Dăruită cu părintească iubire tuturor cititorilor şi ostenitorilor

,,NU EŞTI DEPARTE DE ÎMPĂRĂŢIE”…

- 129 -

Aceasta e poziţia cărturarului care L-a întrebat pe Iisus: „care e cea mai mare poruncă din Lege ?” Se vede că avea cărturarul îndoielile lui privitoare la valoarea jertfelor şi arderilor de tot, despre care s-a şi exprimat că n-au nici un preţ.

În faţa cărturarului dispăruse şi rostul de simbol şi rostul de icoană nedesăvârşită a ceea ce avea să vie: adevărat cu rost şi cu putere. Simplificase jertfele, ceremoniile, tipicul, formalismul şi cine ştie până unde ar mai fi mers cu cenzura.

Iisus îi răspunde la întrebare, rezumând Legea în cele două porunci: iubirea de Dumnezeu şi cea asemenea acesteia, a iubirii de oameni, pe care Iisus le unifică. Deşi Iisus le-a repetat din Lege, cuvânt cu cuvânt, totuşi e semnificativă exprimarea acestei porunci: iubirea lui Dumnezeu e poruncă, data de împlinit „din toată inima”, din „tot sufletul”, ,,din tot cugetul” şi „din toată puterea”. O poruncă repartizată şi pe facultăţile sufletului, dar dată şi totalitar sau colectiv sufletului ca întreg. E dată şi conştiinţei şi cunoştinţei şi sentimentului sau entuziasmului şi voinţei sau chiar iuţimii.

Căutarea lui Dumnezeu, urmărirea lui Dumnezeu, potrivit cu fiecare facultate în parte şi cu toate unificate, e o poruncă iniţială sau fundamentală. Poate că tocmai această căutare a lui Dumnezeu, la tensiuni ultime şi totalitare, e ceea ce creşte sufletul din împărăţia veacului acestuia în Împărăţia lui Dumnezeu. Decât că nu-i destul numai să ştii aceasta, ci mai trebuie să fii şi existenţial angajat în această drama a iubirii şi cunoştinţei.

Cărturarul a „confirmat” răspunsul Mântuitorului, cam din oarecare „superioritate” a omului care-şi permite să cântărească până şi răspunsurile lui Dumnezeu.

Iisus, văzând că are cumpănă critică şi deosebeşte bine porunca iubirii de practicile jertfelor, i-a zis: „Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”…

Enigmatic cuvânt. Poate tocmai de aceea cuprinde o mulţime de răspunsuri.

Între oamenii sortiţi potopului şi Noe din corabie, nu erau la mijloc decât suta de ani, cât a lucrat Noe corabia, în ochii lor, şi grosimea corăbiei. Între cele cinci fecioare înţelepte şi cele cinci nebune, diferenţa era o aprovizionare de ulei. Între cei doi tâlhari de pe cruce, diferenţa între destinele lor veşnice erau doar câteva cuvinte. Cărturarul avea Împărăţia lui Dumnezeu în faţă şi vorbea cu ea, dar n-o vedea de ochi.

Nu era departe de Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu era în Împărăţie. Ce folos că, urmărit de-o fiară, scapi până la uşa unei case de adăpost în pădure, dar n-ai avut grijă să iei cheia de-acasă.

Iar Iisus e nu numai cheia, ci şi uşa Împărăţiei de scăpare.

*

Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei ce cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Cărturarii moderni au simplificat tot aparatul religiei, depăşind cu totul pe cărturarul antic, care a vorbit cu Iisus. Aceştia au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le mai cere nimic, nici măcar recunoaşterea existenţei. Drept aceea se mulţumesc foarte bine cu un Dumnezeu pe care îl deduc ei, creat de ei chiar, un Dumnezeu al lor, fie absolut inaccesibil, fie chiar gelos pe propria Sa creaţie care, în ordinea existenţei are, fie valoarea de postulat (presupunere ce se impune cu necesitate logică), fie valoarea de pură fantezie.

*

Fără Revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos, şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe dinafară de Împărăţia lui Dumnezeu.

Prislop, Miercuri XXXIII

2.I.950       Marcu 12,28-37