— Dar n-avea nici un prieten, zise Marcellus.
— Nici dintre cei bogaţi, nici dintre cei săraci; dar lui Zaheu nu-i păsa de asta. Pe cei care-l urau, el îi dispreţuia, în sfârşit... În ziua cu pricina, aflând că Isus se îndreaptă spre Ierihon, Zaheu a ieşit în oraş ca să-l vadă şi el, cel puţin în trecere. Mulţimea curioşilor era atât de înghesuită, încât a coborât din carigă şi s-a aşezat într-un loc de unde putea vedea nesupărat. Un legionar l-a recunoscut şi l-a ajutat să încalece în furca crengilor unui copac, deşi ceilalţi oameni nu avuseseră voie să urce în copaci. Puţin după aceea Isus a apărut la capătul străzii, urinat de mulţimea care-I însoţea, şi s-a oprit în apropierea copacului acestuia. A strigat pe Zaheu, spunându-i pe nume, deşi nu se văzuseră niciodată, şi l-a întrebat:
— Nu s-ar putea ca astăzi să cinez împreună cu tine în casa ta?
— Şi ce a zis poporul din Ierihon despre fapta asta? întrebă Marcellus.
— A rămas indignat, fireşte, zise Miriam. Până şi prietenii cei mai apropiaţi ai lui Isus s-au simţit mâhniţi. Zaheu era cel mai ticălos om din oraş şi dintre toţi Isus îl alesese tocmai pe el. Unii dintre ei spuneau: „Nici galileeanul acesta nu este mai bun decât preoţii templului, care se dau mereu în vânt de dragul oamenilor bogaţi".
— Cred că lui Zaheu nu i-a păsat de nemulţumirea lor, zise Marcellus.
— S-a simţit foarte măgulit şi a coborât din copac şi a mers alături de Isus, legănându-se mândru în mers cu mulţimea de oameni care mergeau pe urma lor. După ce au ajuns în faţa proprietăţii lui, a dat poruncă oamenilor ca să intre în grădină şi să aştepte.
— Până când el şi musafirul său vor cina, zise Marcellus. Probabil oamenilor nu le-a făcut nici o plăcere aşteptarea asta.
— Oamenilor nu le-a făcut, căci se simţeau jigniţi, dar cu toate acestea au aşteptat şi s-au uitat după Isus, care a intrat în impunătoarea clădire de marmură a lui Zaheu. După ce au aşteptat vreme de aproape un ceas, Zaheu a ieşit din casă şi le-a făcut semn. Oamenii aşezaţi în grădină s-au ridicat în picioare şi s-au apropiat ca să-l poată auzi ce le va spune; arăta profund tulburat şi şi-au dat imediat seama că s-a întâmplat c£va cu el. Pe obrazul lui nu se mai vedea mândria şi îndrăzneala. Isus se oprise ceva mai la o parte în apropierea lui, stând grav şi fără să zică nimic. Lumea aştepta şi fiecare om îşi ţinea respiraţia şi se uita la obrazul neobişnuit al lui Zaheu. Imediat după aceea a început să vorbeasă, umilit şi abătut. Spunea că a hotărât ca jumătate din averea lui s-o împartă săracilor pentru a se putea hrăni, iar celor pe care i-a năpăstuit le va restitui tot ce le-a luat.
— Bine... dar ce s-a întâmplat? întrebă Marcellus. Ce i-a spus Isus?
Miriam clătină din cap.
— Nu ştie nimeni ce i-a spus, murmură ea; apoi, întorcând privirea în altă parte, adăugă mai mult pentru ea însăşi: Poate nu i-a spus nimic. Sau poate s-a uitat în.ochii lui fără să clipească, până când Zaheu a putut să-şi vadă imaginea aşa cum ar fi trebuit să fie el în realitate.
— Cuvintele acestea mi se par stranii, zise Marcellus. Cred că nu te înţeleg pe deplin.
— Foarte mulţi au avut ocazie să treacă prin această senzaţie, răspunse Miriam cu glasul domolit. Când Isus te privea în luminile ochilor... Se opri pe neaşteptate şi-şi plecă trupul pentru a se putea uita la el din apropiere. Marcellus, continuă ea cu glsul stins şi impresionat, dacă te-ai fi întâlnit vreodată cu Isus faţă în faţă şi te-ar fi privit în luminile ochilor până când începeai să-ţi dai seama că nu mai poţi scăpa din puterea lui, nu ţi-ar fi venit deloc greu să crezi că el putea face orice... orice ar fi vruţi Dacă ţi-ar fi poruncit: „Aruncări cârjele în care te sprijini!", le-ai fi aruncat. Sau dacă ar fi zis: „Plăteşte banii pe care i-ai furat!",i-ai fi plătit celor care aveau dreptul să-i primească.
Închise ochii şi se propti din nou în pernele patului. Mâna care rămăsese tot într-a lui Marcellus începuse să tremure uşor.
— Iar dacă ar fi zis: „Acum vei putea cânta imnuri de mulţumire", îndrăzni Marcellus, ai fi cântat?
Miriam nu deschise ochii, dar buzele îi tresăriră de un zâmbet. Imediat după aceea îşi îndreptă trupul şi-şi retrase mâna, îşi netezi părul şi se uită la el ca şi când ar fi vrut să-i dea să înţeleagă că acum ar prefera să vorbească despre altceva.
— Vorbeşte-mi despre grecul acela care a lucrat în atelierul lui Ben Iosif, îi propuse ea. Probabil Isus îl interesează şi pe el, căci altfel cei care se întâlnesc acolo n-ar fi avut încredere în el.
— Îmi va veni foarte uşor să vorbesc despre Demetrius, zise Marcellus, deoarece el este cel mai bun prieten al meu. Ca înfăţişare este înalt, de forţă atletică şi frumos. Ca inteligenţă este foarte vioi şi bine informat şi dispune de temeinice cunoştinţe în domeniul clasicilor. Cât despre fondul sufletesc, este credincios şi plin de curaj.
Despre felul lui de a se purta îţi voi spune că n-am aflat despre el niciodată să fi săvârşit vreo faptă nedemnă de un bărbat. Marcellus făcu o pauză, apoi continuă cu toată energia: În ziua când am împlinit şaptesprezece ani, tatăl meu mi l-a dăruit de ziua naşterii.
— Spui că-ţi este cel mai bun prieten! se miră Miriam. Cum de se poate aşa ceva? El nu se simte nemulţumit de situaţia lui de sclav?
— Miriam, cred că este firesc să nu ceri unui bărbat ca să fie mulţumit de sclavie; dar după ce ai fost odată sclav nu-mi vine să cred că libertatea ce ţi se va oferi ar putea să-ţi fie de prea mare folos. Eu am oferit lui Demetrius această libertate. Este liber să vină şi să plece unde vrea.
— Probabil eşti un stăpân foarte îngăduitor, zise Miriam cu glasul blând.
— Nu întotdeauna. Câteodată - dar mai ales anul trecut - s-a întâmplat de foarte multe ori ca Demetrius să se simtă nefericit din pricina purtărilor mele. Eram capricios, neliniştit, abătut şi bolnav.
— Din ce cauză? întrebă Miriam. Crezi c-ai putea să-mi spui şi mie?
— Prefer să nu-ţi spun astăzi, când mă simt atât de mulţumit, răspunse Marcellus. Afară de asta, acum sunt vindecat. Şi nu vreau nici să te întristezi din pricina mea.
— Vei face cum vei vrea, încuviinţă fata. Dar cum s-a întâmplat ca Demetrius să lucreze în atelierul lui Ben Iosif?
— Aceasta este o poveste lungă, Miriam.
— Constat că toate întâmplările prin care ai trecut sunt lungi, ripostă ea uşor nemulţumită.
Marcellus se prefăcu că tresare şi zâmbi.
— În cazul acesta îţi voi spune mai pe scurt. Am fost împreună ia Atena. Fără să aibă el vreo vină, ci numai pentru c-a luat apărarea unor oameni nevinovaţi, Demetrius s-a bătut cu cineva care avea o importantă situaţie oficială, dar care nu-şi dăduse seama că sclavul acesta grec ar fi în stare să doboare un taur cu o singură lovitură de pumn. A fost o bătaie meritată, deşi unilaterală şi de scurtă durată. Totuşi ne-am zis că va fi mult mai prudent ca el să nu piardă timpul înainte de a mări cât mai mult distanţa dintre el şi închisoarea din Atena. Astfel a ajuns la Ierusalim şi pentru că se pricepea puţin la tors şi la depănat...
— Dar meseria aceasta unde a învăţat-o? întrebă Miriam, care începuse din nou să brodeze.
— În atelierul unui ţesător din Atena, începuse să înveţe limba aramaică cu ajutorul acestui bătrân şi în timpul pauzelor încercase să devină şi el de folos.
— Spune, Marcellus, tot la acelaşi ţesător ai învăţat şi tu limba aramaică? întrebă ea.
— Da, la acelaşi.
— Ai învăţat şi să torci şi să depeni?
— Nu, răspunse Marcellus, numai aramaică aşa cum o vorbesc acum.
— Aceasta în vederea călătoriei de acum prin Galileea, zise Miriam. Şi după ce vei afla tot ce doreşti să afli despre Isus ce vei face?
— În această privinţă n-am luat încă nici o hotărâre, răspunse Marcellus cu oarecare sfială. Va trebui să mă întorc la Roma, deşi plecarea mea nu este urgentă. Fireşte, aş vrea să-mi revăd familia şi prietenii, dar...
Miriam făcu câteva împunsături mărunte înainte de a ridica Fruntea şi a-l întreba cu glasul aproape stins:
— Dar ce?
— Ceva mă determină să presimt că acolo la Roma mă voi simţi cu lotul străin, declară el. Mă simt profund impresionat de învăţăturile propovăduite de acest vrednic galileean despre relaţiile dintre oameni. Mi se par atât de juste şi de chibzuite. Dacă acestea se vor putea răspândi în mase mai largi, nu este exclus ca acestea să schimbe structura lumii. Şi noi va trebui să avem o lume nouă, Miriam. Situaţia de acum nu va putea continua, în orice caz nu va dura multă vreme de aici înainte!
Miriam lăsă broderia din mână şi începu să-l asculte cu toată atenţia. Până acum nu-l auzise încă niciodată vorbind atât de grav.
— În timpul ultimelor zile pe care le-am petrecut în părţile acestea, am început să judec lumea cu totul din alt punct de vedere, continuă el. Nu pentru că înainte de asta nu m-aş fi gândit la nedreptăţile ce le-am văzut împrejurul meu, la risipa şi la întâmplările tragice din viaţă. Dar aici, în mijlocul acestei regiuni liniştite, stau treaz în timpul nopţii şi mă uit la stele, ca imediat după aceea să-mi aduc aminte de Roma, de lăcomia şi îmbuibarea ei, de sărăcia şi degradarea în care se zbat oamenii, de deznădejdea celor care zac în temniţele umede, de cei care sunt legaţi de butucii galerelor şi asudă la muncile silnice. Şi totuşi Roma stăpâneşte lumea, împăratul este un zăpăcit. Prinţul regent este un scelerat. Ei guvernează universul. Armatele lor împilează milioane de oameni! Făcu o pauză, îşi şterse fruntea de sudoare, apoi murmură: Iartă-mă, dragă prietenă, că te plictisesc cu astfel de vorbe.
— Cât ar fi de frumos dacă asupra acestei lumi ar stăpâni Isus!
exclamă Miriam.
— Imposibil! protestă Marcellus.
— Poate totuşi nu este atât de imposibil, răspunse Miriam liniştită.
Se uită în ochii ei pentru a se convinge dacă vorbeşte în mod serios şi rămase mirat de sinceritatea gravă a trăsăturilor ei.
— Nu se poate să vorbeşti serios, îngână el. Afară de asta, Isus este mort.
— Eşti sigur de ceea ce spui? întrebă ea fără să ridice privirea.
— Admit că învăţăturile lui trăiesc şi că acestea ar trebui răspândite cât de mult printre oamenii dispuşi să le urmeze.
— După ce te vei întoarce la Roma ai intenţia să vorbeşti despre el prietenilor tăi?
Marcellus oftă:
— Îşi vor închipui despre mine că sunt nebun.
— Crezi că tatăl tău îşi va închipui despre tine că eşti nebun?
— Sunt convins că aşa se va întâmpla. Părintele meu este un bărbat drept şi generos, dar dispreţuieşte pe cei care se gândesc la religie. S-ar simţi plictisit şi nemulţumit dacă ar constata că eu discut astfel de lucruri cu prietenii noştri.
— Nu eşti de părere c-ar putea să-şi închipuie despre tine că eşti un tânăr curajos?
— Curajos! Nicidecum. Şi-ar închipui despre mine că felul în care procedez este lipsit de tact.
Justus şi Ruben apărură împreună din vie şi păreau preocupaţi de subiectul conversaţiei lor desfăşurate în şoaptă.
— Câtă vreme vei mai întârzia aici, Marcellus? întrebă Miriam fără să-şi ascundă curiozitatea. Voi mai avea ocazia să te revăd, hai să zicem, mâine?
— Nu mâine. După cât mi-a spus Justus, mâine vom pleca la Capernaum. Aş vrea să cunosc un moşneag cu numele Natanail. Ai auzit vreodată despre el?
— Sigur că da! Moşneagul acesta îţi va plăcea. Dar vei mai trece prin Cana înainte de a te întoarce la Ierusalim?
— Mi-ar face plăcere.
— Te rog! Şi acum îngăduie-mi să vorbesc singură cu Justus, vrei?
— Justus, începu Marcellus după ce-l văzu că se apropie, eu voi coborî în sat şi te voi aştepta acolo până când te vei întoarce.
Întinse lui Ruben mâna şi acesta i-o strânse cu bunăvoinţă. Fără îndoială Justus îi vorbise în mod favorabil despre el.
— La revedere, Miriam, zise el şi se întinse după mâna ei. Mă voi întoarce săptămâna viitoare.
— La revedere, Marcellus! răspunse fata. Eu te voi aştepta. Bărbosul galileean din apropierea lor constată că se uită îndelung
unul Ja altul. Ruben încruntă uşor din sprâncene, ca şi când situaţia aceasta i-ar fi fost neplăcută. Probabil nu era de acord ca fiica lui să înceapă să sufere din nou. Acest tânăr roman va pleca în drumul lui şi va uita, dar Miriam îşi va aduce mereu aminte.
— Prin urmare vă veţi întoarce tot pe aici, se adresă Ruben lui Justus după ce Marcellus dispăru din vedere.
— Aşa se pare, răspunse Justus şi zâmbi.
— Îngăduie să spun lui Naomi că vei rămâne ca să frângi pâinea împreună cu noi, zise Ruben.
După ce rămaseră singuri, Miriam făcu semn lui Justus să se aşeze pe scaunul din apropierea patului ei.
— De ce n-ui spui lui Marcellus tot ce s-a întâmplat? întrebă ea. Pe el chestiunea aceasta îl interesează foarte mult şi cunoaşte atât de puţine amănunte. A fost la Ierusalim şi a participat la procesul din palatul procuratorului, a auzit pronunţarea osândei şi ştie c-a fost răstignit. Atât este tot. Pentru el povestea lui Isus s-a terminat în ziua aceea. De ce nu i-ai spus?
— Am intenţia să-i spun, Miriam, în momentul când va fi pregătit pentru a asculta ceea ce-i voi spune. Dacă aş încerca să-i spun acum, el nu mă va putea crede, zice Justus şi venind mai aproape de ea adăugă în şoaptă: Mi-am închipuit că probabil îi vei spune tu.
— Puţin a lipsit să-i spun. Pe urmă m-am întrebat dacă nu cumva ai motive - pe care eu nu le cunosc - pentru a păstra secretul acesta. Cred că Marcellus are acum dreptul să afle tot ce s-a întâmplat. Este de părere că e mare păcat că nu s-a luat până acum nici o măsură pentru a răspândi învăţăturile lui Isus. Nu s-ar putea să-i vorbeşti despre activitatea ce se desfăşoară la Ierusalim, la Joppa şi în Cezarea? El nici nu bănuieşte ce se petrece acolo.
— Bine, încuviinţă Justus. Îi voi spune totul.
— Îi vei spune chiar astăzi! stărui Miriam.
— Spune, fata mea, zise Justus şi ridică ochii miraţi spre ea, nu cumva îţi vei pierde cumpătul de dragul acestui străin?
Miriam făcu câteva împunsături repezi cu acul înainte de a ridica fruntea ca să uite în ochii lui tulburaţi.
— Pentru mine Marcellus nu este deloc străin, răspunse ea cu glasul blând.
După ce intră în cort fără nici un gând anume, Marcellus începu să aleagă şi să aşeze ţesăturile pe care le cumpărase, întrebându-se ce va face cu ele. Acum când nu mai avea nici un motiv să se prefacă în faţa oamenilor că-l interesează astfel de mărfuri, cele cumpărate până astăzi nu puteau să mai aibă nici o valoarea pentru el. Prin minte îi trecu gândul - şi acesta îi făcu plăcere - că ar putea să le ducă pe toate lui Miriam. Ea va fi mulţumită să le poată împărţi săracilor.
Ridică în mână o levită neagră şi o examina la lumină. Era făcută din lână de bună calitate şi bine ţesută. O plătise cu douăzeci de ţechini. Cincisprezece ar fi fost tocmai de ajuns, dar femeia care i-o vânduse era săracă. Afară de asta ţinuse să facă şi lui Justus o impresie favorabilă, străduindu-se să se dovedească generos faţă de prietenii săi.
Se aşeză apoi pe marginea patului, ţinând veşmântul în mână şi începu să se gândească la valoarea lui. Dacă ar fi fost să judeci ceasurile de lucru pe care le întrebuinţase şi priceperea cu care îl ţeşuse femeia, făcea cam vreo treizeci de ţechini. Dar nu în localitatea Sepforis, unde trăia femeia aceasta şi unde astfel de articole nu erau căutate, în satul ei putea să valoreze cel mult doisprezece ţechini. Un străin ar fi oferit cincisprezece, dar el îl plătise cu douăzeci, căci pentru el atât valorase, deşi acum nu mai valora nimic.
Îl va da lui Miriam, care nu are nevoie de el, prin urmare tot aşa nu va valora nimic până când îl va dărui cuiva căruia să-i trebuiască. Imediat după aceea veşmântul va începe să aibă din nou valoare, dar nici atunci nu se va putea determina. Dacă cel care-l va primi se va simţi îndemnat ca după ce-l va îmbrăca să-şi spele mâinile, să se spele pe obraz şi să-şi repare sandalele rupte - contribuind astfel şi el la încrederea pe care i-o acordă oamenii - veşmântul acesta ar putea să aibă o valoare mai mare decât cea plătită pentru el. Dar dacă se va întâmpla ca cel care-l va primi să fie un trântor şi un netrebnic, fără îndoială îl va vinde şi va lua foarte puţin pe el, căci un om care se respectă nu va fi dispus să cumpere veşmântul unui vagabond, care probabil este plin de insecte. Făcând teorii de felul acesta, ai putea să-ţi pierzi o zi întreagă, gândindu-te la fluctuaţia valorii obiectelor.
De câteva zile încoace Marcellus începuse să se gândească cu totul altfel la problema proprietăţii, în conformitate cu ceea ce aflase de la Justus, Isus a vorbit adeseori despre răspunderea pe care o an cei care stăpânesc bunuri pământeşti. Bunurile adunate pot deveni cu uşurinţă un fel de ameninţare pentru cel care le stăpâneşte: focul şi furtul; posibilitatea de a fi distruse de molii şi rozătoare, toate sunt motive de teamă şi nelinişte. Oamenii au destule griji, chiar fără să mai adauge altele, adunând bunuri trecătoare. Astfel de griji îţi schimbă şi caracterul. Până şi haina pe care o ţii în dulap nu numai că este un obiect fără folos care nu poate sluji nimănui, ci reprezintă un motiv care contribuie la tulburarea vieţii pe care o duci. Or, viaţa trebuie apărată împotriva acestui fel de primejdii. Ce ar putea să folosească omul, spusese Isus, chiar dacă ar fi să câştige" toai comorile pământului, dacă-şi va pierde sufletul? Speriat de aceas." afirmaţie, Marcellus întrebase:
„— Ce a înţeles Isus când a vorbit despre importanţa de a-i i mântui sufletul şi viaţa? El a dovedit că nu-l interesează prea nun, dacă el însuşi îşi va pierde viaţa! Ar fi putut să şi-o mântuie dacă ar fi făgăduit lui Pilat şi celor de la conducerea templului că se va întoarce acasă şi se va feri să mai vorbească poporului despre convingerile sale."
„— De, stăpâne, încercă Justus să-i explice, s-ar putea ca atunci când Isus a vorbit despre viaţa omului să nu se fi gândit tocmai la ceea ce te preocupă pe dumneata acum. Trebuie să ştii că în ziua când Isus a fost răstignit ej nu şi:a pierdut viata, dar şi-ar fi pierdut-o dacă s-ar fi pocăit şi s-ar fi întors acasă, înţelegi ce vreau să-ţi spun, Marcellus?"
„— Nu... n-aş putea să-ţi răspund că înţeleg. Ca să vorbeşti despre viaţă în felul acesta înseamnă să jonglezi cu definiţia recunoscută a acestui cuvânt. Eu sunt de părere că atunci când cineva este mort înseamnă că şi-a pierdut viaţa; probabil şi-a pierdut-o în slujba unei cauze bune şi probabil va continua să mai trăiască o vreme în amintirea celor care l-au cunoscut, au crezut într-însul şi l-au apreciat. Dacă vorbirea noastră de toate zilele poate avea şi ea o semnificaţie, atunci trebuie să recunoşti că unul care a murit înseamnă că şi-a pierdut viaţa."
„— Nu este numaidecât necesar să şi-o piardă, răspunse Justus. Şi nu o va pierde atâta timp cât sufletul său este încă viu. Isus spunea că nu trebuie să ne temem de lucrurile care ucid trupul, ci să ne temem numai de acelea care ucid sufletul." Apoi, văzând că Marcellus ridică din umeri nemulţumit, continuă: „Trupul nu are o însemnătate deosebită: este numai un vehicul, un fel de unealtă în slujba sufletului", zise el şi începu să râdă când constată felul în care Marcellus se uita la el. „Probabil acum îţi închipui că acestea nu sunt altceva decât vorbe de nebun?", adăugă el şi începu să râdă îngăduitor.
„— Fireşte! Şi sunt convins că tot aşa îţi închipui şi dumneata!"
„— Admit că nu este atât de uşor să crezi ceea ce-ţi spun eu."
Marcellus se oprise în mijlocul drumului - căci era în drum de la Sepforis spre Cana - şi începuse să-i ţină o cuvântare care i se păruse şi lui destul de lungă:
„— Justus, începu el, va trebui să-ţi spun cu toată sinceritatea că deşi sunt dispus să cred în subtila filosofic a lui Isus, prietenul dumitale mort, sper totuşi că de aici înainte nu vei mai încerca să faci afirmaţii ca cea de adineauri. Am un sincer respect faţă de felul de a judeca al omului acestuia şi respectul acesta n-aş vrea să-l pierd."
Se aşteptase ca Justus să rămână nemulţumit de cuvintele lui, dar uriaşul se mulţumise să dea din cap şi să zâmbească îngăduitor.
„— N-am vrut să te jignesc cu aceste cuvinte ale mele", adăugă Marcellus.
„— Cuvintele pe care mi le-ai spus nu mă nemulţumesc deloc, răspunse Justus cu amabilitate. Vina o port eu singur. Am mers prea repede, fără să ţin socoteală de starea în care te găseşti, şi ţi-am oferit pâinea când dumneata aveai neyoie de lapte."
Lasă din mână levita neagră şi luă un şal alb cu ciucuri. Nu-şi putea imagina pe maică-sa purtând acest şal, dar cu toate acestea femeia care i-l vânduse fusese mândră de felul în care-l lucrase, în satul acela de la frontiera Samariei unde se oprise îşi aducea aminte că femeia n-a putut să se despartă decât cu mare greutate de el. Ar fi fost mai bine să i-l fi dat înapoi, deoarece pentru ea şalul acesta avea mult mai mare importanţă decât pentru oricare altul. Astfel de lucruri niciodată nu trebuie vândute şi nici cumpărate.
Marcellus se simţi înfiorat de aceeaşi părere de rău ca uneori la banchetele din Roma, unde se serveau vinuri răcite cu gheaţă adusă de curieri speciali din regiunile din miazănoapte, şi de multe ori aceşti curieri mureau pe drum din pricina oboselii şi a grabei. Nici un om cinstit nu trebuia să bea astfel de vinuri. Procurarea lor costa un preţ prea mare.
În sfârşit... toate aceste cumpărături le va da lui Miriam, care le va întrebuinţa cu folos. Dar oare ce va zice Miriam când va constata că aceste obiecte lucrate cu atâta grijă de conaţionalii ei nu merită nici cel puţin să fie păstrate de cumpărătorul lor?
„— Acestea sunt daruri, îi va răspunde el, şi oamenii care le vor primi vor putea să le folosească."
În cazul acesta ea ar avea dreptul să-i răspundă, dar probabil Miriam nu-i va răspunde:
„— Cum ar putea să fie daruri, Marcellus, când în realitate sunt lucruri fără valoare de care vrei să scapi?"
Dar, presupunând că Miriam i-ar da acest răspuns, ar putea şi el să adauge:
„— De vreme ce oamenii pe care-i interesează aceste lucruri vor fi dispuşi să le primească, vor fi daruri; nu eşti de aceeaşi părere?"
„— Nu, dragul meu, va zice ea; nu vor putea fi niciodată daruri. Ascultă Marcellus..." şi va începe să-i explice ce părere a avut Isus despre darurile pe care le faci semenilor tăi.
Începu să împăturească sulul şi să-l aşeze peste celelalte lucruri, apoi ridicând privirea văzu în faţa intrării cortului un bărbat înalt şi oacheş, cu obrazul tras, care se uita la el şi zâmbea. Marcellus îl pofti să intre. Omul se aşeză pe un scaun de campanie, îşi încrucişa picioarele lungi şi-i spuse că pe el în cheamă Harif.
— Fără îndoială ai venit să vorbeşti cu Justus, zise Marcellus amabil. Este în casa lui Ruben. Dacă vrei să revii în timpul după-amiezii, cred că-l vei putea găsi.
Harif dădu din cap, dar nu se mişcă; începu să-şi legene piciorul ridicat în aer, apoi îşi propti coatele pe genunchi şi se uită pe rând la obiectele din cort, la grămada de ţesături din apropierea lui şi la străinul acesta venit din Roma.
— Mi se pare că am auzit pe Justus vorbind despre dumneata, zise Marcellus, presimţind că dacă Harif are intenţia să mai stea va fi obligat să-i spună ceva. Dacă nu mă înşel, eşti olar şi faci vase pentru apă şi pentru păstrat vinul, blide şi alte lucruri pentru casă.
Harif dădu din cap şi zâmbetul îi deveni mai larg.
— Ia spune, aici este obiceiul să întrebuinţezi pentru păstrarea vinului aceleaşi vase pe care le întrebuinţezi şi pentru apă? întrebă Marcellus.
— Da, stăpâne, răspunse Harif cu mândria caracteristică meseriaşului priceput. Multă lume procedează în felul acesta. Apa sau vinul este acelaşi lucru. Tot aşa şi uleiul. Se întrebuinţează acelaşi fel de vas.
— Bine, dar cred că după ce ai întrebuinţat un vas pentru ulei nu-l vei mai putea întrebuinţa şi pentru vin, zise Marcellus, convins că aceste cuvinte sunt întemeiate.
— Nu... căci n-ar fi acelaşi lucru, încuviinţă Harif. Vinul ar avea gust de ulei.
— Cred că tot aşa s-ar întâmpla şi cu apa pe care ai păstra-o într-un vas în care a fost vin, continuă Marcellus. Apa ar avea gust de vin.
Harif încetă să-şi mai legene piciorul şi se uită cu coada ochiului spre uliţa din apropiere, iar creţurile subţiri dimprejurul tâmplelor sale părură că s-au mai adâncit. Marcellus îşi zise că acum probabil se întreabă dacă poate discuta cu el această chestiune. Olarul se întoarse spre el şi-l întrebă: