Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

O MINUNE „ FURATĂ”

- 65 ­-

Iisus era chemat de durerea unui tată, să întoarcă la viaţă o copilă de doisprezece ani.

Iisus iubea copiii, de aceea mergea la ei cu durerea iubirii.

Totuşi o femeie bolnavă L-a mai zăbovit, ba l-a chiar furat pe drum.

Stăruim puţin asupra acestui furt, unic în viaţa lui Iisus.

Oare de unde ştia femeia aceea că atingându-se, chiar pe furiş, de marginea hainei lui Iisus, se va tămădui?

- O ştiinţă din credinţă. Şi femeia nu s-a înşelat.

Deşi puterea de tămăduire era de natură spirituală, totuşi bolnava a furat-o printr-o atingere materială.

Ordonanţa sutaşului din Capernaum e un caz de tămăduire de la distanţă şi prin credinţă adusă prin două delegaţii, - o cale pur spirituală.

Aci Iisus „a simţit puterea care a ieşit din El”.

Aceasta dovedeşte că organismul a scăpat  de boală, de îndată ce s-a refăcut ceea ce lipsea din plinitatea lui spiritual.

Sfinţenia e o energie. Păcătoşenia o degradare. Una reface organismul, alta îl dărâmă. Dărâmarea se opreşte de îndată ce organismul se împrumută sau chiar fură, pe firul credinţei, acea energie rară a sfinţeniei.

Iisus încă a vrut să dea pe faţă credinţa femeii, şi sigur că a privit cu dragoste acest furt original.

Sâmbăta, Duminică XXIV

5.XI.949    Luca 8,43-48

„ RÂDEAU DE IISUS…”

- 66 ­-

…Ştiinţa lor era foarte sigură de realitatea ultimă a morţii.

Învierea, cu care venise Iisus, nu încăpea nici măcar ca posibilă în ştiinţa lor, -deşi iubirea lor, de părinţi îndureraţi, ar fi fost natural să-i salte dincolo de limitele sigurei lor ştiinţe.

În mintea omului cunoştinţa morţii e numai o cunoştinţă statică. Iisus altfel cunoaşte moartea, „ca unul ce are putere” asupra ei. Una e ştiinţa neputinţei, ştiinţa limitelor omeneşti, şi alta e ştiinţa puterii nemărginite a lui Iisus. Părinţii copilei nu-L cunoşteau ca atare. De aceea crezându-L numai om ca şi ei, „au râs de El”.

Siguranţa neputinţei, sau neputinţa ca şi criteriu, a fost înfrântă simplu: de faptul învierii copilei.

Iată un râs îngheţat pe buzele mărginirii.

*

Râsul, acelaşi râs, s-a dezgheţat cu trecerea vremii.

Gânditori serioşi ai vremilor noastre, ca de pildă Heidegger, construiesc o filozofie „existenţială” pe Neant, ca ultima concluzie a vieţii.

Existenţa aceasta de aici (Dasein) nu e altceva la urma urmelor decât marşul spre moarte („Sein Zum Tode”), spre Nimicul care nimiceşte (Nichtet).

Ce ironie: o serioasă construcţie pe nimic.

Noi ştim însă, de la Iisus, că Învierea e ultimul cuvânt!

Până atunci se va tot râde; şi din ce în ce mai tare, ca să nu se audă ce a învăţat şi a făcut Iisus…

( Să se mai spună neantul nu e o energie, dar „a orbirii minţilor”.)

Iisus e cu atât mai mult Lumină şi Adevăr şi Viaţă!

Sâmbăta, Duminică XXIV

6.XI.949    Luca 8,41-56

Prislop,

7.III.950