Dragostea in vremea holerei

— După mirosul de caca.

La drept vorbind, mirosul nu i servea numai ca să ştie când trebuie să dea rufele la spălat sau ca să găsească la iuţeală copii pierduţi: era simţul după care se orienta în viaţă, îndeosebi în viaţa socială. Juvenal Urbino remar­case acest lucru chiar de la începutul căsniciei, când ea, ve­netica pripăşită într un mediu ce i era ostil de trei sute de ani, înota prin hăţişul de corali ascuţiţi fără a se lovi de ni­meni, cu o asemenea ştiinţă a vieţii, încât nu putea fi vorba decât de un instinct supranatural. Această abilitate de temut, care îşi putea avea sorgintea la fel de bine într o înţelep­ciune milenară, dar şi într o inimă de piatră, s a dovedit o adevărată belea într o duminică nenorocită, înainte de slujba de dimineaţă, când, mirosind din obişnuinţă hainele purtate de soţul ei în ajun, Fermina Daza a avut senzaţia cutremurătoare că dormise cu un bărbat străin în pat.

A mirosit mai întâi haina şi jiletca, în timp ce scotea lanţul de ceas prins la butonieră, portcreionul, portofelul şi cele câteva monede risipite prin buzunare, punându le rând pe rând pe măsuţa de toaletă, apoi a mirosit cămaşa tighelită, în timp ce scotea acul de cravată, butonii de to­paz de la manşete, nasturele de aur de la gulerul fals, după aceea a mirosit pantalonii, în timp ce scotea cele unspre­zece chei prinse de un inel şi briceagul cu prăsele de sidef, iar la sfârşit a mirosit izmenele, ciorapii şi batista brodată cu monograma lui. Nu mai încăpea nici o îndoială: în fie­care obiect stăruia un miros pe care nu l mai simţise ni­ciodată de când trăiau împreună, un miros imposibil de definit, nici de flori, nici de esenţe artificiale, amintind mai degrabă de ceva propriu naturii umane. N a spus ni­mic şi nici n a mai regăsit mirosul în fiecare zi, dar din cli­pa aceea, n a mai adulmecat hainele soţului din simplă obişnuinţă, ca să vadă dacă trebuia să le dea la spălat, ci cu o nelinişte care îi rodea măruntaiele.

Fermina Daza n ar fi putut plasa mirosul undeva anume în programul soţului ei. Între cursul de dimineaţă de la Şcoala de Medicină şi masa de prânz era cu nepu­tinţă, doar nici unei femei cu mintea întreagă nu i ar fi trecut prin cap să facă dragoste la repezeală şi la aseme­nea ore, mai cu seamă cu un musafir, când casa era nemăturată, paturile nefăcute, când trebuia să se ducă la piaţă, să pregătească prânzul, sau, ghinionul naibii, când u­nul din copii, întors pe neaşteptate de la şcoală cu capul spart, ar fi putut s o găsească despuiată la unsprezece di­mineaţa, în harababura din casă, şi, unde mai pui, cu un doctor călare pe ea. În plus, ştia că doctorul Juvenal Ur­bino prefera să facă dragoste numai noaptea, când era bez­na mai adâncă, şi doar în cazuri extreme înainte de micul dejun, când se trezea legănat de ciripitul primelor păsărele. După această oră, cum spunea chiar el, era mai mare chinul să se dezbrace şi să se îmbrace la loc decât plăcerea unui amor cocoşesc. Aşa încât contaminarea hai­nelor nu putea avea loc decât în timp ce şi vizita bolnavii sau în serile dedicate şahului şi filmului. Acest ultim as­pect era greu de cercetat, pentru că, spre deosebire de atâtea prietene ale ei, Fermina Daza era prea mândră ca să şi spioneze bărbatul sau ca să i ceară altcuiva s o facă pentru ea. În schimb, programul vizitelor, care părea cel mai potrivit pentru infidelităţi, era şi cel mai uşor de veri­ficat, întrucât doctorul Juvenal Urbino ţinea o evidenţă amănunţită a pacienţilor şi a onorariilor primite, de la prima consultaţie până în clipa în care îi petrecea pe dru­mul fără întoarcere cu o cruce finală şi câteva cuvinte pen­tru odihna lor veşnică.

În cursul celor trei săptămâni care au urmat, Fermina Daza n a mai simţit mirosul din haine timp de câteva zile, l a regăsit apoi când se aştepta mai puţin şi l a descoperit mai persistent ca niciodată câteva zile la rând, deşi una din ele fusese o duminică petrecută în familie, când ei doi nu se despărţiseră nici o clipă. Într o după amiază s a trezit fără să vrea în biroul lui, de parcă o persoană străină îi luase locul, încercând să descifreze cu o superbă lupă de Bengal încâlcitele însemnări despre consultaţiile din ulti­ma lună. Era prima oară că intra singură în biroul acela mirosind a creozot, înţesat de cărţi legate în pielea unor animale necunoscute, de fotografiile aproape şterse ale u­nor grupuri de şcolari, de diplome tipărite pe pergament, de astrolaburi, de pumnale frumos cizelate, colecţionate ani în şir. Un sanctuar tainic pe care îl considerase tot­deauna ca singura parte a vieţii intime a soţului ei la care n avea acces pentru că nu făcea parte din dragoste, aşa încât în rarele ocazii când intra acolo o făcea în prezenţa lui şi în mare grabă. Simţea că nu avea dreptul să intre singură şi cu atât mai puţin să scotocească, făcând cercetări care i se păreau indecente. Dar nu mai putea da înapoi. Voia să afle adevărul şi îl căuta cu o nelinişte aproape la fel de cumplită ca şi teama de a l găsi, împinsă de la spate de o răbufnire mai puternică decât trufia ei înnăscută, mai năvalnică decât demnitatea ei: un supliciu fascinant.

N a putut lămuri nimic, pentru că toţi pacienţii lui, în afară, bineînţeles, de prietenii comuni, alcătuiau o lume i­naccesibilă ei, cu oameni fără identitate, care nu puteau fi cunoscuţi după chip, ci după dureri, nu după culoarea ochilor sau după ascunzişurile inimii, ci după dimensiu­nile ficatului, după depunerile de pe limbă şi din urină, sau după halucinaţiile din nopţile cu febră. Oameni care credeau în soţul ei, închipuindu şi că trăiau numai dato­rită lui, când, de fapt, trăiau pentru el, şi care sfârşeau re­duşi la o frază scrisă chiar de mâna lui în josul fişei medicale: Odihneşte te în pace, Domnul te aşteaptă la Poarta Raiului. După două ore de căutări zadarnice, Fer­mina Daza a ieşit din birou cu senzaţia că se lăsase ispitită de indecenţă.

Sub imboldul propriei imaginaţii, a început să pândească orice schimbare din purtarea soţului. I se părea evaziv, fără chef la masă şi în pat, predispus la exasperare şi la replici ironice, iar când rămânea acasă, nu mai era bărbatul liniştit de altădată, ci un leu în cuşcă. Pentru pri­ma dată de când erau căsătoriţi, i a supravegheat întârzierile, le a controlat minut cu minut, înşirându i tot felul de minciuni ca să poată scoate de la el adevărul, dar contra­dicţiile din răspunsurile lui sfârşeau prin a o răni de moarte. Într o noapte s a trezit înspăimântată de o nălu­cire. Se făcea că el o privea prin întuneric cu ochii parcă încărcaţi de ură. Mai trăise asemenea spaime în adoles­cenţă, când îl vedea pe Florentino Ariza la picioarele pa­tului, numai că năluca lui nu răspândea în jur ură, ci iubire. În plus, de data aceasta nu mai era vorba de o plăsmuire a minţii: soţul ei era treaz la două noaptea şi, ridicat în capul oaselor o privea cum dormea, dar când l a întrebat de ce o făcea, el a negat. Şi a lăsat din nou capul pe pernă şi i a spus:

— Probabil că ai visat.

După întâmplarea din noaptea aceea şi după altele asemănătoare din aceeaşi perioadă, când nu mai ştia cu si­guranţă unde se sfârşea realitatea şi unde începea visul, Fermina Daza a avut ameţitoarea senzaţie că e pe cale să şi piardă minţile. În cele din urmă, şi a dat seama că soţul ei nu se împărtăşise de Înălţare şi nici în cele două duminici care au urmat, iar în cursul acelui an nu găsise timp pentru meditaţii şi reculegere. Când l a întrebat cărui fapt se da­torau acele schimbări neobişnuite pentru sănătatea lui spirituală, a primit un răspuns în doi peri. Acesta a fost momentul hotărâtor, pentru că, de la prima comuniune, la vârsta de opt ani, el nu lăsase niciodată să treacă o sărbătoare atât de mare fără să se împărtăşească. Şi a dat seama, aşadar, nu numai că soţul ei se afla în păcat de moarte, dar şi că era hotărât să stăruie în el, de vreme ce nu mai simţea nevoia să ceară sprijin duhovnicului său. Niciodată nu şi imaginase că va suferi atât de cumplit pentru ceva întru totul opus iubirii, dar n avea ce face, îi venise şi ei rândul, aşa încât, ca să nu moară de durere, nu i mai rămânea altă soluţie decât să dea foc cuibului de vipere care îi înveninau măruntaiele. Zis şi făcut. Într o după amiază, în timp ce soţul ei îşi termina lectura zilnică pe terasă, s a aşezat lângă el şi s a apucat să ţeasă ciorapii rupţi. Pe neaşteptate, şi a lăsat lucrul în poală, şi a ridicat ochelarii pe frunte şi l a interpelat fără nici o urmă de asprime în glas:

— Doctore.

Cufundat în lectura romanului L'Île des pingouins, pe care toată lumea îl citea în acele zile, el i a răspuns fără să iasă la suprafaţă: Oui. Ea insistă:

— Uită te în ochii mei.

El se supuse, privind o fără s o vadă prin lentilele abu­rite ale ochelarilor de citit, dar n a mai fost nevoie să şi i scoată ca să i simtă jarul din privire.

— Ce s a întâmplat ?, o întrebă.

— Tu ştii mai bine decât mine, spuse ea.

N a mai rostit alte cuvinte. Şi a pus din nou ochelarii pe nas şi şi a văzut mai departe de treabă. Doctorul Juvenal Urbino a înţeles atunci că nesfârşitele ceasuri de zbu­cium se sfârşiseră. Nu şi a simţit însă inima zguduită ca de un cutremur, aşa cum prevăzuse, ci cuprinsă dintr o dată de o pace adâncă. Era sentimentul de mare uşurare că se întâmplase mai devreme decât se aştepta ceea ce, oricum, tot trebuia să se întâmple: năluca domnişoarei Barbara Lynch trecuse, în sfârşit, pragul casei.

Când o văzuse cu patru luni în urmă aşteptându şi rândul la dispensarul de la Spitalul Filantropiei, doctorul Juvenal Urbino simţise că în destinul său intervenise ceva ireparabil. Era o mulatră înaltă, elegantă, cu oase mari, cu pielea de culoarea melasei, iar în dimineaţa aceea purta o rochie roşie cu buline albe şi o pălărie din acelaşi mate­rial, cu nişte boruri foarte mari, care îi umbreau pleoa­pele. Părea de un sex mai bine definit decât ceilalţi muritori. Doctorul Juvenal Urbino nu dădea consultaţii la dispensar, dar de câte ori trecea pe acolo şi avea timp, in­tra ca să le amintească foştilor săi studenţi că nu există medicament mai bun decât un bun diagnostic. A făcut tot ce a putut ca să fie de faţă la consultul mulatrei ce năvălise pe neaşteptate în viaţa lui, străduindu se însă să se comporte în aşa fel încât discipolii să nu i surprindă nici un gest care să nu pară întâmplător, şi abia dacă i a arun­cat o privire, dar şi a întipărit foarte bine în minte datele identităţii ei. În aceeaşi zi, după ultima vizită, l a pus pe vizitiu să treacă pe strada unde, aşa cum reţinuse la dis­pensar, se afla locuinţa ei şi, într adevăr, a zărit o pe te­rasă, odihnindu se sub adierea răcoroasă a vântului de primăvară.

Cocoţată pe piloni în mlaştina Mala Crianza, vopsită toată în galben, de la pereţi până la acoperişul de tablă, cu perdele din pânză groasă la ferestre, cu garoafe şi ferigi în ghivecele atârnate la intrare, casa era aidoma celor din Antile. În colivia agăţată de streaşină cânta un turpial. Peste drum era o şcoală primară, iar copiii care se bulu­ceau la intrare l au obligat pe vizitiu să tragă de hăţuri ca să nu i se sperie calul. A fost un adevărat noroc, pentru că, graţie acestei întâmplări, domnişoara Barbara Lynch a avut timp să l recunoască pe doctor. L a salutat ca pe un vechi cunoscut şi l a invitat la o cafea, grăbindu se, între timp, să facă ordine prin casă, iar el, uitându şi tabieturile, a acceptat, fericit să o poată asculta povestindu şi viaţa, singurul lucru care îl mai interesa începând din acea dimi­neaţă şi singurul care avea să l mai intereseze, fără o clipă de răgaz, în următoarele luni. De mult, imediat după ce se însurase, un prieten îl avertizase de faţă cu tânăra sa soţie, că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să se confrunte cu o pasiune pustiitoare, care îi va pune în mare cumpănă căsnicia. El, care credea că se cunoaşte foarte bine, fiind sigur de trăinicia rădăcinilor sale morale, a râs auzind ase­menea prevestire. Ei bine, ceasul acela sosise.

Domnişoara Barbara Lynch, doctor în teologie, era fiica unică a unui pastor protestant, negru şi uscăţiv, care colinda călare pe o catârcă mahalalele sărăcăcioase de pe malurile mlaştinilor, propovăduind cuvântul unui dumne­zeu al cărui nume doctorul Juvenal Urbino îl scria, ca şi pe al altora, cu literă mică, pentru a l deosebi de al său. Vorbea o spaniolă destul de corectă, iar ezitările nu făceau decât să i sporească farmecul. Urma să împlinească douăzeci şi opt de ani în decembrie, divorţase nu de mult de alt pastor, discipol al tatălui ei, iar căsnicia aceea nefe­ricită, care nu rezistase mai mult de doi ani, îi spulberase orice dorinţă de a recidiva. Şi adăugase: „Singura mea dragoste e turpialul". Doctorul Urbino era însă prea preocupat ca să i mai treacă prin cap că o spusese intenţionat. Dimpotrivă: se întrebă buimăcit dacă atâtea facilităţi dintr o dată nu erau cumva o capcană pe care i o întindea Dumnezeu, pentru ca mai târziu să l facă să plătească cu vârf şi îndesat, dar imediat şi a alungat din minte un ase­menea gând ca pe o elucubraţie teologică datorată stării de confuzie în care se afla.

În clipa când se pregătea să plece, a amintit ca din întâmplare de consultaţia medicală din acea dimineaţă, ştiind că nimic nu i face mai mare plăcere unui bolnav decât să i vorbeşti despre suferinţele lui, iar ea i a vorbit cu atâta farmec despre propriile sale suferinţe, încât el i a promis să revină a doua zi, la patru fix, ca s o consulte pe îndelete. Ea s a speriat. Ştia că nu şi putea permite să apeleze la un medic atât de renumit, dar el o linişti: „În profesia noastră facem în aşa fel încât bogaţii să plătească şi pentru cei săraci". Apoi îşi însemnă în agenda de buzunar: Domnişoara Barbara Lynch, mlaştina Mala Crianza, sâmbătă, 4 p.m.. Câteva luni mai târziu, Fermina Daza avea să citească această însemnare, completată cu detalii pri­vind diagnosticul, tratamentul şi evoluţia bolii. Numele i a atras imediat atenţia şi s a gândit pentru o clipă că era una din actriţele alea destrăbălate de pe vapoarele care trans­portau banane la New Orleans, dar când a citit adresa şi a spus că, probabil, era din Jamaica şi, pe deasupra, ne­gresă, bineînţeles, aşa încât a înlăturat o fără regrete de pe lista preferinţelor soţului ei.

Doctorul Juvenal Urbino a ajuns la întâlnirea de sâmbătă cu zece minute mai devreme, când domnişoara Lynch nici nu apucase bine să se îmbrace pentru vizită. De mult, încă de pe vremea când se afla la Paris şi trebuia să se prezinte la un examen, nu mai cunoscuse o aseme­nea stare de tensiune. Întinsă pe un pat de campanie, îmbrăcată într un combinezon subţire de mătase, dom­nişoara Linch era de o neţărmurită frumuseţe. Totul la ea era mare şi intens: coapsele de sirenă, pielea ca un jar mocnit, sănii buimaci, gingiile diafane cu dinţi perfecţi, corpul întreg, răspândind un miros sănătos, acelaşi miros omenesc pe care Fermina Daza îl descoperise în hainele soţului său. Se dusese la dispensar pentru că o supărau, aşa cum spunea chiar ea cu atâta graţie, nişte crampe ca un sfredel, iar doctorul Urbino a fost de părere că asemenea simptome nu erau de neglijat. Aşa încât a palpat o mai de­grabă cu intenţie decât cu atenţie şi, descoperind cu ui­mire, pe măsură ce şi uita propriile cunoştinţe, că făptura aceea minunată era la fel de frumoasă pe dinăuntru ca şi pe dinafară, se lăsă în voia deliciilor pipăitului, nu ca cel mai bun medic de pe litoralul Caraibilor, ci ca un muritor de rând, torturat de instinctele dezlănţuite. Numai o sin­gură dată i se mai întâmplase ceva asemănător în austera sa carieră de medic, iar aceea fusese cea mai ruşinoasă zi din viaţă, pentru că pacienta i a îndepărtat indignată mâna, s a aşezat pe pat şi i a spus: „Ce vreţi dumnea­voastră se poate întâmpla, dar nu aşa". Domnişoara Lynch, în schimb, i a lăsat mâinile s o mângâie în voie, iar când a fost sigură că medicul nu se mai gândea la ştiinţa lui, i a spus:

— Eu credeam că aşa ceva nu e permis de etică. Transpirat tot, de parcă abia ieşise îmbrăcat dintr un

iaz, el îi răspunse în timp ce şi ştergea mâinile şi faţa cu un prosop:

— Etica îşi închipuie că noi, medicii, suntem de lemn.

Ea îi întinse o mână recunoscătoare şi continuă:

— Ce credeam eu n are nici o legătură cu ce se poate întâmpla. Ia gândeşte te ce ar însemna pentru o biată ne­gresă de rând ca mine să mi acorde atenţie un bărbat atât de renumit.

— De când v am cunoscut, n am încetat nici o clipă să mă gândesc la dumneavoastră, spuse el.

A fost o mărturisire atât de umilă încât îţi stârnea mila. Dar ea l a cruţat de orice stânjeneală cu un hohot de râs care a umplut de lumină dormitorul.

— Mi am dat seama de când te am văzut la spital, doctore, spuse. Oi fi eu negresă, dar proastă nu sunt.

N a fost deloc uşor. Domnişoara Lynch ţinea să şi păstreze onoarea nepătată, pretindea siguranţă şi iubire, exact în această ordine, şi credea că le merită. I a oferit doctorului Urbino ocazia s o seducă, dar nu i a îngăduit să intre în cameră nici măcar atunci când era singură acasă. I a permis, în schimb, să repete ceremonia palpării şi auscultării cu oricâte violări etice dorea, dar fără s o dez­brace. La rândul său, el a perseverat în asediile zilnice, ne­fiind în stare să dea drumul momelii după ce muşcase din ea. Din motive de ordin practic, o relaţie mai îndelungată cu domnişoara Linch era aproape imposibilă, dar el era prea slab ca să se oprească la timp, aşa cum la fel de slab avea să se dovedească mai târziu ca să continue. Acesta era cusurul lui.

Reverendul Lynch nu avea un program regulat, putea pleca oricând pe catârca lui cocoşată sub povara desagilor cu biblii, broşuri de propagandă şi provizii, iar de întors, se întorcea când te aşteptai mai puţin. Alt inconvenient era şcoala de peste drum, unde copiii îşi turuiau lecţiile privind pe fereastră, iar cel dintâi lucru pe care îl zăreau era casa de pe celălalt trotuar, cu uşile şi ferestrele larg deschise încă de la şase dimineaţa, astfel încât o puteau ve­dea pe domnişoara Linch atârnând colivia de streaşină pentru ca turpialul să înveţe lecţiile turuite de ei, o ve­deau cu un turban colorat pe cap turuindu le şi ea, cu strălucitoarea ei voce caraibiană, în timp ce deretica prin casă, o vedeau apoi stând în tindă şi cântând singură în en­gleză psalmii după amiezii.

Ar fi trebuit ales un moment în care copiii nu erau la şcoală, iar posibilităţi nu existau decât două: fie în pauza de la prânz, între douăsprezece şi două, când doctorul se ducea la masă, fie spre seară, când copiii plecau acasă. So­luţia din urmă s a dovedit cea mai potrivită, deşi cam tot atunci doctorul îşi termina vizitele şi nu i rămânea prea mult timp ca să ajungă acasă pentru cină. A treia prob­lemă, şi cea mai gravă pentru el, era propria sa condiţie. Trăsura, la care nu putea renunţa şi care, pe deasupra, era bine cunoscută în oraş, îl aştepta totdeauna la poartă. Şi l ar fi putut face complice pe vizitiu, întocmai cum proce­dau mai toţi prietenii lui de la Clubul Social, dar aşa ceva nu i stătea în obicei. Când vizitele la domnişoara Lynch au devenit prea bătătoare la ochi, însuşi bătrânul vizitiu în livrea a îndrăznit să l întrebe dacă nu era mai bine să vină şi să l ia mai târziu, ca să nu stea trăsura aşa de mult în faţa casei. Doctorul Urbino a avut o reacţie neobişnuită pentru felul său de a fi şi i a tăiat o scurt:

— De când te cunosc, e prima oară că te aud spunând ceva necuvenit. Ei bine, o să mă fac că n am auzit nimic.

Nu exista nici o soluţie. Într un oraş ca acesta era cu neputinţă să păstrezi secretul unei boli atâta timp cât trăsura doctorului oprea la poartă. Uneori, medicul însuşi, din proprie iniţiativă, se hotăra să facă drumul pe jos, dacă distanţa nu era prea mare, sau să ia o birjă, ca să evite astfel presupunerile răutăcioase ori premature. Ase­menea tertipuri nu erau însă de prea mare ajutor, pentru că adevărul putea fi descoperit şi cu ajutorul reţetelor, uşor de descifrat la farmacie, motiv pentru care doctorul Urbino prescria, pe lângă medicamentele absolut nece­sare, şi altele inutile, ca să apere în acest fel dreptul sacru al oricărui bolnav de a muri în pace şi de a şi duce în mormânt taina bolii. Desigur că pentru trăsura oprită în faţa casei domnişoarei Lynch puteau fi găsite justificări dintre cele mai oneste, dar nu pentru multă vreme şi, în orice caz, nu pentru câtă şi ar fi dorit el: toată viaţa.

Lumea i se părea un adevărat iad. Căci, odată potolită prima nebunie, amândoi şi au dat seama de riscuri, iar doctorul Juvenal Urbino n a avut niciodată tăria să înfrunte un scandal public. În febra delirului promitea to­tul, dar după ce trecea tot, lăsa totul pentru mai târziu. În schimb, pe măsură ce creştea dorinţa de a fi alături de ea, sporea şi teama de a o pierde, astfel încât întâlnirile ajun­seseră din ce în ce mai grăbite şi mai anevoioase. Nu se mai putea gândi la altceva. Aştepta după amiezile într o stare insuportabilă de încordare, uita de alte întâlniri, uita de tot, în afară de ea, dar în timp ce trăsura se apropia de mlaştina Mala Crianza, se ruga să se întâmple ceva neaşteptat, care să l oblige să treacă mai departe. Uneori chiar se bucura când zărea de la colţul străzii părul ca de bumbac al reverendului Lynch, care citea pe terasă, în timp ce, în salon, fiica lui îi învăţa pe copiii din cartier Evanghelia. Atunci se întorcea fericit acasă, ca să nu sfideze pe mai departe hazardul, dar mai târziu simţea că înnebuneşte de nerăbdare, dorindu şi să fie din nou, în fiecare zi, din zori până n noapte, ora cinci după amiaza cea de toate zilele.

Când trăsura oprită în faţa casei a devenit prea bătătoare la ochi, se părea că relaţia lor nu mai putea continua, iar după trei luni, ajunsese de a dreptul ridicolă. Fără a mai avea timp să şi spună ceva, domnişoara Linch intra în dormitor imediat ce l vedea sosind pe amantul grăbit. În zilele când îl aştepta, îşi punea o fustă jamaicană, largă, cu volane şi flori roşii, dar fără nici un fel de lenje­rie pe dedesubt, fără nimic, imaginându şi că această faci­litate avea să l ajute să şi învingă spaima. O urma gâfâind, leoarcă de sudoare, se repezea ca un glonţ în dormitor, azvârlind pe jos tot, bastonul, trusa de medic, pălăria pa­nama, şi făcea dragoste în pripă, cu pantalonii lăsaţi pe vine. cu sacoul încheiat, ca să nu l stânjenească, cu lanţul de aur al ceasului prins de jiletcă, cu pantofii în picioare, cu tot, preocupat mai degrabă să plece cât mai repede decât să şi satisfacă plăcerea. Ea rămânea cu buzele um­flate şi abia dacă apuca să intre în tunelul propriei sale singurătăţi când el se încheia din nou la nasturi, epuizat, de parcă ar fi făcut dragoste la hotarul dintre viaţă şi moarte, când, de fapt, isprava pe care o săvârşise nu era decât partea de efort fizic din actul iubirii. Important însă era că nu depăşise timpul: atâta cât să facă o injecţie intra­venoasă într un tratament de rutină. Atunci se întorcea a­casă ruşinat de propria sa slăbiciune, dorindu şi să moară, blestemându se pentru că n avea destul curaj ca să i ceară Ferminei Daza să i dea jos pantalonii şi să l pună cu fun­dul pe jăratic. Nu cina, îşi făcea rugăciunea fără tragere de inimă, iar în pat, se prefăcea că îşi continuă lectura de la prânz, în timp ce nevastă sa se tot învârtea prin casă, punând ordine în lume înainte de culcare. Pe măsură ce îl cuprindea somnul şi capul i se apleca peste carte, se cu­funda în hăţişul domnişoarei Lynch, în mireasma ei de dumbravă împietrită ca o statuie întinsă pe un mormânt, în patul ei unde şi ar fi dorit să moară, şi din acea clipă nu mai era în stare să se gândească la altceva decât la ora cinci după amiază de mâine, când ea îl va aştepta fără nimic alt­ceva sub fusta de zănatică din Jamaica decât muntele ei cu un şomoiog negru deasupra: cercul infernal.

De câţiva ani începuse să simtă povara propriului trup. Recunoştea simptomele. Citise despre ele în manuale, le constatase pe viu la pacienţii mai vârstnici, fără antece­dente grave, care într o bună zi se apucau să descrie di­verse sindromuri cu atâta exactitate încât păreau luate direct din cărţile de medicină, deşi, până la urmă, se dove­deau a fi imaginare. Profesorul său de pediatrie de la Hôpital de la Salpêtrière îl sfătuise să şi aleagă medicina infantilă, cea mai onestă specialitate dintre toate, întrucât copiii se îmbolnăvesc numai când sunt cu adevărat bolnavi şi nu pot comunica cu medicul prin cuvinte convenţio­nale, ci doar prin intermediul simptomelor concrete ale unor boli reale. Adulţii, în schimb, începând de la o anu­mită vârstă, fie au simptomele fără boli, fie şi mai rău: boli grave care prezintă simptomele altora inofensive. El îi amăgea cu paliative, aşteptând ca timpul să rezolve totul, până când se obişnuiau cu suferinţa şi n o mai simţeau după ce convieţuiseră cu ea în groapa de gunoi a bătrâneţii. Dar niciodată nu i trecuse prin minte că un me­dic la vârsta lui, care credea că văzuse tot pe lumea asta, s ar putea pierde cu firea, simţindu se bolnav când, de fapt, nu era. Sau chiar mai rău decât atât: că nu şi ar accepta, din simplă prejudecată ştiinţifică, suferinţa, când, de fapt, era bolnav. Încă de la patruzeci de ani, mai în glumă, mai în serios, afirmase de la catedră: „În viaţă nu am nevoie decât de cineva care să mă înţeleagă." Dar când s a trezit rătăcind prin labirintul domnişoarei Lynch, toate astea nu i s au mai părut o glumă.