie să fii un băiat foarte voinic, zise ea, dacă eşti în stare să ţii pas cu oamenii aceştia pentru a face lungul drum de la Sepforis până aici.
— Majoritatea drumului l-am făcut călare pe un măgăruş, răspunse el cu mândrie, apoi adăugă cu încredere: Eu am avut un măgăruş mult mai frumos; îl chema Gaspar, şi întinse un deget spre Marcellus fără să se întoarcă spre el. El mi-a dat pe Gaspar, iar eu l-am dat lui Toma din pricină că el este infirm.
— O, ce faptă vrednică de laudă ai săvârşit! exclamă Miriam. Ochii îi fugiră pe deasupra lui Iona, ca să se oprească asupra lui Marcellus cu o privire care-i încălzi sufletul, de la el trecură la Justus, care sta întunecat, ca şi când ar fi vrut s-o prevină. Cred că Toma are nevoie de un măgăruş, adăugă ea, înţelegând ce vrea să spună Justus. Fără îndoială te-ai simţit foarte mulţumit de gestul pe care l-ai făcut faţă de el.
Iona zâmbi melancolic, îşi aşeză un picior cafeniu peste celălalt şi tvâru că se gândeşte la răspunsul pe care va trebui să i-l dea. Miriam fcânui Sa ce se gândeşte şi-şi zise c-ar fi mult mai bine să schimbe vorba.
— Andrei, strigă ea, de ce nu iei cu tine pe Iona ca să-i arăţi iepuraşii? Avem câţiva mici de tot, Iona, care n-au făcut încă ochi.
Propunerea ei fu primită cu entuziasm şi, după plecarea copiilor, Naomi se întoarse spre Marcellus.
— Ce este povestea asta cu măgăruşul? întrebă ea zâmbind. Marcellus mişcă din picioare şi-şi zise c-ar fi fost mai bine să-l fi trimis şi pe el să vadă iepuraşii.
— Cred că Iona v-a spus tot ce ar fi de spus în legătură cu această întâmplare. Am găsit un măgăruş leneş, la care nu ţinea nimenea, şi l-am dat lui Iona. În vecini era un băiat olog şi Iona a crezut de cuviinţă să-i dăruiască lui măgăruşul pe care-l primise de la mine. Ne-am zis că fapta aceasta a lui este foarte frumoasă, mai ales pentru un băiat de şapte ani cât are el.
— Dar n-am vrea ca din cauza asta să devină închipuit, interveni Justus categoric. Chiar acum se simte adânc impresionat de fapta lui.
— Nu uita, Barsaba Justus, protestă Miriam, că Iona nu este decât un copil.
— Sigur că este copil! interveni Marta.
— Ştiu, murmură Justus netezindu-şi barba, dar n-aş vrea să devină un răsfăţat, Miriam. Dacă ţi se va oferi ocazia, te rog să vorbeşti cu el despre această chestiune... Ei, ia să ne spui, Ruben, ce recoltă vei avea anul acesta în via ta?
— Va fi mai bună decât în ceilalţi ani, Justus, răspunse Ruben şi se ridică încet de pe scaun. Nu vrei să vii cu mine în vie ca să vezi butucii?
Plecară împreună şi puţin după aceea Naomi îşi aduse aminte că are ceva de lucru la bucătărie. Mătuşa Marta dădu din cap şi zâmbi, spunând c-ar putea să dea şi ea o mână de ajutor. Miriam plecă fruntea spre broderie după ce le văzu că trec de colţul casei.
— M-ai preocupat foarte mult, Marcellus, zise ea cu glasul blând după o lungă tăcere, pe care nici unul dintre ei nu era dispus s-o întrerupă spunând o banalitate.
— După cum vezi, am dorit să trec din nou pe aici, răspunse Marcellus şi-şi apropie scaunul pe care era aşezat.
— De vreme ce eşti aici, zise Miriam şi uitându-se în ochii lui îi zâmbi, despre ce vrei să vorbim mai întâi?
— Mă interesează foarte mult viaţa teslarului aceluia care a făcut atâtea fapte în interesul neamului tău.
Ochii lui Miriam străluciră de mulţumire.
— Am presimţit că acesta va fi răspunsul pe care mi-l vei da! exclamă ea.
— Cum se poate să fi presimţit? întrebă Marcellus.
— O, răspunse ea cu îndrăzneală, din o mulţime de lucruri mărunte pe care le-am cântărit laolaltă. Tu nu te pricepi la ţesăturile rurale şi, dacă e să judeci bine, nici bătrânul Justus nu se prea pricepe. Nu ştii nici să te târguieşti când e vorba de preţ. Prin urmare se vedea limpede c-ai venit în Galileea pentru alte motive.
— Este adevărat, dar ce te-a determinat să-ţi închipui c-aş putea să mă interesez de viaţa lui Isus?
— Faptul c-ai ales pe Justus să te călăuzească. El a trăit în apropierea lui Isus tot atât de mult ca oricare altul, afară de Simon şi Zevedeu, tinerii aceia doi care au fost nedespărţiţi de el. Dar prezenţa ta aici m-a pus pe gânduri, adăugă ea şi începu să râdă domolită. Romanii sunt priviţi cu bănuială, aşa că n-am înţeles motivul pentru care Justus s-a învoit să te aducă aici. Pe urmă am constatat că pe grecul care a lucrat în atelierul lui Ben Iosif îl cunoşti. Probabil acesta a pus la cale întâlnirea cu Justus, căci nu se poate ca aici să fie o simplă întâmplare. Cei care se întâlnesc în dugheana lui Ben Iosif sunt foştii prieteni ai lui Isus. Prin urmare toate aceste amănunte le-am adunat împreună şi...
— Şi ai ajuns la concluzia că eu m-am învoit cu Justus să mâ călăuzească pentru ca în felul acesta să pot obţine informaţii referitoare la Isus, adăugă Marcellus. Ei bine, deducţia este exactă, deşi trebuie să-ţi spun că Justus cunoaşte o mulţime de amănunte pe care n-a fost dispus să mi le spună şi mie.
— I-ai spus lui Justus care este motivul că te interesează viaţa lui Isus? întrebă Miriam şi, uitându-se în ochii lui, aşteptă să-i răspundă.
— Nu în întregime, răspunse Marcellus, după câteva clipe de ezitare. Dar el nu se îndoieşte de bunele mele intenţii.
— Probabil că dacă ai spune lui Justus fără nici o reticenţă care sunt motivele ce te-au determinat să te interesezi de Isus, ar deveni şi el mai comunicativ, îi propuse Miriam; dar când văzu că Marcellus nu se grăbeşte să-i răspundă, adăugă: Sunt şi eu foarte curioasă să cunosc aceste motive.
— Miriam, aceasta este o poveste foarte lungă, murmură Marcellus.
— Eu ani vreme de ajuns ca să te pot asculta, răspunse ea. Începe şi spune, Marcellus.
— Acum un an am primit ordin să plec la Ierusalim... În interes de serviciu, începu el cu glasul nesigur.
— Dar nu pentru a cumpăra ţesături, interveni ea când constată că s-a oprit.
— Eram în serviciul guvernului, continuă Marcellus. N-am stat în oraş mai mult de câteva zile. În timpul acesta în oraş era mare frământare din pricina arestării unui galileean care era acuzat de trădare. Am fost de faţă la judecarea lui şi omul a fost osândit la moarte. Se vedea limpede că este nevinovat, însuşi procuratorul a tăcut această afirmaţie. M-am străduit în toate chipurile ca să uit ce s-a întâmplat. Totul dovedea că Isus a fost un om excepţional. Prin urmare, astă-primăvară, când mi s-a oferit din nou ocazia să vin la Ierusalim, am luat hotărârea să petrec câteva zile în Galileea şi să aflu ceea ce se va putea afla în legătură cu el.
— Ce te-a impresionat atât de adânc în legătură cu Isus? întrebă Miriam cu glasul tremurând de încredere.
— Curajul lui, care părea pornit din convingere; cel puţin aşa cred, zise Marcellus. Toţi erau împotriva lui: guvernul, cei de la conducerea templului, negustorii, cămătarii şi toţi cei care reprezentau puterea banului. Nimeni nu s-a ridicat să-l apere. Prietenii săi îl părăsiseră. Totuşi în faţa acuzărilor necruţătoare - deşi cauza lui era pierdută şi ştia că-l aşteaptă moartea sigură - am constatat că nu se teme de nimic. Urmă o pauză în timpul căreia păru că se gândeşte: Ar fi fost imposibil să nu rămâi impresionat în faţa unui astfel de om. Simţeam un irezistibil îndemn să aflu ce fel de bărbat a fost şi cum a trăit, conchise Marcellus şi făcu un gest din care putea să înţeleagă că a terminat ce are de spus.
— Ceea ce mi-ai spus nu este tocmai mult, cum afirmai la început, declară Miriam cu ochii plecaţi asupra broderiei. Mă mir ce te-a determinat să nu mărturiseşti motivul chiar de la început. Poate ai omis să povesteşti lui Justus ceva din ceea ce mi-ai spus mie acum?
— Nu, răspunse Marcellus, în linii generale i-am spus cam acelaşi lucru.
— Mi se pare că adineauri spuneai că mărturisirile nu le-ai facut în întregime! Acesta a fost răspunsul pe care mi l-ai dat la întrebarea pe care ţi-am pus-o.
— În sfârşit... ceea ce am spus lui Justus este tocmai de ajuns. Probabil va fi necesar să mai adaug că interesul meu faţă de această chestiune este pe deplin sincer, declară Marcellus, în orice caz Justus pare mulţumit. Sunt câteva întâmplări prin care a trecut Isus, dar el refuză să mi le spună şi mie, deoarece îşi închipuie că eu nu sunt încă destul de pregătit pentru a mi le putea spune. Ieri i-a părut rău că mi-a spus întâmplarea aceea cu nunta, la care nuntaşii au băut apă şi au crezut că este vin.
— N-ai crezut vorbele lui! zise Miriam şi zâmbi. Nu mă mir deloc. Probabil Justus are dreptate. Dumneata nu erai pregătit să auzi o astfel de întâmplare. Obrajii i se îmbujorară uşor când adăugă: Şi cum s-a întâmplat de a început să-ţi vorbească despre nunta Annei?
— Eu crezusem că vom putea ajunge la Cana tocmai la timp pentru a te putea auzi cântând, răspunse Marcellus cu entuziasm şi mulţumit că a schimbat subiectul conversaţiei, în mod firesc de aici am ajuns să discutăm despre constatarea dumitale neaşteptată că poţi să cânţi. Justus îmi spusese de mai înainte că asta s-a întâmplat tot în ziua unei nunţi. Când am stăruit, a admis că întâmplarea aceasta neobişnuită a intervenit chiar în aceeaşi zi.
— Apa prefăcută în vin ţi s-a părut probabil ceva mai mult decât ai fi în stare să crezi că s-a întâmplat, zise Miriam şi începu să râdă cu bunăvoinţă. Nu mă miră deloc. Dar cu toate acestea ai crezut în constatarea mea neaşteptată că sunt în stare să cânt. Cântecul mi-a transformat întreaga viaţă. Trebuie să ştii, Marcellus, că imediat după această constatare am devenit cu totul altă persoană. Eram un temperament bolnăvicios, abătut, sătul de viaţă, neliniştit şi lipsit de cumpăt. Dar astăzi, după cum vezi, sunt fericită şi mulţumită. Crezi că asta este mai uşor de crezut decât că apa a fost prefăcută în vin?
— Prin urmare, Miriam, aş putea să cred că în cazul tău s-a întâmplat o minune?
— Crezi ce vrei, răspunse ea după o clipă de ezitare.
— Ştiu că preferi să nu vorbeşti despre această chestiune, zise el, aşa că nu-ţi voi mai pune întrebări. Dar, presupunând că Isus a spus o vorbă care ţi-a dat darul să cânţi, de ce n-a pronunţat şi cuvântul care ţi-ar fi dat facultatea de a umblă? Se spune că el a îndreptat piciorul micului Iona.
Miriam lăsă broderia din mână şi-şi împreună braţele pe piept, apoi încruntă din sprâncene şi se uită îngândurată la Marcellus.
— Eu nu sunt în stare să-ţi explic cum mi-a venit darul acesta de a cânta, dar nu-mi pare rău că sunt infirmă, zise ea. Probabil oamenilor din Cana cântecele pe care le cânt aşezată în targa cu care mă poartă le folosesc mai mult decât le-ar folosi dacă aş fi teafără fiziceşte. Toţi îşi au grijile, durerile şi amărăciunile lor. Dacă aş fi fost teafără, probabil şi-ar fi zis: „Pentru Miriam este uşor să cânte şi să se bucure. Ea n-are nici o grijă şi nu-i lipseşte nimic. Dar noi ce pricină am putea avea ca să cântăm?"
— Eşti o fată curajoasă! declară Marcellus. Miriam clătină din cap.
— Nu cred să fiu vrednică de laudă, Marcellus. A fost o vreme când infirmitatea mea a fost un mare chin, deoarece eu am contribuit ca să mi se pară chin. A fost un chin nu numai pentru mine, ci şi pentru părinţii şi toate prietenele mele. Astăzi, când nu mai este chin, a devenit un fel de binecuvântare. Oamenii sunt foarte buni faţă de mine. Astăzi vin şi mă vizitează. Îmi aduc mici daruri. Şi, cum spunea adeseori Isus, este mult mai plăcut să dai decât să primeşti. Eu am avut noroc, prietene. Trăiesc în mijlocul unei atmosfere îmbuibate de dragoste. Oamenii din Cana sunt certăreţi, dar cu mine nu se ceartă niciodată. Faţă de mine se poartă cât se poate de cuviincios.Ce zici, nu-i aşa că sunt bogată? întrebă ea şi-i zâmbi.
Marcellus nu-i răspunse, dar, ascultând de un îndemn neaşteptat, întinse mâna cu palma deschisă spre ea, iar Miriam îşi aşeză mâna în palma lui cu aceeaşi încredere ca un copil.
— Ascultă, Marcellus, vrei să-ţi mai spun o întâmplare neobişnuită? întrebă ea cu glasul liniştit. Fără îndoială Justus ţi-a spus că după ce Isus a săvârşit câteva fapte neobişnuite prin satele din Galileea s-a răspândit vestea în toată provincia, şi în toate părţile pe unde se ducea era urmat de mari mulţimi de oameni; sute şi mii de oameni îl urmau în lungul drumurilor pe care le făcea în fiecare zi. Oamenii care lucrau în ţarină lăsau sapa şi alergau în drum ca să-i vadă când trec; apoi se amestecau şi ei printre aceştia şi uneori lipseau cu săptămânile de acasă, dormind în aer liber şi expuşi foamei şi frigului. Dar nimic altceva nu-i interesa decât să fie în apropierea lui Isus, într-una din zile tocmai se pregătea să intre în Ierihon. N-ai fost până acolo, nu-i aşa? Nu puteai să fii, deoarece ai venit încoace, trecând prin Samaria. Ierihonul este unul dintre oraşele mai mari din Iudeea. Era urmat, ca de obicei, de o mare mulţime de oameni şi, când s-a răspândit vestea că se apropie, toţi oamenii au ieşit în strada mare. Pe vremea aceea vameşul din Ierihon era un bărbat cu numele Zaheu...
— Un grec? interveni Marcellus.
— Nu... el era ismaelit. Numele lui adevărat era Zăceai, dar fiind în slujba administraţiei romane... Miriam se opri sfioasă şi obrazul i se îmbujora puţin, dar Marcellus zâmbi cu înţelegere şi-i spuse:
— Nu e nevoie să-mi explici. Funcţionarii provinciali au obiceiul să-şi schimbe numele imediat ce obţin câte o concesie de la stăpânii lor. Astăzi este obiceiul să-ţi iei un nume grecesc, deoarece este mult mai distins şi mai sigur decât un nume roman. Cred că ştiu ceva despre Zăceai, zis Zaheu, chiar fără să-l cunosc. Trebuie să fie un vameş ticălos; unul care nu respectă pe nimeni, nici pe cei de la guvern şi nici pe conaţionalii săi, când este vorba de câştigul său propriu. Astfel de oameni avem în toate părţile imperiului. Nu se poate, Miriam, să stăpâneşti un imperiu fără ca în slujbele principale din interiorul provinciilor să nu întâlneşti sceleraţi. Crezi că bătrânul Tiberiu ar fi putut stăpâni Spania şi Aquitania fără ajutorul unor bărbaţi de acolo care au trădat pe proprii lor concetăţeni? Fără asta nu se poate. Dacă funcţionarii provinciali ar fi oameni cinstiţi, imperiul s-ar duce de râpă. Te rog să mă ierţi că te-am întrerupt... şi pentru că ţi-am ţinut această lungă peroraţie. Vorbeşte-mi despre Zaheu.
— Era foarte bogat. Populaţia din Ierihon se temea de el şi-l ura. Avea spioni în faţa tuturor uşilor pentru a descoperi orice uneltire de rebeliune. Toţi cei care protestau împotriva guvernului erau loviţi de biruri grele, iar dacă continuau să fie nemulţumiţi erau acuzaţi de trădare. Zaheu îşi clădise un palat impunător pe vârful unei coline din partea de miazăzi a Ierihonului, unde trăia ca un prinţ. Acolo avea grădini şi havuzuri şi zeci de servitori care să-l slujească.