Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

ÎN IERARHIA RĂSPUNDERILOR

,,ORICE STĂPÂNIRE, DE LA DUMNEZEU ESTE” (Romani 13,1)

- 68 -­

Toţi oamenii sunt fiii şi slujitorii lui Dumnezeu - colaboratorii lui Dumnezeu chiar (I Corinteni 3,9) la creaţie. (Creaţia lumii nu e un fapt terminat, ci în curs.) Cu toate acestea, sau chiar de aceea, diferenţa între capacităţile oamenilor fiind evidentă, evidenţa impune o ierarhie, o conducere. De aceea Providenţa caută „iconom credincios şi înţelept” peste oameni, „care să le dea la vreme măsura de grâu”.

Textul poate fi înţeles în modul cel mai colectivist. Din punct de vedere creştin nu scrie nicăieri dacă proprietatea grâului trebuie să fie particulară sau colectivă. Ce se atrage aminte e calitatea iconomului de: „înţelept şi credincios”, care dă fiecăruia măsura de grâu la vreme. Deci măsurată după om şi după vreme.

Evoluţia societăţii omeneşti spre munca colectivă, spre organizarea pământească a omului în socialism, e acum un fapt de la sine înţeles. Ştergerea graniţelor dintre oameni e ştergerea motivelor de război între creştini. Dacă motivele religioase n-au putut face aceasta, recunoaştem ca de la Dumnezeu pe oricine care, cu raţiuni pământeşti, va putea să facă din: „săbii - şi tunuri - „fiare de plug” (Isaia 2,4).

Textul Evangheliei atrage aminte iconomilor lumii asupra atârnării sau neatârnării lor de Dumnezeu. Răspunderile sunt proporţionate misiunii încredinţate. Iar cel ce trage la răspundere „pe neaşteptate” e Dumnezeu. O mie de ani de-ar trăi ateul, tot „pe neaştepta-te” e tras de Dumnezeu la răspundere, - ca unul ce nu se mai aştepta să mai existe Dumnezeu, ba să mai şi tragă la răspundere.

Pe primejdioasă pantă, înclinată spre neant, a antrenat raţionalismul pe oameni. Toţi oamenii recunosc supremaţia adevărului, - numai cât că puţini mai ştiu exact ce mai este adevărul. Una dintre definiţiile sale, de mari ravagii, e şi echivalenţa raţiunii cu realul. De aici până la a spune că realitatea e numai ceea ce îmi spune mie mintea că e realitate, şi ceea ce îmi spune că nu e, nu există, nu e decât un pas. Afirmaţia aceasta mai cuprindea în sine un sâmbure stricat: eul. Eul e bun la locul lui, dar nu exaltat la rangul de criteriu al adevărului. Descartes, întemeind ontologia pe „cogito”, dacă şi-ar fi dat seama de consecinţele declaraţiei sale, cel puţin atâta cât s-a speriat Nobel după ce a inventat dinamita, poate că nu s-ar fi mulţumit numai cu crearea unui ,,premiu Nobel pentru pace”. Numai gândirea lui Dumnezeu echivalează creaţia. Omul e creator în fantezie, în iluzie. Cea mai fantastică creaţie a unor oameni e negativă: că nu există Dumnezeu. Iată o interpretare greşită a demnităţii omeneşti.

- Oameni pe care-i aşteaptă cea mai mare deziluzie!…

Bixadul Oltului, Marţi XXV

8.XI.949                Luca 12,4