Douglas lloyd

Cât ai clipi, Demetrius îşi dădu seama că asta ar însemna să fie prins ca într-o capcană şi eventual ucis de o suliţă pe care ar putea-o arunca asupra lui prin strungăreaţă de la uşă. Se propti într-însa cu toată puterea şi reuşi să iasă pe coridor. Impresionaţi de lupta încinsă în apropiere, ceilalţi deţinuţi începură să vocifereze şi să chiuie, aşa că larma făcută de ei determină pe comandantul gărzii să coboare scara de piatră, însoţit de trei soldaţi. Se opriră la depărtare de câţiva paşi. Unul dintre cei care veniseră fu de părere să se repeadă Între ei şi să-i despartă, dar căpitanul întinse braţul şi-l opri. Nu se întâmpla să vezi în fiecare zi o luptă cu pumnalul în mână, şi de fiecare dată când doi furioşi se reped unul la altul în felul acesta lupta merită să fie văzută.
În spatele strâmt al coridorului, cei doi adversari începuseră să se învârtească roată, cântărindu-se unul pe altul. Sirianul, care era cel puţin cu o palmă mai mic decât Demetrius, dar mult mai greu decât el, se lăsase pe vine ca să sară. Gardianul cel mai tânăr îşi scoase punga şi o goli în palmă:
— Fac prinsoare pe doi ţechini şi nouă dinari că porcul acesta de sirian va învinge; camarazii lui clătinară din cap. Grecul li se părea mult inferior. Pumnalul era arma favorită a sirienilor, mai ales când a,vea tăişul întors ca o seceră. Preferinţa lor era să se strecoare în spatele duşmanului şi să i-l înfigă sub coaste, ceva mai spre dreapta ele la umărul stâng. Pentru aşa ceva era nevoie de un cuţit lung. Demetrius cunoştea destul de bine lupta cu pumnalul, dar nu întrebuinţase niciodată un cuţit anume menit să înjunghii oamenii pe ia spate.
Arma pe care o avea în mână părea că este prea lungă pentru spaţiul redus în care se găseau şi nu se simţea nici la îndemână. Sirianul cel înalt rămăsese undeva în întunericul coridorului, departe în urma tovarăşului său. Văzând curiozitatea cu care gardienii urmăresc lupta, cel care ataca îşi zise că va trebui să termine repede. Acum erau foarte aproape şi pumnalele lor scăpărau scântei de fiecare dată când se încrucişau. Demetrius se retrăgea mereu şi sta în defensivă. Gardienii r se feriră din cale, ca să aibă mai mult loc. Imediat după aceea ritmul luptei se acceleră, deoarece sirianul văzu că pe mâneca levitei lui Demetrius apare o dâră de sânge ceva mai sus de cot. Nu trecu mult şi pe dosul mâinii sirianului se văzu o crestătură adâncă; îşi scutură repede braţul ca să elimine sângele, dar mişcarea lui nu fu destul de promptă. O lovitură.se opri pe osul clavicular în imediata apropiere a carotidei. Făcu un pas înapoi. Demetrius îl urmări de aproape, încercând să profite de"acest avantaj şi îi mai răni o dată în aceeaşi mână.
— Păzea, grecule! strigă comandantul. Sirianul cel înalt, care stătuse în fundul coridorului, se plecă subit şi ridică un ciob al urciorului spart, pe care se pregătea acum să-l arunce în capul lui Demetrius. Acesta se lăsă numaidecât pe vine şi ciobul îi trecu sfârâind pe lângă ureche.
— Ajunge! strigă comandantul din nou şi, apucând pe Demetrius de umăr, îl dădu la o parte; cei trei gardieni ridicară lăncile gata să le arunce.
— Ieşiţi afară, ticăloşilor! porunci comandantul.
Sirienii nu îndrăzniră să se împotrivească, rar cel mic de statură aruncă pumnalul însângerat când apucă în lungul coridorului, escortat de gardieni. După ce ajunseră în coridorul de la parter, căpitanul ieşi cu ei în curte. Aici aduseră apă şi după ce spălară rănile combatanţilor le legară provizoriu. Demetrius puse mâna pe un urcior de apă şi sorbi adânc. Tăietura ce o avea pe braţ era adâncă şi dureroasă şi-l ustura şi julitura de pe tâmpla unde fusese scrijelit de ciobul urciorului aruncat de sirianul cel înalt, dar acum, după ce-şi astâmpărase setea, nimic nu-l mai putea interesa.
Căpitanul dădu ordin să-l urmeze şi intrară din nou în pretoriu, iar de aici urcară o scară de marmură şi ajunseră la etajul de sus. Santinela informă gardianul din faţa unei uşi impunătoare că Namius, căpitanul gărzii, ar vrea să vorbească cu legatul. Acesta dispăru, ca să se întoarcă numaidecât şi să le facă semn. Grupul intră în sala impunătoare a pretoriului, luminată de opaiţe uriaşe ce atârnau din tavan, spânzurate de lanţuri meşteşugit lucrate.
Rănile lui Demetrius zvâcneau, dar totuşi nu era atât de grav rănit, încât să nu-i vină să zâmbească în momentul când văzu scena ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Paulus, aşezat în faţa lui Sextus la masa uriaşă şi plină de sculpturi de pe estradă, ţinea în mână ulcica de piele în care scutura zarurile. Prin urmare Paulus, care fusese transferat în slujba de legat al fortului din Capernaum, îşi adusese şi tovarăşul de joc. Gardienii şi deţinuţii se apropiară, conduşi de două santinele în uniforme strălucitoare. Paulus ridică privirea plictisită spre ei, apoi îşi concentra atenţia asupra jocului. Scutură zarurile şi le dădu drumul pe tăblia poleită a mesei, apoi ridică din umeri. Sextus zâmbi, luă ulcica în mână, scutură zarurile şi le dădu drumul, ca după aceea să se uite la ele încruntat. Paulus începu să râdă şi se propti în spătarul scaunului. Centurionul Sextus se întoarse spre cei care intraseră în sală.
— Ce s-a întâmplat, Namius?.întrebă legatul şi începu să caşte.
— Sirienii au atacat pe deţinutul acesta grec, stăpâne.
— Pentru ce l-au atacat? întrebă Paulus nemulţumit. Căpitanul Namius nu ştia exact ce s-a întâmplat, dar sirienii coborâseră la subsol pentru a împărţi deţinuţilor hrana şi s-au încăierat cu grecul acesta, pe care l-au adus astăzi.
— Vino mai aproape, grecule, zise Paulus, şi după ce se uită la el făcu ochii mici, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. Demetrius făcu un pas înainte şi se încruntă ca să-şi poată stăpâni zâmbetul. Sextus se aplecă peste masă şi murmură ceva. Ochii lui Paulus se luminară. Dădu apoi din cap şi zâmbi nepăsător.
— Căpitane, scoate deocamdată pe aceşti sirieni din sală, porunci el. Vreau să vorbesc cu grecul acesta. Apoi aşteptă până când gardienii Ieşiră cu ei. Eşti rănit grav, Demetrius? întrebă legatul cu bunăvoinţă.
— Nu, stăpâne, răspunse Demetrius. Dar în aceeaşi clipă i se păru că pereţii sălii au început să se învârtească împrejurul lui şi în faţa ochilor îi coborî o pânză de întuneric, aşa că imaginea lui Paulus se destramă ca într-o ceaţă, îl auzi că dă un ordin, apoi simţi că cineva a aşezat un scaun lângă el şi-i ajută să se aşeze. O santinelă îi puse o cupă de vin în mână. Imediat după aceea slăbiciunea îi trecu şi reuşi să îngâne: îţi mulţumesc, stăpâne! dar glasul lui păru stins.
— Ia spune, Demetrius, cum se face că tu eşti aici în închisoarea fortului? întrebă Paulus. Dar va fi mai birie să lăsăm amănuntul acesta pentru mai târziu... Unde este stăpânul tău?
Demetrius îi spuse.
— Aici la Capernaum! exclamă Paulus. Şi ce l-a adus pe admirabilul tribun Marcellus în tristul şi evlaviosul nostru oraş?
— Stăpânului meu îi plac ţesăturile făcute în Galileea. A cutreierat toată regiunea pentru a găsi astfel de obiecte.
Paulus încruntă din sprâncene şi se uită la Demetrius cu atenţie.
— S-a vindecat... Înţeleg de cap?
— Da, stăpâne... s-a vindecat definitiv, răspunse Demetrius.
— Am auzit spunându-se...
Paulus nu termină fraza, crezând că Demetrius o va completa. Acesta nefiind obişnuit să stea pe scaun în faţa superiorilor săi se ridică cu greutate în picioare.
— Vreme de câteva luni, tribunul a fost bolnav. Se simţea adânc deprimat. A plecat însă la Atena şi acolo s-a vindecat.
— Spune, Demetrius, care este motivul că s-a simţit atât de deprimat? întrebă Paulus. Apoi, văzând că nu-i răspunde imediat, adăugă: Eu cunosc motivul?
— Da, stăpâne, răspunse Demetrius.
— Ceva s-a întâmplat cu el în momentul când la banchetul procuratorului a îmbrăcat cămaşa aceea!
— Da, stăpâne, i s-a întâmplat ceva.
— Îmi aduc aminte. Efectul asupra lui a fost cu totul neobişnuit. Trupul i se cutremură, ca şi când ar fi vrut să scape de această amintire. Şi acum să revenim la tine... Pentru ce te-au adus aici?
Demetrius îi explică din câteva cuvinte şi când Paulus îl întrebă cum de au ajuns la încăierare îi spuse că a cerut sirianului apă şi acesta n-a vrut să-i dea.
— Chemaţi pe căpitanul Namius! porunci Paulus.
O santinelă ieşi din sală şi se întoarse aproape imediat cu gardienii şi cei doi sclavi sirieni. Namius îi raportă felul în care s-a desfăşurat încăierarea pe coridorul închisorii.
— I-am oprit imediat ce am văzut că unul dintre sirieni pune mâna pe un ciob al urciorului de apă şi-l aruncă asupra grecului.
— Scoate-l în curte şi porunceşte să-i tragă treizeci şi nouă de bice, zise Paulus. Pe porcul celălalt bagă-l în arest şi dă-i mâncare pe sponci ca să nu se îngraşe.
— Dar cu grecul ce să fac, stăpâne? întrebă Namius.
— Du-l să se culce şi cheamă felcerul să-i îngrijească rănile. Namius dădu un ordin şi gardienii plecară cu ceilalţi doi.
— Acum pot să plec, stăpâne? întrebă Demetrius.
— Da... Împreună cu căpitanul. Sau... mai zăboveşte. Tu, Namius, poţi pleca. Te voi chema mai târziu. Paulus se uită după el până când ajunse la uşă, apoi se uită în largul sălii şi adăugă cu glasul domolit: Puteţi să plecaţi toţi. Tot aşa şi tu, Sextus, adăugă el, întorcând capul peste umăr. Vreau să vorbesc cu Demetrius între patru ochi.
În drumul de întoarcere la han nu schimbară aproape nici o vorbă. Justus se gândea la ceva şi părea uşurat, ca şi când convorbirea avută în timpul după-amiezii cu Bartolomeu ar fi contribuit la înviorarea lui, aşa că mergea cu paşi întinşi.
Cât despre Marcellus, el se simţea impresionat şi tulburat de povestea pe. care i-o spusese bătrânul ucenic al lui Isus. Până acum nu-şi putuse face o idee limpede în legătură cu acest Isus, despre care bătrânul Bartolomeu îi spusese: „Pe omul acesta l-am auzit vorbind cu furtuna şi cu valurile... care l-au ascultat", deşi el ar fi fost dispus să elimine această afirmaţie ca pe ceva imposibil. Dar dovezile despre puterea neobişnuită a lui Isus se îngrămădeau una după alta şi i se confirmau din toate părţile.
Paşii i se domoleau, pe măsură ce gândurile îl răscoleau tot mai adânc, aşa că Justus, care-şi da seama de starea lui de acum, se întoarse spre el, zâmbi îngăduitor şi apucă înaintea lui.
Partea cea mai grea în toată afacerea asta era că, de vreme ce -ai admis că în afirmaţiile ce i se făceau ar putea să fie şi un sâmbure de adevăr, ai fi fost lipsit de judecată să fixezi o limită până la care vei admite să mergi cu încrederea. Ar fi fost copilărie să afirmi: „Da, cred că Isus a săvârşit această faptă extraordinară, dar nu cred c-a săvârşit-o pe cealaltă.
Unele dintre faptele lui puteau fi explicate cu ajutorul judecăţii sănătoase, cum ar fi, de pildă, povestea naivă pe care i-o debitase Harif în legătură cu nunta din ziua aceea. Nu era greu să ţi-o explici. În acelaşi timp trebuia să ţii seama şi de efectul prezenţei lui Isus asupra nuntaşilor, care-l iubeau, îl admirau şi aveau încredere în el. Nu oricine ar fi fost în stare ca să dea apei aceleia gust de vin. Dacă prefacerea apei în vin ar fi fost singura dovadă despre puterea neobişnuită a lui Isus, amănuntul acesta n-ar mai fi reprezentat o problemă. Dar mai era şi constatarea neobişnuită a lui Miriam, care şi-a dat seama că poate cânta; această constatare o făcuse în aceeaşi zi cu întâmplarea din casa lui Harif. În cazul când acceptai temeinicia întâmplării cu Miriam, ori de asta nu te puteai îndoi, căci dovada era evidentă, atunci tot aşa puteai crede şi minunea întâmplată în casa lui Harif. Afară de asta, nu trebuia uitat nici felul în care fusese hrănită mulţimea aceea compusă din cinci mii de oameni. Puteai să-ţi explici cu uşurinţă şi pe aceasta datorită apelului adresat de Isus acestor oameni când Se spusese că toţi oamenii sunt fraţi şi fac parte dir.tr-o singură familie. Aici nu era nevoie să faci nici o concesie, decât cel mult să admiţi formidabila personalitate a lui Isus, ceea ce nu era câtuşi de puţin greu de vreme ce tu însuţi crezi în această personalitate. Tot aşa Demostene reuşise să obţină minuni de vitejie datorită discursurilor sale. În astfel de împrejurări insufiarea curajului şi a sentimentului de cinste nu putea fi considerată drept o minune.
Mai era şi micul Iona. Toţi locuitorii din Sepforis ştiau despre el că s-a născut infirm. Erai liber să-ţi închipui că Isus a masat piciorul băieţaşului până când i-a îndreptat dislocaţia, şi, dacă acestea ar fi toate faptele extraordinare ale lui Isus, explicaţia pe care le-o găseşti ar fi destul de mulţumitoare. Toţi locuitorii din Sepforis însă credeau că el a săvârşit o minune, căci încrederea oamenilor simpli în întâmplări supranaturale nu cunoaşte nici o margine. Or, adevărul este că ei preferă să creadă ceea ce este imposibil de crezut.
În acelaşi timp mai era şi Lidia, care se vindecase de o boală ce o chinuise ani de-a rândul numai datorită c-a pus mâna pe hainele lui Isus. Totuşi, întemeiat pe propriile sale experienţe, n-ar fi putut afirma că este imposibil. Se grăbise să declare lui Justus că este dispus să creadă fiecare cuvânt ce i-l spusese în legătură cu această întâmplare şi-şi închipuise c-a sosit-momentul să afle şi ceea ce s-a întâmplat în ziua cu furtuna. Dacă admiteai că puterea supranaturală a lui Isus poate vindeca bolile sufleteşti şi cele trupeşti ale oamenilor datorită numai contactului cu cei suferinzi, nu s-ar putea oare să admiţi că prin analogie a reuşit să liniştească şi furtuna? Din moment ce-i atribui puteri supranaturale, cum vei putea îndrăzni să faci o listă a faptelor pe care le va putea şi a celor pe care nu le va putea săvârşi? Totuşi întâmplarea aceasta cu furtuna părea exagerată! Aici nu era vorba despre o adunare de oameni care să cedeze stăruinţelor lui. Era vorba despre o furtună; or, aceasta este neînsufleţită şi neînţelegătoare! Dacă şi în cazul acesta vei admite că Isus a avut o astfel de putere, atunci vei fi obligat să admiţi şi că Isus a fost de origine divină.
— Mi-am îngăduit să rog pe Şalum să ne frigă un peşte, îi spuse Justus în momentul când Marcellus tocmai se îndrepta spre cort. Vom cina la han. În felul acesta nu vom fi obligaţi să mâncăm bucatele pe care le-aş putea pregăti eu.
— Foarte bfne, răspunse Marcellus îngândurat. Despre Demetrius ai aflat ceva?
— N-am aflat... deşi am întrebat de el şi la han.
— Eu aproape am uitat de el, declară Marcellus. În după-amiaza acestei zile am fost preocupat de alte gânduri.
— Dacă Demetrius a fost arestat, cred că ne va da de ştire, încercă JiiStus să-i liniştească. Vei afla foarte curând pe unde umblă. Nu mă îndoiesc că în schimbul unei despăgubiri îl vor elibera, indiferent de ceea ce a făcut. Sclavii care valoarează ceva nu sunt ţinuţi prea mult în închisoare. Vrei să mergem şi să mâncăm, stăpâne?
Sala hanului n-avea mese decât cel mult pentru zece-doisprezece oameni, dar era rânduită cu pricepere şi gust. Din cauză că lumina hanurilor din micile oraşe era primitivă, călătorii mâncau devreme. Cei trei farisei bogaţi al căror cort fusese ridicat în timpul după-amiezii în crângul de sicomori erau aşezaţi la o masă din mijlocul sălii. Doi centurioni din garnizoana fortului se aşezaseră în apropierea unei ferestre din partea de răsărit şi, în aşteptarea mâncării, începuseră să bea vin. Şalum, hangiul cărunt şi scurt în picioare, îi conduse spre o masă din colţul sălii şi se ploconi adânc după ce Justus îi spuse cine este cu el.
— Este şi el creştin? întrebă Marcellus după ce hangiul se depărta.
Justus clipi de câteva ori şi se uită la el mirat.
— Da, răspunse el cu glasul stins, ca şi când ar fi vrut să-i spună să fie cu băgare de seamă, şi se uită împrejurul său.
— Mi se pare n-ai bănuit că eu cunosc cuvântul acesta, nu-i aşa? murmură Marcellus.
Justus nu-i răspunse, ci-şi împreună mâinile pe piept şi se uită în grădina de afară.
— Calificativul acesta l-a aflat Demetrius la Joppa, îi explică Marcellus.
— Trebuie să fim circumspecţi, îl preveni Justus. Fariseii de obicei au inimă mică şi urechi foarte mari.
— Aceasta este un fel de zicătoare? întrebă Marcellus râzând.
— Da, răspunse Justus, dar nu una pe care ai putea-o repeta în gura mare, şi frânse una dintre pâinile mici aşezate pe masă. Apoi adăugă cu glasul ceva mai ridicat: Şalum pregăteşte pâine foarte bună. Ia şi dumneata!
— Treci adeseori pe aici?
— De un an şi jumătate încoace, astăzi am intrat pentru prima dată în hanul acesta, răspunse Justus. Ultima dată când am fost aici, sala hanului era plină. Toţi ucenicii erau de faţă, dar mai venise şi altă lume, iar în faţa intrării erau sute de inşi. Şalum a dat o cină pentru Isus. Dar a hrănit şi pe cei de afară.
— Care va să zică pe vremea aceea nu trebuia să vă ascundeţi?
— Nu, pe vremea aceea nu era nevoie. Preoţii începuseră să uneltească împotriva trecerii de care se bucura Isus în fata poporului, dar încă nu se dăduseră pe faţă împotriva lui.
— Mi se pare straniu, zise Marcellus, că atâta vreme cât Isus a fost în viaţă şi reprezenta o ameninţare pentru interesele preoţilor nimeni nu încerca să păstreze faptele lui în secret. Iar astăzi, când este plecat şi mort, nu poţi vorbi despre el decât în şoaptă.
Justus îl privi în luminile ochilor şi zîmbi. Păru că vrea să răspundă ceva, dar se opri, căci un slujitor mai în vârstă apăru cu mâncarea: un peşte fript pe un fund de lemn, o strachină de găluşti cu smântână, un castron de smochine fierte în zeama lor şi un urcior de vin. Mâncarea era bună şi ei flămânzi.
— În seara aceea ai fost în apropierea lui Isus? întrebă Marcellus după ce gustă bucatele.
— Nu, eu eram aşezat lângă Matei, în partea dinspre uşă.
— Isus unde era aşezat? întrebă Marcellus.
— Pe scaunul pe care eşti aşezat dumneata. Marcellus tresări.
— Pe scaunul acesta n-ar trebui să se mai aşeze nimeni! Privirile lui Justus se îmblânziră şi, văzând sentimentul de respect al lui Marcellus, îi zâmbi în senin de aprobare.
— Prietene, vorbeşti cum ar vorbi un creştin, murmură el, apoi după câteva clipe de tăcere adăugă: Ţi-a făcut plăcere ceea ce ţi-a povestit bătrânul Bartolomeu?
— Ceea ce mi-a spus Bartolomeu mi era menit să-mi facă plăcere, răspunse e-l. Trebuie să recunosc că mă simt tulburat. Bartolomeu este un moşneag cumsecade şi sunt convins că el crede fiecare cuvânt din ceea ce mi-a spus.
— Bine, dar dumneata nu crezi? strigă Justus.
— Bartolomeu a tăcut o declaraţie care este menită să arunce oarecare lumină asupra acestei întâmplări, îţi aduci aminte că spunea că s-a simţit împăcat şi liniştit când Isus a început să vorbească cu furtuna? Probabil în momentul acela s-a liniştit furtuna din sufletele oamenilor. Isus s-a adresat spaimei ce pusese stăpânire pe ei şi. auzind cuvintele lui, oamenii s-au simţit liniştiţi.
— Pe dumneata te mulţumeşte această explicaţie? întrebă Justus şi se uită cu atenţie la el.
— Nu mă mulţumeşte deloc! admise Marcellus. Dar ascultă, Justus, nu se poate să ceri lui Isus să liniştească furtuna!
— Şi de ce nu? ripostă Justus cu glasul blând.
— De ce nu! Bine, dar nu-ţi dai seama că în cazul acesta ar fi trebuit să fie mai mult decât om ca să facă aşa ceva? Nu înţelegi că săvârşind o astfel de faptă ar fi devenit un fel de zeu?
— De... şi să zicem că a devenit...
— În cazul acesta rămân foarte multe amănunte care-şi aşteaptă explicaţia. Dacă accepţi că Isus este divin, un fel de zeu, crezi că el ar fi admis să fie arestat şi în timpul nopţii să fie târât de la un pretoriu la altul, să fie bătut şi batjocorit? Dacă ar fi fost zeu, ar fi admis să fie osândit la moarte şi pironit pe cruce? Un zeu, ia gândeşte-te, care a fost răstignit, iar astăzi este mort şi îngropat!
Vreme de câteva clipe Justus nu zise nimic, ci se uită cu atenţie în ochii lui Marcellus. Apoi îşi plecă trupul spre el, îl apucă de mâneca tunicii şi-l trase mai aproape, ca să-i spună ceva la ureche.
— Nu, Justus, aşa ceva nu se poate! protestă Marcellus. Eu nu sunt tâmpit. Aşa ceva nu cred şi nici dumneata nu poţi crede!
— Nu înţelegi că eu l-am văzuţi repetă Justus, fără să se tulbure. Marcellus înghiţi de câteva ori în sec şi clătină din cap.
— De ce ţii să faci astfel de afirmaţii de faţă cu mine? întrebă el răstit. Din întâmplare eu ştiu că această afirmaţie nu este adevărată. Poate vei reuşi să determini pe alţii să te creadă, dar nu pe mine! Ascultă, Justus, n-am avut câtuşi de puţin intenţia să vorbesc despre această întâmplare dureroasă, dar trebuie să ştii că eu l-am văzut murindl Am văzut pe unul dintre legionari înfigându-i suliţa adânc în inimă! L-am văzut când i-au coborât trupul de pe cruce şi era mort, ca orice om care a murit.
— Amănuntul acesta îl ştie toată lumea, ripostă Justus cu glasul liniştit. A fost osândit la moarte şi aşezat în mormânt. Iar în dimineaţa zilei a treia a înviat şi a fost văzut piimbându-se printr-o grădină.
— Justus, trebuie să fii nebun! Astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată.
— Fii prudent! îl admonesta Justus. Ceea ce vorbim noi acum nu trebuie să audă nimeni.
Feri strachina din cale şi, încrucişându-şi braţele, Marcellus se propti cu coatele pe masă şi se uită la el. Mâinile începuseră să-i tremure.
— Dacă-ţi închipui că Isus este în viaţă, murmură el, atunci unde poate să fie acum?
Justus clătină din cap, ridică mâinile amândouă şi, făcând un gest de deznădejde, oftă.
— Eu nu ştiu unde este, răspunse el îngândurat, dar ştiu că trăieşte. După o clipă de tăcere adăugă: Eu aştept în orice moment să-l văd, continuă el şi păru că obrazul i se laminează. De fiecare dată când se deschide o uşă, la fiecare răscruce de drumuri, la fiecare colţ de stradă şi pe orice culme de munte ce se arată în calea mea.
Marcellus se uită la el cu ochii mari şi dădu din cap.
— Am băgat de seamă că aştepţi mereu să întâlneşti pe cineva, zise el. Dacă vei continua să judeci în felul acesta, să ştii că-ţi vei pierde mintea. Nici unul dintre ei nu mai zise nimic. Marcellus întoarse privirea spre uşă: Vrei să spui că nu te-ar mira deloc dacă Isus ar apărea acum aici în sala hanului şi ar cere lui Şalum să-i dea de mâncare?
Buzele lui Justus se înfiorară de. un zâmbet uşor când văzu obrazul lui Marcellus ridicat spre el, exact ca obrazul inocent al unui copil care nu este în stare să înţeleagă.
— Nu! răspunse el cu convingere. Nu m-ar mira câtuşi de puţin. Recunosc că prima dată când l-am văzut m-am simţit cutremurat de spaimă. Cum spui şi dumneata, astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată. Par imposibile. Dacă s-ar fi întâmplat să fiu singur, m-aş fi îndoit şi eu de capacitatea mea de percepţie şi poate mi-aş fi închipuit că mi-am pierdut mintea.
— Unde s-a întâmplat asta? întrebă Marcellus pe un ton atât de grav, ca şi când ar fi aşteptat să-i răspundă ceva ca să poată crede.
— În atelierul lui Ben Iosif; ne adunasem câţiva inşi la vreo zece zile după ce Isus a fost osândit la moarte. Mâncaserăm ceva frugal împreună. Soarele apusese, dar noi nu aprinsesem încă lumina. Toţi vorbiserăm destul de mult despre el şi unii afirmau că ar fi apărut din nou şi că l-ar fi văzut. Mie nu-mi venea să cred, deşi n-am zis nimic.
Auzisem o mulţime de veşti care se contraziceau una pe alta. În dimineaţa zilei a treia câteva femei s-au dus să viziteze mormântul, dar l-au găsit gol; una dintre ele care venise înaintea celorlalte spunea c-a văzut pe Isus plimbându-se prin grădină şi că ar fi vorbit cu ea.
— Fără îndoială femeia a avut halucinaţii, declară Marcellus.
— Tot aşa mi-am zis şi eu la început, admise Justus. Pe urmă a sosit vestea că doi bărbaţi l-au întâlnit pe drum şi l-au poftit să mănânce împreună la han.
— Au fost oameni de încredere?
— Eu nu i-am cunoscut. Unul dintre ei era Cleopa şi văr cu Alfeu. Numele celuilalt nu l-am auzit niciodată.
— Nu cred că o astfel de mărturie ar preţui ceva.
— Gândul acesta mi-a trecut prin minte, zise Justus. Câţiva dintre ucenici spuneau că l-au văzut în aceeaşi noapte apărând în mijlocul odăii în care erau adunaţi. Dar ei se simţeau grozav de chinuiţi şi mi-am zis că probabil aceasta a fost o simplă închipuire, mai ales când auzi atâtea întâmplări ciudate...
— Este firesc! încuviinţă Marcellus. Când astfel de poveşti încep să circule, halucinaţiile încep să apară, în sfârşit... zi înainte! Eraţi adunaţi în casa lui Ben Iosif...