Drama romanţă în toată splendoarea ei

DOI TITANI: BOGDAN PETRICEICU HASDEU, FRIEDRICH SCHILLER.

PARALELE SI INTERFERENTE. DRAMA ROMANTICĂ ÎN TOATĂ SPLENDOAREA EI

Masterand Carmen Mogosiu,

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Il est impossible de résumer en quelques lignes la personnalité tout à fait extraordinaire de Friedrich Schiller et de Bogdan Petriceicu Hasdeu. Ces génies ardents de la Littérature allemande et de la littérature romaine ont marqué comme un cachet tout leur siècle.

Ces génies sont considérés comme les chefs incontestables du mouvement romantique de leur génération. Leurs personnalité tout à fait extraordinaire domine pratiquement tout le siècle: d’abord par la durée de leur vie et leur carrière littéraire, et puis par la fécondité de leur génie littéraire. Leur génie puissant, excellant dans tous les genres (poésie lyrique, épique, théâtre en vers ou en prose, romans) n’a pas été celui d’un simple versificateur, indifférent aux graves problèmes de leur temps. Une grande partie de leurs œuvres sont populaires par leur idées sociales («Die Räuber» et «Răzvan si Vidra») qu’elles expriment par les grands sentiments humains, nobles et simples, qu’elles chantent: amour paternel, patriotisme, joie du travail, grandeur des humbles.
Pentru ca lucrarea mea să aibă acea rotunjime a secolelor, culoare deosebită în care si-au trăit viata cei doi scriitori, să semene cu nasterea răsăritului lor, dar să aibă si note ale mortii apusului lor, să apartină în întregime unei singure simfonii dar pe care s-o asculte zeci de generatii am dat curs cu începutul începuturilor lor.

Telul meu a fost să cunosc mai multe, nu numai despre operele celor doi titani ci si despre viata lor deosebit de controversată. Mi-am împărtit lucrarea în asa fel încât fiecare rând să aducă acel frumos nou, acel inedit vechi si care în finalul lecturii să poarte un suflet liber.

Manuscrisul Hotilor, adus de la Academia militară, a fost supus unor noi modificări, dobândind forma definitivă în 1781. Schiller s-a gândit că va putea găsi prin el drumul către scenă.

În aprilie Hotii apar fără nume de autor. Colile au ajuns în mâinile editorului Christian Schwann de la Mannheim, care le-a adus îndată lui Dalberg, intendentul Teatrului national. Dalberg a acceptat piesa lui Schiller si repetitiile au început în curând. Unele din dificultătile, mai ales politice, ale textului au iesit însă la iveală.

Încetându-si activitatea teatrul din Gotha a eliberat pe cei mai talentati actori din acea vreme, actori pe care Dalberg i-a cooptat pentru teatrul din Mannhein, printre ei aflându-se unul dintre cei mai valorosi actori ai Germaniei de-atunci, vestitul Iffland.

„Atunci, când se pregăteste un spectacol, piesa începe să apartină nu numai autorului, dar si teatrului care i se pune la dispozitie.”, au fost cuvintele lui Schiller.

S-a anuntat, în fine, premierea, care a avut loc la 17 ianuarie 1782, Schiller împlinise pe-atunci vârsta de 23 de ani. La piesă a venit tot publicul amator de teatru din Mannheim, oaspeti din Heidelberg, din Frankfurt pe Mein. Au fost făcute decoruri si costume noi. Luna a apărut la un moment dat pe orizont, aruncând asupra întregului peisaj o lumină sinistră.

Actorul Böck, în rolul lui Karl Moor, a depus mult patos în debitarea replicilor. Când a îngenuncheat alături de bătrânu-i tată, liberat din închisoare în care-l tinuse prizonier fratele ticălos, si când a invocat luna si stelele ca martori ale vinei infame, un fior de groază si durere a trecut prin tot publicul. Iffland i-a fost totusi superior în rolul lui Franz Moor.

Castelul care s-a aprins, flăcările care s-au apropiat fiind gata să-l devoreze, au făcut dintr-o dată sentimentele să capete contur si culoare, lămurindu-se astfel sensul moral al lumii. Publicul a fremătat, fiind strivit de puterea emotiei.

Întreaga reprezentatie de-atunci a decurs printre sughiturile de plâns ale asistentei. Oameni necunoscuti se îmbrătisau. Femei, gata să lesine, se vedeau nevoite să părăsească sala.

A fost un triumf teatral cum scena germană din acea vreme nu mai cunoscuse de mult. Un moment de eruptie a sensibilitătii preromatice, fără analogie în epocă si-a pus amprenta pe întregul auditoriu.

Toate teatrele germane vroiau să joace Hotii lui Schiller. Cenzura interzicea însă reprezentarea piesei la Danzing si la Viena, la Lipzig a fost oprită, iar la Berlin a fost jucată într-o versiune deformată. Mai târziu Hotii va fi jucată la Paris, prin care Revolutia Franceză va recunoaste prin Schiller un aliat.

După această primă piesă au urmat multe altele cum ar fi: Conjuratia lui Fiesco la Genova, care a fost refuzată din prudentă politică la Dalberg, drama Intrigă si iubire cu tot succesul repurtat a fost în repetate rânduri refuzat din cauza izului revolutionar pe care o degaja, cu piesa Don Carlos (1787), Schiller si-a încheiat etapa creatiei de tinerete desfăsurate sub semnul curentului Furtună si avânt.

Într-un răstimp de cinci ani (1800-1805) Schiller a dat nastere trilogiei Wallenstein, Maria Stuart si Fecioara din Orléans, ultimele creatii dramatice rămânând Logodnica din Messina si Wilhelm Tell. Moartea l-a surprins la 9 mai 1805 asupra lucrului la o nouă tragedie Demetrius, care ar fi devenit capodopera creatiei sale dramatice.

La numai 85 de ani de la punerea pe scenă a dramei istorice Hotii, scrisă de Schiller va avea loc si la noi, mai exact în anul 1867 pe 28 ianuarie premierea piesei istorice Domnita Rosanda.

La începutul lui februarie ale aceluiasi an (1867) va fi prezentată pe scena Teatrului cel Mic din Bucuresti, drama istorică Răzvan Vodă. De la editia a III-a (1869) piesa va purta titlul Răzvan si Vidra si subtitlul poemă dramatică.

Piesa lui Hasdeu a fost prima dramă istorică de valoare, prima capodoperă de acest tip.

Doi ani mai târziu drama lui Hasdeu a fost jucată si pe scena Bossel din Bucuresti cu Mihail Pascaly în rolul lui Răzvan si Matilda Pascaly în rolul Vidrei.

Datorită acuitătii conflictelor externe si sufletesti deopotrivă, versului înaripat care a servit de minune împrejurărilor romantice înfătisate pe scenă, valorile de limbaj si nu în ultimul rând, interpretării actoricesti de exceptie, spectacolul inaugural a fost un triumf.

Din bogatul palmares al scriitorului putem aminti: studii istorico-filologice, lirică, proză, dramaturgie (drama istorică Răposatul postelnic) precum si monografii istorice Ioan Vodă cel Cumplit, Istoria critică a românilor, comedia Trei crai de la răsărit, precum si impunătoarea lucrare în patru volume Etymologicum Magnum Romaniae.

Pentru ca să pot face o adevărată incursiune în operele celor doi scriitori a trebuit să mă opresc în fata rodului literar al celor din urmă ani ai lui Schiller, dramele istorice si ultimele poezii precum si a productiei literare pe care Hasdeu ne-a lăsat-o mostenire.

Drama istorică era un gen pe care-l impunea traditia shakespeareană, atât de puternică în Germania. Schiller s-a oprit la început în fată unor teme istorice.

În Hotii mediul istoric a fost simplificat în datele generale ale actiunii, intensificându-se în Fiesco si în Don Carlos.

Stimulat de Goethe, scriitorul revine în noile lui drame asupra tematicii istorice dând în Wallenstein, în Maria Stuart, în Fecioara din Orléans, mari compuneri dramatice, sustinute de o adâncă reflectie asupra mersului istoriei si asupra chipului în care se dezvoltă afacerile de stat.

Fecioara din Orléans a fost deci o operă de reabilitare, prima din lunga serie a reabilitărilor romantice, care prin opere dramatice si narative ca Chatterton a lui Vigny, si Mizerabilii lui Victor Hugo, ca atâtea altele, în care figuri reprobate de istorie sau de legendă au fost supuse unei noi pretuiri definesc una din atitudinile romantismului.

Este motivul, valabil astăzi, pentru care Schiller si-a subintitulat noua lui piesă „o tragedie romantică.”. Motivul lui propriu trebuie să fi fost că, tratând o temă romantică, si anume una din evul mediu francez, noua lucrare dramatică să urmărească cu acelasi interes o mai veche epocă istorică, menită a da mari rezultate de aici înainte.

Nu întâmplător am lăsat la urmă prima piesă a lui Schiller, Hotii. Când i-am citi piesa am simtit că autorul avea în el deopotrivă măsura clasică si frumoasa dezordine romantică. Poate că aceste înclinări deosebite ale firii sale, nu rareori îmbinate în drama Hotii în chip fie armonios, fie ciudat, această dualitate, formează caracteristica lui deosebită în arta dramatică.

În această primă lucrare dramatică a lui Schiller apar toate calitătile sale de om de teatru adică viziunea scenică si simtul dramatic urmate până la sfârsitul vietii de o trăsătură primordială si anume aceea cu care Schiller se dovedeste, în adâncul firii sale, un predicator si un moralist.

Eu m-as exprima altfel: observatiile lui Schiller sunt dominate de principiile morale pe care vrea să le ilustreze si să le apere, si mai simplu formulat: ideea pe care o creează Schiller copleseste arta iar elocventa acoperă pasiunea.

În drama Hotii individualismul burghez autorizează si admiră rebeliunea individului, saltul lui în afară de circuitul social si împotriva acestuia. Karl Moor cristalizează aceste tendinte.

Piesele lui Schiller, Fiesco si Hotii prezintă în coloratura lor influenta lui Lessing, datorită stilului încărcat, prea figurativ uneori umflat-sententios, piesa Fiesco este rareori jucată pe scenele moderne, mult mai iubită de publicul modern si totdeauna reluată cu succes este cealaltă piesă a lui Schiller „tragedia burgheză” - Intrigă si iubire.

Tragedia burgheză dăduse în Germania pe Miss Sara Sampton a lui Lessing, pe Clavigo a lui Goethe, Schiller apărând în succesiunea acestora cu Intrigă si iubire.

Dacă despre opera lui Schiller s-au scris mii de pagini, problema rămâne la fel de deschisă si la fel de viu comentată si-n privinta lui Hasdeu, care pretimpuriu a manifestat o mare pasiune pentru teatru, punând în lumină noul pe care drama de la noi trebuie să-l confirme Hasdeu subliniază faptul că drama trebuie să respecte, negresit adevăratul cadru istoric, dar scriitorul are libertatea să modifice anumite pasaje, veghind însă ca efectul dramatic să rămână neatins. Esential este efectul dramatic, altfel spus creatia. Ambitia lui Hasdeu a fost aceea de a scrie o tragedie modernă, de la Sofocle luând simplicitatea intrigii, arta trădării, suferintele fizice si morale, din Shakespeare multimea si varietatea personajelor, contrastând dintre sublim si bufon, dintre plâns si râs. Ce l-a apropiat si l-a distantat pe Hasdeu de Schiller în acest punct? Hasdeu a tins spre o simbioză între modalitătile teatrului clasic, gest prin care s-a distantat de Schiller, dar prin obiectivitatea si realismul lui s-a apropiat de Schiller, dar a devenit un unicat prin propria structură romantică.

Piesa Răposatul postelnic într-un singur act, este tipic romantică prin intrigile de culise si scenele sângeroase, intriga de proportii, scenele extrem de crude si violente, inumanitatea ce se degajă din piesa lui Hasdeu se aseamănă foarte mult cu scenele din drama Hotii a lui Schiller.

Ca romantic, Hasdeu a fost captivat de spectaculos, în prima lui dramă romantică Răzvan si Vidra, Hasdeu a înfruntat timpul, drama lui fiind până astăzi clasică prin constructia ei ingenioasă, prin avântul patriotic si caracterul generos al ideilor si al eroului principal.

Oricât ar părea de ciudat, Răzvan si Vidra a fost în întregime, dincolo de obiectivitatea firească a substantei dramatice, fiind o proiectie lirică mascată a pasiunilor, nelinistilor si nostalgiilor sufletului hasdeian, chinuit de obsesia atingerii absolutului pe toate planurile. După aceste precizări legate de Hasdeu, îndreptătiti putem afirma că această luptă interioară a pasiunilor, această sete de libertate au întâlnit-o toti cei care l-au citit si i-au parcurs si opera lui Schiller.

Dincolo de constructia piesei, temeinică, cu simetrii si antiteze studiate în depunerea firelor conflictului, a scenelor, a personajelor, ceea ce constituie savoarea ei a fost limba bogată, nuantată, de o puritate firească a lexicului având o uriasă patimă cronicească pe care am întâlnit-o doar în opera lui Hasdeu. Din supunerea ei la normele stilului romantica, din trecerea prin plasa repetitiilor, a comparatiilor în cascadă, naturaletea lor s-a dovedit cât se poate de cuprinzătoare si flexibilă.

După reusita exceptională si după marele succes de public pe care l-a înregistrat Răzvan si Vidra ultima piesă pe care a mai scris-o Hasdeu, a fost reprezentată sub titlul Trei crai de la răsărit vestind de aproape nervul satiric caragialian cu aproape un deceniu înainte de ivirea Noptii furtunoase.

As conchide: romantică în continut si în expresie, romantică chiar în punctul ei de plecare, drama Răzvan si Vidra dovedeste în întregime stima autorului fată de valorile morale si spirituale ale poporului.

Dramele lui Schiller au avut limite bine stabilite, afirmate cu simplitate si curaj. Piesa Maria Stuart nu a avut multimea de planuri si perspective, nefiindu-ne înfătisate decât evenimentele strict necesare promovării actiunii în sine.

Actiunile din dramele lui Schiller s-au succedat cu o mare rapiditate. În piesele Maria Stuart, Intrigă si iubire, ca si în Don Carlos, Schiller a arătat grozăviile absolutismului, abuzurile de toate felurile către care au coborât suveranii care au exercitat o putere personală, necontrolată, degenerând tipul uman prin excesul autoritătii tiranice.

Schiller a întrupat în eroii săi sentimente si porniri generoase, lupta împotriva tiraniei dar si excesul pasiunii de libertate.

Dramaturgul a fost mereu promotorul libertătii dar în nici o dramă, el n-a reusit să surprindă cu atâta claritate, dându-i o maximă importantă cum a dat în drama Wilhelm Tell – poporului. Adevăratul erou al dramei lui Schiller fiind vechiul popor tărănesc al Elvetiei.

O asemănare între dramele celor doi dramaturgi este faptul că-n drama Wilhelm Tell au apărut numeroase scene cu multimea oamenilor răzvrătiti,un lucru relativ nou în teatrul vremii de-atunci, ceea ce în drama lui Hasdeu, Răzvan si Vidra este evidentă chiar si azi.

Ce surprinde plăcut pe spectatorii dramei Hotii rămâne acel spirit de răzvrătire si de răsturnare a prejudecătilor morale si sociale însotite de acel puternic avânt spre libertate.

În Don Carlos a iesit cel mai bine la iveală dublul conflict care a stat la baza teatrului lui Schiller si-anume: conflictul pasional si conflictul de idei.

Conflictul de idei a apărut si-n drama Maria Stuart; pe de-o parte catolicismul, pe de altă parte protestantismul, în luptă pentru dominatie.

Personajele lui Shakespeare au fost numai oameni, pe când personajele lui Schiller au fost oameni care au exprimat ideile autorului si cum Schiller a reusit să insufle oamenilor săi viată, dramaturgia lui a rămas mereu vie.

Schiller afirma că: „teatrul nu suportă bine decât ori realismul, ori fantezia. Acolo unde actorul intră în pielea personajului pe care-l interpretează se topeste în plasma artistică”, astfel dintre toate personajele dramelor lui Schiller, Wallenstein a rămas cea mai veridică si mai vie aparitie.

Există o uriasa asemănare între cele două drame, dacă în drama Hotii, Schiller a pus accentul pe esenta demnitătii, pe răzvrătirea si lupta, indiferent dacă a fost vorba de negatia anarhică si violentă a personajului principal, în drama Răposatul postelnic, replicile sunt vioaie, licentioase, episoadele tari alternând cu altele care diluează desfăsurarea dramatică.

Ce-a urmărit Hasdeu în drama romantică Răzvan si Vidra? El a urmărit să realizeze „o producere literară, psihologică si istorică”, având în centrul actiunii caractere puternice, fiecare cu „câte o nuantă proprie si obiectivă”.

Atât Schiller cât si Hasdeu s-au documentat temeinic din cronici si hrisoave, punând un deosebit accent pe investigatiile istorice urmărind refacerea cadrului conflictual, care să nu stânjenească desfăsurarea spontană a actiunii dramatice.

Chiar dacă actiunea dramei lui Hasdeu s-a derulat cu mult peste 85 de ani de la aparitia dramei lui Schiller, ea aduce cu sine acelasi gesturi cutezătoare, învăluite în ideile grave ale demnitătii, a încrederii în valorile umane si a nostalgiei după împlinirea morală.

Primele cânturi au tonalitatea unei drame sociale în care s-au reconstituit plastic procesul de ruinare a răzesilor de la sfârsitul secolului al XVI-lea, avaritia demonică a boierimii, lupta între truditorii îndurerati ai gliei ce luau calea codrului si cei mari.

Pe fundalul contradictiilor sociale, Hasdeu a proiectat figura măreată a lui Răzvan (fiul unui tigan si-al unei moldovence), care prin calitătile lui exceptionale, stimulate de Vidra, femeie ambitioasă, isteată si exaltată va urca vertiginos treptele măririi – până la scaunul domnesc.

Ambii dramaturgi si-au prezentat plastic eroii în câteva situatii tipice în care acestia si-au dezvăluit caracterul lor de exceptie, cu un suflet atât de mare în ură si-n tristete. Una din ideile principale ale piesei lui Hasdeu fiind cea a credintei unde virtutile adevărate se întâlnesc la oamenii de jos, indiferent de rasă.

Un alt punct comun la cei doi dramaturgi rămâne acea sensibilitate (mai pronuntat poate la Hasdeu) precum si viziunea asupra trecutului, amândoi fiind putin preocupati de pitoresc si spectaculosul exterior.

O mare asemănare la cei doi autori putem observa si-n abordarea conflictului social, poate mult mai romantic la Hasdeu decât la Schiller, dar la amândoi autori dublat de viziunea lor realistă, atât în drama Răzvan si Vidra, cât si-n drama Hotii. În ambele drame, revoltatul social apăsat de prejudecata publică ajunge un titan romantic, o constiintă cuprinsă de mari zbateri, obsedat de ideea recunoasterii superioritătii sale.

La ambii autori, personajul principal a fost orbit de ambitiile sale individuale, prăbusindu-se Gloria si puterea fiind ceva efemer.

Un alt punct comun între cele două drame Hotii si Răzvan si Vidra a fost actualitatea social-politică, dar numai până în acest punct, deoarece Hasdeu a scos în evidentă mult mai fin problemele actuale ale epocii sale nevizându-le doar prin elementele de bază ale piesei ci si prin mii de aluzii referitoare la epoca în care trăia.

În drama Hotii a lui Schiller am surprins tehnica întârzierii efectelor, asa-zisele motive retardatare, dar care devin adevărate mine de reflectii estetice.

Schiller s-a pronuntat de foarte multe ori împotriva unitătilor teatrului francez, Maria Stuart este unica piesă care a respectat regula unitătilor. Opera dramatică a lui Schiller a suferit influenta lui Shakespeare în mai multe feluri: în epoca primelor piese influenta a fost vizibilă la: stil, expresie, limbaj colorat foarte metaforic, pe care l-au întrebuintat personajele.

Primele trei drame: Hotii, Intrigă si iubire si Fiesco au fost scrise în proză. De la Don Carlos toate piesele lui Schiller au fost scrise în versuri.

Încercarea lui Schiller de a introduce corul în drama Logodnica din Messna n-a avut succes, acest lucru a fost explicat chiar de el si-anume „corul, care se potrivea cu gustul si conceptia anticilor nu se mai potriveste cu gustul si conceptia spectatorului modern”.

Din a doua etapă de creatie dramele lui Schiller prezintă o tehnică a constructiei dramatice mult perfectionate, motivul acestor schimbări datorându-se studiului foarte aprofundat a teatrului antic a clasicilor francezi si a lui Shakespeare – dar ceea ce rămâne extrem de semnificativ la acest studiu a fost ideea demnitătii umane care încă s-a mai bazat în drama lui Schiller pe răzvrătire si luptă, desi în tesătura conflictului tragic nu a mai apărut cu aceeasi claritate, imperativul individual estompându-se adesea, umbrit fiind de demonul puterii. Astfel, prezentarea realistă a conflictelor istorice s-a împletit, la el cu valorificarea motivelor morale ale eroilor, datorită acestor motive Schiller n-a rămas la conceptia shakespeariană de teatralizare a unor conflicte istorice reale, ci a modelat istoria si oamenii pe măsura necesitătilor conflictului dramatic propus ca temă, subliniind realitatea si idealizând-o sau înlocuind portretele reale cu măsti idealizate, alcătuite din valori psihice, etice si estetice tipizate ce s-au înscris în limitele verdictului.

Subliniind realitatea si înlocuind portretele reale cu măsti idealizate, cu valorile psihice, etice si estetice care s-au înscris în limitele verdictului, Schiller a ajuns la o conceptie subiectiv-idealistă a personalitătilor istorice si astfel la supraestimarea motivelor morale, acest lucru a fost explicabil având în vedere faptul că Schiller a militat pentru o nouă morală, si aceasta din urmă l-a împiedicat imens să înteleagă primatul intereselor materiale în istoria societătii descrise de el.

În pofida acestor neajunsuri piesele sale rămân profund realiste din două motive, un motiv fiind imensul fond de amănunte istorice reale si al doilea fiind abordarea trecutului istoric. Plecând din acest punct, ceea ce-l distantează pe Hasdeu de Schiller este faptul că Hasdeu a pus mare pret pe spiritul poporului, pe folclor, apelând la cântece haiducesti si balade (din culegerea lui Alecsandri).

Oricât de mare ar fi faima lui Schiller cu drama Hotii, poemul dramatic a lui Hasdeu recreează mai viu, mai autentic atmosfera epocii evocate, imprimând conflictului dincolo de istoricitatea faptelor, pecetea autenticitătii.

Până când Schiller a avut o multime de prieteni si admiratori, Hasdeu a trăit drama omului de geniu, nimerit într-un mediu meschin, fără acces la valorile spirituale, căpătând accente grave, ce sugerează însăsi însingurarea orgolioasă a lui Hasdeu în mijlocul adversitătii stârnite de preocupările sale iesite din cadrele normalului; în piesa lui, masa populară a apărut foarte târziu, el punând foarte putin accent pe rolul maselor (abia în Wilhelm Tell si Fecioara din Orléans s-au putut sesiza aceste încercări), la Hasdeu am putea vorbi de contrariul ideii si-anume, el a fost foarte interesat de psihologia unor grupuri sociale (a târgovetilor sau a haiducilor) sau în chip baladesc a exaltat demnitatea omului simplu.

Eroina lui Schiller, Amalia nu a adus nimic cu sine, rămânând de la începutul si până la sfârsitul piesei cu acelasi statut, Vidra lui Hasdeu a fost o femeie voluntară, rece, trufasă, ambitioasă si orgolioasă. Dar aceea ce îi apropie pe cei doi scriitori sunt caracterele personajelor create, care au fost realizate după logica romantică, procedeul bazându-se pe contrastele, divergentele si violentele între personaje ce se definesc în confruntări directe atât în opera lui Hasdeu cât si în opera lui Schiller.

În comparatie cu Amalia lui Schiller din drama Hotii, Vidra lui Hasdeu se distantează net de prima eroină, datorită calitătilor sale, eroina fiind un titan romantic preeminescian care si-a dobândit constiinta propriei valori, altfel spus, femeia ajută geniul să se împlinească prin întelegerea de sine, problemă ce l-a obsedat mult pe Hasdeu dar l-a ocolit în totalitate pe Schiller.

Fată de drama lui Schiller, Hotii, piesa lui Hasdeu a fost solid construită, iar personajele au fost caracterizate în actiune, autorul manifestând o libertate deplină.

Un alt punct ce l-a distantat pe Hasdeu de Schiller prin drama Răzvan si Vidra a fost faptul că dramaturgul s-a călăuzit în privinta atmosferei surprinzând psihologia specifică a personajelor, a scenelor colective, a manierei de a evidentia deosebirile de mentalitate si comportament dintre boieri si popor, a structurii imaginii si-a versului, care, toate, au asigurat piesei un net specific national si popular, aceste atuuri i-au lipsit cu desăvârsire lui Schiller în primele lui drame.

Schiller s-a oprit în fata unor teme istorice, dar fără să fie extras din ele ceea ce reflectia asupra trecutului popoarelor putea oferi unui autor dramatic. Nesocotind adevărul istoric autorul a dat destinului eroinei sau eroului un alt final, spre exemplu, în Hotii datele actiunii au fost atât de putin zugrăvite în amănuntele ei, încât primul regizor al piesei de-atunci a putut avea ideea s-o reprezinte ca pe drama altui timp.

În Don Carlos si Fiesco actiunile dramelor lui Schiller au avut un caracter individual fără să sublinieze sau să pună în lumină curentele istorice ale vremii respective.

Tot un neajuns este faptul că în toată dramaturgia anterioară a lui Schiller, potul exprimase prin intermediul fabulatiei istorice, propriile lui probleme, ale tânărului luptător pentru libertate din epoca iluminismului si a perioadei „Sturm und Drang”.

Un neajuns pentru care Schiller însusi îsi exprimase îngrijorarea, a fost un anume defect secret în piesa Maria Stuart, acest neajuns ar fi putut sta în relativa identitate de factură a celor două personaje principale: o împrejurare care ar fi putut limita adâncimea conflictului dintre cele două regine. Schiller a evitat pe cât a putut acest neajuns prin faptul că una a fost o regină care a domnit si cealaltă o regină prizonieră.

Pentru mine rămâne o ciudătenie – plăcută, drama Intrigă si iubire, unde Schiller a scris o dramă burgheză, adică una din acele lucrări în care o temă tragică este tratată cu mijloacele observatiei realiste a societătii, adică cu mijloacele folosite de clasicism numai în comedie, iar în Logodnica din Messina, Schiller a încercat revenirea la tematica si modurile de expresie ale tragediei antice, în rest Schiller a rămas în cadrul dramei istorice shakespeariene.

Pentru multi spectatori drama Hotii a apărut ca o dramă umflată si cam exagerată atât în ce priveste stilul, cât si situatiile.

În a doua etapă de creatie, personajele lui Schiller rămân la fel de elocvente ca-n prima etapă, dar nu mai vorbesc atât de mult în imagini si-n metafore, exprimându-se cu avânt dar fără a utiliza podoabe verbale. Toate aceste modificări au fost posibile datorită versului alb care a adus cu sine gravitate, sobrietate si o sonoritate solemnă prin însusi ritmul său. Cui îi putem multumi această transformare? Poetilor tragici greci, care l-au ajutat pe Schiller să-si limpezească expresia.

În Wilhelm Tell piesa a prezentat anumite slăbiciuni indiscutabile, dar Schiller le-a mascat magistral, as aminti doar câteva: idilicele cântece ale pescarului si ciobanului din actul I au fost scrise cu rezonante dialectale, că unul dintre pescarii din actul III vorbeste cu exaltarea limbajului regelui Lear, că Tell monologhează în maniera patetic-elevată.

Revin într-un mod deosebit asupra dramei Hotii pentru a scoate în evidentă mici neajunsuri, sau defecte ale piesei si-anume, piesa a fost extrem de lungă (patru ore întregi), fără a pune la socoteală pauzele, piesa a stagnat la un moment dat, episoadele au fost atât de numeroase încât s-ar fi putut scoate din ea mai multe piese felurite, au apărut si neajunsuri în dictie, un alt neajuns a fost abundenta de hiperbole, ceea ce i-a obligat pe actori să-si tempereze intonatia, de-a lungul celor cinci acte. Amalia a rămas mereu constantă ei însesi, Schiller a încercat să justifice uciderea Amaliei de către Karl, gestul fiind însă absurd, nejustificat chiar monstruos. Oare Schiller n-a cunoscut până atunci adevăratele frumuseti ale iubirii? La fel de nemotivat rămâne si finalul piesei când eroul s-a predat puterii executive, ca un criminal de rând. Un erou nu sfârseste niciodată astfel, poate că acest final nepotrivit a fost, din partea lui Schiller, o concesie făcută statului despotic al vremii.

Din unghiul meu de vedere această concesie a fost o slăbiciune a caracterului lui Schiller sau parcă ar fi fost o conciliere comodă a autorului.

Dacă în piesa Hotii de Schiller caracterele personajelor erau bine reliefate în drama lui Hasdeu Răposatul postelnic adâncirea caracterelor personajelor lipseste iar nuantarea psihologică este foarte vagă, din această remarcă făcând exceptie figura malefică a lui Motoc.

În aceeasi ordine de idei putem să spunem că-n drama Răzvan si Vidra versul de avânt liric a lipsit compunerii.

Ceea ce pentru mine rămâne o ciudătenie în materie, la drama lui Hasdeu în virtutea cerintelor interne ale conflictului, dar si în acord cu normele teatrului romantic, Cântul II, intitulat Răzbunarea, a adus imaginea unei lumi în total contrast cu cea înfătisată până atunci, fiind lumea haiducilor din codrii cărora Răzvan le-a devenit căpitan.

Voi reveni asupra unei idei de dinainte si-anume piesa lui Hasdeu a fost solid construită, autorul manifestând o libertate deplină fată de adevărul istoric, compunând obscurului voievod o personalitate nouă, inventând figuri si evenimente, după modul romantic, al contrastelor si antitezelor. Prin aceste procedee, drama lui Hasdeu nu se va insera în realitate.

M-a atras într-un mod deosebit tragedia cu coruri Logodnica din Messina si gândul m-a dus imediat la Oedip-ul lui Sofocles unde eroii nu s-au putut sustrage destinului care-i persecuta si-i jertfea, unde teroarea se amesteca cu mila.

În a doua parte a creatiilor sale Schiller a adăugat temelor un accent tragic, izvorât din confruntarea credintei în natura nobilă si sublimă a omului si în memoria lui divină.

Dacă pentru Gothe esential a fost demonismul, pentru Schiller realitătile si personajele au avut o constiintă programatică, ilustrând lupta inevitabilă dintre idee si realitate. Demnitatea omului constând – pentru el – în libertatea fată de sine însusi fiind cucerită prin lupta eroică împotriva inevitabilei dependente de realitătile vietii prin automodelarea în spiritul unui ideal estetic fundat pe armonia dintre trup si suflet, viată si năzuintă dintre fericirea senzuală si pacea sufletului.

Opera lui Schiller a fost si va rămâne magistrală în felul ei, pe când Hasdeu în drama pe care l-a creat s-a dedublat iarăsi si iarăsi, într-un mod imperceptibil, remarcând prin evolutia eroului (Răzvan), propriul lui destin sinuos, dând frâu liber fascinatiei sale pentru experienta individualistă, tipic romantică.

Ceea ce asigură, înainte de toate, excelenta acestei creatii hasdeiene a fost stăpânirea – fără momente neconvingătoare – a ritmului actiunii, care a fost relativ lent în Cântul I. Nici o altă creatie dramatică anterioară nu si-a apropiat mai mult perfectiunea, din acest punct de vedere. Nouă la acea dată a fost si conceptia democratică a autorului care si-a permis să aducă în scenă – într-o dramă în care atentia la etic a fost preponderentă: haiduci, târgoveti, cersetori, în gura cărora el a pus limbaj interesant si prin simplitate, dar si printr-un rafinament surprinzător.

Citind romanul lui Thomas Mann, Casa Buddenbrook am reusit să fac o mică legătură, utilizând tehnica bildungsromanului, Hasdeu a reflectat exploziv ascensiunea treaptă cu treaptă a lui Răzvan: de la tiganul rob… la domnitorul avid, lucru ce a fost descris minutios si de Thomas Mann.

Opera dramatică a lui Schiller merită stimată pentru înaltele ei calităti morale izvorâte din încrederea pe care el însusi o avea în însusirile bune ale omului. Ideea de libertate, ideea de dreptate găsind în opera dramatică a lui Schiller o expresie puternică si convingătoare, având astfel valoarea unui izvor moral pe lângă valoarea ei de artă, cea dintâi trecând chiar, înaintea celei de-a doua. Primul secret al perenitătii piesei hasdeiene ni-l explică însusi romantismul conceptiei politice si estetice a autorului.

Fie că au fost relevate prin jocul scenic, fie că s-au ivit, de-a lungul timpului, prin lectură, însemnele exemplaritătii de care a dispus textul dramatic a lui Hasdeu nu au fost deloc putine. Vocatia monumentalului – a rotundului i-a permis autorului să-si conceapă drama ca pe un panou larg, în care actiunea s-a desfăsurat atât în Moldova cât si-n Polonia de-a lungul celor cinci acte, intitulate cânturi.

Perenitatea receptării pozitive a dramelor lui Schiller si Hasdeu statutul lor de capodoperă care s-a impus si la lectură si prin jocul actoricesc sunt garantate de calitatea si dimensiunile – toate de exceptie ale personajelor. În fond prin aceste figuri în repetate rânduri fictive, cei doi autori inaugurează în dramele lor personajul complex, alcătuit ca orice suflet modern, din lumini si umbre, din calităti si defecte, activ în orice caz într-o directie în care îl cheamă, irevocabil destinul.

Bibliografie

1.	Drăgan, Mihai	B.P. Hasdeu, Editura Junimea, Iasi, 1972;
2.	B.P. Hasdeu	Articole si studii literare, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1961;
3.	Brâncus, Grigore	Biblioteca critică: B.P. Hasdeu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1972;
4.	Crihană, Marcel	Scriitori români comentati: B.P. Hasdeu, Editura Recif, Cluj-Napoca, 1994;
5.	Isbăsescu, Mihai	Istoria literaturii germane, Editura Stiintifică, Bucuresti, 1968;
6.	Munteanu, George	B.P. Hasdeu, Editura pentru literatură, Bucuresti, 1963;
7.	Oprisan, I.	Romanul vietii lui Bogdan Petriceiucu Hasdeu,Editura Minerva, Bucuresti, 1990;
8.	Sandu, Vasile	Viata si opera lui B.P. Hasdeu, Editura Minerva, Bucuresti, 1989;
9.	Schiller, Friedrich	Wilhelm Tell, în româneste de Veronica Porumbacu, prefată de Mihai Isbăsescu, Editura Univers, Bucuresti, 1972;
10.	Schiller, Friedrich	Hotii, Don Carlos, Editura pentru Literatură Universală, Bucuresti, 1969;
11.	Vianu, Tudor	Studii de literatură universală si comparată, Editura Academiei Republicii Popularea Române, editia a II-a, Bucuresti, 1960.