Drumul către tine însuţi o nouă psihologie a iubirii, a valorilor tradiţionale şi a creşterii spirituale Traducere de lucian popescu bucureşTI, 2001 Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale

i.

VIZIUNILE ASUPRA LUMII ŞI RELIGIA

175

fundamentale pe care le au americanii despre natura fiinţelor umane, a societăţii şi a lumii şi care diferă fundamental de cele pe care le au ruşii. Aceste idei au dictat negocierile de ambele părţi. Totuşi, nici una dintre părţi nu era conştientă de presupoziţiile sale sau de faptul că cealaltă parte opera cu un set diferit de presupoziţii. Rezultatul inevitabil a fost că felul de a se comporta al ruşilor le-a părut americanilor nebunesc sau deliberat malefic şi, bineînţeles, ruşilor li s-a părut că americanii au un comportament la fel de nebunesc şi de ma­lefic* Sîntem ca acei trei orbi din fabulă care fiecare în parte atinge o anumită parte dintr-un elefant, pretinzînd apoi că deţine adevărul despre întreaga înfăţişare a animalului. Aşa ne sfădim şi noi pentru viziunile noastre microcosmice asu­pra lumii şi toate războaiele par războaie sfinte.

Religia ştiinţei

Creşterea spirituală este o ieşire din microcosmos spre un macrocosmos mereu mai larg. în primele stadii (cele de care se ocupă această carte) este vorba de o călătorie a cunoaşterii, nu a credinţei. Pentru a evada din microcosmosul experienţelor noastre anterioare şi pentru a ne elibera de transfer, este ne­cesar să cunoaştem. Permanent trebuie să ne extindem dome­niul cunoaşterii şi orizontul prin încorporarea şi digerarea de noi informaţii.

Procesul expansiunii cunoaşterii a fost una dintre temele majore ale acestei cărţi. Să ne amintim că în secţiunea prece­dentă iubirea a fost definită ca extindere — adică expansiune — a propriului sine şi a fost făcută observaţia că printre ris­curile iubirii există riscul de a ne transporta în necunoscutul

* Bryant Wedge şi Cyril Muromcew, „Psychological Factors in Soviet Disarmament Negotiation" („Factorul psihologic în negocie­rea privind dezarmarea cu sovieticii"), Journal of Conflict Resolution, 9, ni. 1 (martie 1965), 18-36. (Vezi, de asemenea, Bryant Wedge, „A No­te on Soviet-American Negotation" („Notă despre negocierea sovi-eto-americană"), Proceedings ofthe Emergency Conference on Hostility, Aggression, and War, American Association for Social Psychiatry, 17-18 nov. 1961.)

176

Creştere şi religie

unei noi experienţe. Iar la sfîrşitul primei secţiuni, despre dis­ciplină, a fost de asemenea făcută observaţia că a învăţa ceva nou cere o renunţare la vechiul sine şi slăbirea trăiniciei cu­noaşterii. Pentru a dezvolta o viziune largă, trebuie să fim dispuşi să abandonăm, să ucidem viziunea îngustă. Pe ter­men scurt, este mai confortabil să nu facem aceasta — să ră-mînem acolo unde sîntem, să continuăm să folosim aceeaşi hartă a microcosmosului, să evităm suferinţa cauzată de moartea ideilor dragi nouă. Drumul creşterii spirituale mer­ge însă în direcţia opusă. începem prin a distruge ceea ce cre­dem, căutînd activ lucruri ameninţătoare şi nefamiliare, pu-nînd la îndoială în mod deliberat validitatea a ceea ce am învăţat şi ne-a fost drag. Drumul spre sfinţenie trece prin pu­nerea la îndoială a orice.

în cel mai propriu sens al expresiei, începutul îl reprezin­tă ştiinţa. începem prin a înlocui religia provenită de la părin­ţii noştri cu religia ştiinţei. Trebuie să respingem şi să ne răs-culăm împotriva religiei părinţilor noştri, pentru că viziunea asupra lumii este inevitabil mai îngustă decît cea de care sîn­tem capabili dacă profităm pe de-a-ntregul de experienţa per­sonală, inclusiv de experienţa de adult şi de experienţa adău­gată a generaţiilor de oameni de-a lungul istoriei. Nu există ceva în genul unei religii de-a gata. Pentru a fi ceva vital, cel mai bun lucru de care sîntem capabili, religia noastră trebuie să fie în întregime personală, trecută prin focul îndoielii şi cercetării în creuzetul experienţei realităţii. Aşa cum spune teologul Alan Jones:

Una dintre problemele pe care le avem este aceea că foarte puţini dintre noi au dezvoltat o viaţă personală dis­tinctă. Totul în ceea ce ne priveşte, chiar şi emoţiile noas­tre, par a fi la mîna a doua. în multe cazuri, trebuie să ape­lăm la informaţii de mîna a doua pentru a funcţiona. Accept cu încredere cuvîntul unui doctor, om de ştiinţă, fermier. Nu îmi place să fac asta. Trebuie însă să o fac, pen­tru că ei posedă o cunoaştere vitală pe care eu nu o deţin. Informaţiile de mîna a doua privind starea rinichilor mei, efectul colesterolului şi creşterea găinilor le pot accepta. Dar cînd e vorba de scopul meu, de intenţiile şi de moar-

RELIGIA ŞTIINŢEI

177

tea mea, nu mai accept informaţiile de mîna a doua. Nu pot supravieţui cu o credinţă la mîna a doua într-un Dum­nezeu la mîna a doua. Trebuie să existe un cuvînt perso­nal, o confruntare unică, dacă să întîmplă să fiu viu.*

Aşa că, dacă vrem să fim sănătoşi mintal şi să creştem spi­ritual, trebuie să ne dezvoltăm religia noastră personală şi să nu ne sprijinim pe cea a părinţilor noştri. Dar ce e „religia şti­inţei"? Ştiinţa este o religie, pentru că este o viziune asupra lumii de o complexitate considerabilă, cu multe teorii majore. Cele mai multe teorii majore susţin următoarele: universul este real şi prin urmare un obiect valid de cercetare; cerceta­rea universului reprezintă o valoare pentru fiinţa umană; universul are sens — adică se conduce după anumite reguli şi este predictibil; dar fiinţele umane sînt slabi cercetători, au superstiţii, înclinaţii personale, prejudecăţi şi o profundă ten­dinţă de a vedea mai degrabă ceea ce vor să vadă decît ceea ce există în realitate; prin urmare, a cerceta şi deci a înţelege cu acurateţe este necesar ca fiinţele umane să se supună ele însele disciplinei metodei ştiinţifice. Esenţa acestei discipline este experienţa, adică noi nu putem să spunem că ştim un lu­cru pînă nu l-am experimentat; deşi disciplina metodei ştiin­ţifice începe cu experienţa, experienţa însăşi nu este ceva în care să avem încredere; pentru a putea avea încredere în ea, experienţa trebuie să fie repetabilă, de obicei sub forma unui experiment; mai mult, experienţa trebuie să fie verificabilă, astfel încît şi alţi oameni să aibă parte de aceeaşi experienţă în aceleaşi circumstanţe.

Cuvintele cheie sînt „realitate", „cercetare", „cunoaştere", „neîncredere", „experienţă", „disciplină". Acestea sînt cuvin­tele pe care le vom folosi de aici încolo. Ştiinţa este religia scepticismului. Pentru a scăpa din microcosmosul experien­ţei copilăriei, din microcosmosul culturii şi al dogmelor noas­tre, de jumătăţile de adevăruri pe care ni le-au spus părinţii noştri, este esenţial să fim sceptici faţă de ceea ce am învăţat pînă acum. Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să ne

* Jonrney Into Christ (Călătorie în Cristos), Seabury Press, New York, 1977, pp. 91-92.

178

Creştere şi religie

transformăm experienţa personală a microcosmosului în ex­perienţă personală a macrocosmosului. Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă.

Mulţi pacienţi care au luat deja acest start îmi spun: „Nu sînt un om religios. Nu mă duc la biserică. Nu mai cred prea multe din ce mi-au spus Biserica şi părinţii. Nu am credinţa părinţilor mei. Cred că m-am îndepărtat de spiritualitate." Atunci cînd eu pun la îndoială realitatea presupoziţiei că nu ar mai fi fiinţe spirituale, deseori este aproape un şoc pentru ei. „Dvs. aveţi o religie", spun eu, „şi încă una profundă. Dvs. vă închinaţi adevărului. Credeţi în posibilitatea de a creşte şi de a vă îmbunătăţi — credeţi în posibilitatea progresului spi­ritual, în strădania pe care o presupune religia, dvs. sînteţi dispus să suferiţi durerea înfruntării şi a dezvăţării. Vă asu­maţi riscul terapiei şi faceţi aceasta datorită religie dvs. Nu cred deloc că ar fi realist să spun că sînteţi mai puţin spiritu­al decît părinţii dvs.; din contră, cred că spiritualitatea dvs. a evoluat peste cea a părinţilor dvs., că spiritualitatea dvs. a fă­cut un salt calitativ faţă de spiritualitatea lor, care este insufi­cientă pentru a le oferi măcar curajul de a se îndoi."

Un lucru ce sugerează faptul că ştiinţa, ca religie, repre­zintă o îmbunătăţire, un salt evolutiv faţă de alte viziuni asu­pra lumii este caracterul ei internaţional. Vorbim despre co­munitatea ştiinţifică mondială. Ea începe să devină o adevărată comunitate, mai strînsă decît Biserica Catolică, ca­re este a doua astfel de comunitate. Oamenii de ştiinţă de oriunde pot vorbi şi se pot înţelege unul cu celălalt mai mult decît noi, ceilalţi. într-o anumită măsură, ei au reuşit să depăşească microcosmosul culturii lor. într-o oarecare măsu­ră, au devenit înţelepţi.

într-o oarecare măsură însă. Deşi cred că viziunea scepti­că asupra lumii a spiritului ştiinţific este o îmbunătăţire clară faţă de acea viziune asupra lumii care se bazează pe o credinţă oarbă, superstiţii şi prezumţii neverificate, cred însă de ase­menea că felul în care cei mai mulţi oameni animaţi de un spirit ştiinţific privesc realitatea lui Dumnezeu nu depăşeşte viziunea parohială a unui ţăran care urmează cu ochii închişi credinţa tatălui lui. Oamenii de ştiinţă au mari dificultăţi cînd este vorba de realitatea lui Dumnezeu.

RELIGIA ŞTIINŢEI

179

Cînd privim din punctul de vedere al unui scepticism so­fisticat la fenomenul credinţei în Dumnezeu, nu sîntem prea impresionaţi. Vedem dogmatismul şi acţiunea bazată pe dog­matism, vedem război, persecuţii şi inchiziţie. Vedem ipocri­zie: oameni care predică altor oameni să-şi ucidă semenii în numele credinţei, să-şi golească buzunarele pentru traiul al­tora şi alte forme de brutalitate. Vedem o năucitoare diversi­tate de ritualuri şi imagini fără legătură între ele; un zeu este o femeie cu şase braţe şi şase picioare; altul este un bărbat şe-zînd pe un tron; altul este elefant; altul este esenţa nimicului, panteon, zei ai căminului, trinităţi, unicităţi. Vedem ignoran­ţă, superstiţie, rigiditate. în ansamblu, credinţa în Dumnezeu arată jalnic. Este tentant să gîndim că umanitatea ar fi mai bu­nă fără credinţa în Dumnezeu şi că Dumnezeu nu este doar o promisiune goală, ci poate fi şi o promisiune otrăvită. Ar părea deci raţional să conchidem că Dumnezeu este o iluzie a minţii oamenilor — o iluzie distructivă — şi că credinţa în Dumnezeu este o formă a psihopatologiei umane, care tre­buie vindecată.

Apare deci întrebarea: Este credinţa în Dumnezeu ceva rău? Este o manifestare a transferului — o concepţie a părin­ţilor noştri, derivată din microcosmos, proiectată în mod ne­potrivit în macrocosmos? Sau, altfel spus, este o astfel de cre­dinţă un mod de gîndire primitiv sau copilăresc din care trebuie să ieşim pe măsură ce ne dezvoltăm, atingînd niveluri mai înalte de conştientizare şi maturitate? Dacă vrem să avem o atitudine ştiinţifică în încercarea de a răspunde la această întrebare, este esenţial să ne întoarcem la realitatea faptelor clinice. Ce se întîmplă cu credinţa în Dumnezeu a unei persoane pe măsură ce ea se dezvoltă prin procesul te­rapiei?
180

Creştere şi religie

Cazul lui Kathy

Kathy era cea mai înfricoşată persoană pe care am văzut-o. Cînd am intrat pentru prima oară în camera ei, stătea într-un colţ, pe podea, murmurînd ceea ce părea a fi un cîntec. S-a ui­tat la mine cum stăteam în cadrul uşii şi ochii ei s-au mărit de spaimă. S-a tîrît şi s-a înghesuit într-un colţ, împingînd în zi­duri ca şi cum ar fi vrut să intre în ele. Am spus: „Kathy, sînt psihiatru. N-am să-ţi fac nici un rău." Am luat un scaun, m-am aşezat la o oarecare distanţă faţă de ea şi am aşteptat. Un timp, a continuat să se împingă în perete. Apoi a început să se relaxeze, însă doar pentru a începe să plîngă neconsola­tă. După ceva vreme, s-a oprit din plîns şi a început să-şi cîn-te singură. Am întrebat-o ce nu era în regulă. „Am să mor", a spus ea repede, abia oprindu-se din cadenţa cîntecului. Nu mi-a spus nimic altceva. A continuat să cînte. La fiecare cinci minute se oprea, părînd extenuată, se tînguia cîteva momen­te şi îşi relua cîntatul. La orice întrebare pe care i-o puneam, răspundea doar „Am să mor", nepierzînd nici o clipă ritmul cîntecului. Parcă simţea că prin cîntat s-ar fi apărat de moar­te şi nu-şi permitea să se odihnească sau să adoarmă.

De la soţul ei, Howard, un tînăr poliţist, am aflat infor­maţii minime. Kathy avea 20 de ani. Erau căsătoriţi de doi ani. Nu existaseră probleme în cadrul mariajului. Kathy era apropiată de părinţii ei. Nu avusese probleme de ordin psi­hologic mai înainte. Ceea ce se întîmpla acum era o surpriză completă. Se simţise bine pînă în acea dimineaţă. îl conduse­se pe el la muncă cu maşina. Două ore mai tîrziu, sora lui îi dăduse telefon. Fusese să o viziteze pe Kathy şi o găsise în starea aceasta. Au dus-o la spital. Nu, nu făcuse nimic bizar pînă atunci. Cu excepţia poate a unui singur lucru. De aproa­pe patru luni, îi era frică să meargă în locuri publice. Pentru a o ajuta, Howard a făcut el toate cumpărăturile de la super-magazin, în timp ce ea aştepta în maşină. De asemenea, se pă­rea că îi era frică să fie lăsată singură acasă. Se ruga mult — dar de la o vreme se rugase mai mult decît ştia el că se ruga atunci cînd o cunoscuse. Familia ei era religioasă. Mama ei mergea la liturghie de cel puţin două ori pe săptămînă. Lucru curios — Kathy a încetat să mai meargă la slujbă imediat du-

CAZUL LUI KATHY

181

pă ce s-a căsătorit. Lui îi convenea lucrul acesta. Dar ea încă se ruga mult. Pentru sănătatea ei fizică? Oh, sănătatea ei era excelentă. Nu fusese niciodată spitalizată. Leşinase însă o da­tă, în timpul nunţii. Metode de contracepţie? Lua pilule. Staţi un moment. Acum o lună ea îi spusese că încetase să mai ia pilule. Citise despre cît de periculoase sînt sau ceva de genul acesta. El nu se gîndise prea mult la acest lucru.

I-am dat fetei cantităţi masive de tranchilizante şi sedati-ve ca să poată dormi noaptea, dar în următoarele două zile comportamentul ei a rămas neschimbat; cînta neîncetat, nu era capabilă să comunice ceva în afară de convingerea că va muri negreşit, iar spaima nu îi slăbea nici o clipă. în ultimă instanţă, în cea de-a patra zi, i-am făcut o injecţie cu ami-triptilină. „Această injecţie te va face somnoroasă, Kathy", i-am spus, „dar nu te va face să adormi. Nici nu vei muri. Te va face capabilă să te opreşti din cîntat. Te vei simţi foarte re­laxată. Vei fi în stare să vorbeşti cu mine. Vreau să-mi spui ce s-a întîmplat în dimineaţa din ziua în care ai venit la spital." „Nu s-a întîmplat nimic", a răspuns Kathy. „L-ai condus pe soţul tău cu maşina la serviciu?" „Da. Apoi am mers acasă. Apoi nu ştiu decît că urma să mor."

„Ai mers acasă exact la fel ca în fiecare zi în care îl duceai pe soţul tău cu maşina la serviciu?"

Kathy începu să cînte din nou.

„Nu mai cînta, Kathy", i-am ordonat. „Eşti complet în si­guranţă. Te simţi foarte relaxată. Ceva a fost diferit în acea zi în care l-ai condus pe soţul tău la serviciu. Vrei să-mi spui ce a fost diferit?"

„Am apucat-o pe alt drum."

„De ce ai făcut asta?"

„Am luat-o pe drumul pe care se ;

„Cine e Bill?", am întrebat-o.

Kathy a început din nou să cînte.

„Bill este un prieten de-al tău?"

„A fost. înainte de a mă mărita."

„îţi e tare dor de Bill, nu-i aşa?"

Kathy se tîngui atunci: „O, Doamne, am să mor!"

„L-ai văzut pe Bill în acea zi?"

„Nu."

lui Bill."

182

Creştere şi religie

„Dar voiai să-1 vezi?"

„Am să mor", a răspuns Kathy.

„Ai senzaţia că Dumnezeu te va pedepsi pentru că ai vrut să-1 mai vezi pe Bill?"

„Da."

„De aceea crezi că ai să mori?"

„Da." Kathy începu din nou să cînte.

Am lăsat-o să cînte zece minute, timp în care mi-am adu­nat gîndurile.

în cele din urmă, i-am spus: „Kathy, crezi că ai să mori de­oarece crezi că ştii cum gîndeşte Dumnezeu. Dar greşeşti. Nu ştii ce e în mintea lui Dumnezeu. Tot ce ştii este ceea ce ţi s-a spus despre Dumnezeu. Multe dintre cele ce ţi s-au spus de­spre Dumnezeu sînt greşite. De exemplu, consult în fiecare zi bărbaţi şi femei ca tine, care vor să fie necredincioşi, iar unii chiar sînt şi nu sînt pedepsiţi de Dumnezeu. Ştiu asta pentru că ei continuă să vină să mă consulte. Şi vorbesc cu mine. Şi ajung mai fericiţi. Tot aşa şi tu vei deveni mai fericită. Pentru că o să lucrăm împreună. Ai să înveţi că nu eşti o persoană rea. Şi ai să afli adevărul — despre tine şi despre Dumnezeu. Te vei privi pe tine însăţi şi viaţa ta cu mai multă bucurie. Dar acum trebuie să dormi. Iar cînd te vei trezi, nu-ţi va mai fi tea­mă că ai să mori. Iar mîine, cînd o să ne vedem din nou, vei fi în stare să vorbeşti cu mine şi vom discuta despre Dumne­zeu şi despre tine însăţi."

Dimineaţa, fetei îi era mai bine. Era încă înspăimîntată şi nu-i dispăruse convingerea că are să moară, dar convingerea nu mai era la fel de puternică. încet, în acea zi şi în multe al­te zile ce au urmat, povestea ei s-a conturat piesă cu piesă. în timpul ultimului an de liceu, avusese legături sexuale cu Ho-ward. El voia să o ia în căsătorie, iar ea a fost de acord. Două săptămîni mai tîrziu, în timpul nunţii unui prieten, i-a venit brusc ideea că nu vrea să se mărite. îşi pierduse firea. în afa­ră de asta, se simţea confuză şi nu ştia dacă-1 iubeşte sau nu pe Howard. Dar credea că trebuie să se căsătorească, pentru că ştia că deja păcătuise prin relaţii premaritale cu el şi acest păcat ar fi crescut enorm dacă nu-şi consacra relaţia prin că­sătorie. Totuşi, nu voia copii, cel puţin nu pînă cînd ar fi fost sigură că-1 iubeşte pe Howard. Aşa că a început să ia pilule —

CAZUL LUI KATHY

183

un alt păcat. Nu avea putere să-şi mărturisească aceste păca­te şi a încetat să se ducă la slujbă după ce s-a căsătorit. îi plă­cea să facă sex cu Howard. Totuşi, din ziua căsătoriei lor, el îşi pierduse interesul faţă de sexualitatea ei. A rămas însă un soţ ideal, îi cumpăra daruri, o trata în mod preferenţial, muncea mult peste program, iar ei nu-i permitea să-şi ia o slujbă. Dar ea ajunsese aproape să-1 roage să facă sex, iar sexul de care avea parte o dată la două săptămîni era tot ce mai reuşea să o scoată din plictiseala ei permanentă. Divorţul ieşea din discu­ţie; acesta era un păcat de neconceput.

Fără să vrea, începuse să aibă fantezii cu infidelităţi sexu­ale. A crezut că poate va reuşi să treacă peste ele dacă se va ruga mai mult, aşa că a început să se roage în mod ritual, cinci minute la fiecare oră. Apoi Howard a observat şi a pus întrebări despre ce se petrecea. Aşa că a decis să se roage pe ascuns, ziua, cînd Howard nu era acasă, pentru a compensa faptul că nu se ruga seara, cînd el era acasă. A început să se roage mai frecvent şi mai repede. Se ruga acum la fiecare ju­mătate de oră şi îşi dublase viteza. Fanteziile despre infideli­tate au continuat şi gradual au devenit chiar mai frecvente şi mai insistente. Oriunde mergea se uita după bărbaţi. Aceasta înrăutăţea lucrurile. I s-a făcut frică să iasă în oraş fără Ho­ward şi chiar atunci cînd era cu el o înspăimîntau locurile pu­blice, unde putea vedea bărbaţi. S-a gîndit că poate era mai bine să se ducă iarăşi la biserică. Dar apoi şi-a dat seama că întorcîndu-se la biserică comitea un păcat dacă nu şi-ar fi con­fesat fanteziile infidele unui preot. Iar acest lucru nu-1 putea face. Şi-a dublat iarăşi viteza rugăciunilor. Pentru a-şi uşura munca, a început să dezvolte un sistem elaborat, în care păs­tra un singur stil de psalmodiere tot timpul rugăciunii. Aceasta era geneza cîntatului ei. între timp, şi-a perfecţionat sistemul, reuşind să cînte o mie de rugăciuni în cinci minute. La început, cînd mintea era ocupată cu perfecţionarea psal-modierii, fanteziile despre infidelitate păreau a se fi rărit, dar odată ce sistemul fusese pus la punct, ele s-au reîntors în for­ţă, începuse chiar să se gîndească cum să le ducă pînă la ca­păt. S-a gîndit să-i dea un telefon lui Billy, fostul ei prieten. S-a gîndit la barurile unde ar fi putut să meargă după-amia-za. înspăimîntată că într-adevăr ar putea face aşa ceva, a în-

184

Creştere şi religie

cetat să mai ia pilule, sperînd că frica de a nu rămîne gravidă o va ajuta să reziste. Dar dorinţa era din ce în ce mai puterni­că, într-o după-amiază, a început să se masturbeze. A fost în­grozită. Acesta era poate cel mai mare păcat dintre toate. Au­zise de duşurile reci şi a făcut unul atît de rece cît a putut să-1 suporte. A ajutat-o pînă cînd Howard a venit acasă. Dar a do­ua zi a început iarăşi.

în cele din urmă, în dimineaţa următoare, a cedat. După ce 1-a lăsat pe Howard la serviciu, s-a dus direct acasă la Bill. A parcat chiar în faţa casei. A aşteptat. Nu s-a întîmplat nimic. Se pare că nu era nimeni acasă. S-a dus la maşină şi s-a reze­mat de ea într-o poziţie seducătoare. „Te rog", a şoptit ea, „Te rog, lasă-1 pe Bill să mă vadă, lasă-1 să mă observe." Tot nu s-a întîmplat nimic. „Te rog, lasă pe oricine să mă vadă, pe orici­ne. Trebuie să o fac cu cineva. O, Doamne! Sînt o curvă. Sînt curva Babilonului. Doamne, vindecă-mă, trebuie să mor!" A sărit în maşină şi s-a dus acasă, în apartamentul ei. A luat o lamă şi a vrut să-şi taie venele. Nu a fost în stare. Dar Dum­nezeu putea. Dumnezeu o va face. Dumnezeu îi va da ceea ce merită. El va termina cu toate acestea şi va sfîrşi şi cu ea. A venit timpul să înceapă priveghiul. „O, Doamne, sînt atît de speriată, sînt atît de speriată, te rog, grăbeşte-te, sînt atît de speriată!" A început să cînte aşteptînd şi aşa a fost găsită de cumnata ei.

Această istorisire a ajuns să fie elucidată doar după luni de muncă sîrguincioasă. Mult din această muncă s-a concen­trat asupra felului cum concepea păcatul. De unde a aflat că masturbarea e un păcat? Cine i-a spus că e un păcat? De un­de ştia acela că e un păcat? Din ce cauză este masturbarea un păcat? Şi aşa mai departe. Nu ştiu nici o profesie atît de inci-tantă şi de privilegiată precum practica terapeutică, dar une­ori este foarte obositoare, atunci cînd atitudini de o viaţă sînt înfruntate metodic, una cîte una, în toate particularităţile lor. Deseori, asemenea înfruntări reuşesc, măcar parţial, înainte chiar ca întreaga poveste să iasă la suprafaţă. De exemplu, Kathy a fost în stare să-mi spună despre multe dintre detalii, cum ar fi fanteziile şi tentaţiile de a se masturba, doar după ce a început să pună la îndoială validitatea vinovăţiei ei şi a concepţiei că aceste acte sînt păcate. Punîndu-şi astfel de în-

CAZUL LUI KATHY

185

L

trebări ea a trebuit să pună la îndoială validitatea autorităţii şi înţelepciunii întregii Biserici Catolice sau măcar a bisericii pe care o frecventase. Nu e uşor să te iei de Biserica Catolică. A reuşit să facă asta doar pentru că a simţit în mine un aliat şi a înţeles încet, încet că eu sînt cu adevărat de partea ei, sînt cu adevărat de bună credinţă şi nu o voi duce spre iad. O ast­fel de „alianţă terapeutică" precum cea pe care am construit-o încet noi doi este o condiţie pentru orice succes major în psi­hoterapie.

Mult din această muncă s-a desfăşurat cînd ea nu mai era internată la spital. Kathy a putut fi externată la o săptămînă după ce i-am administrat amitriptilină. însă doar după patru luni de terapie intensă a reuşit să vorbească despre ideea de păcat. „Cred că Biserica Catolică mi-a vîndut o poliţă." Cînd a început această fază a terapiei, am început să ne punem între­barea: Cum s-a putut întîmpla aşa ceva? De ce a cumpărat-o?

Cum de nu a putut să gîndească mai mult de una singură şi nu a înfruntat pînă acum autoritatea Bisericii Catolice în nici un fel? „Dar mama mi-a spus că nu trebuie să mă îndo­iesc de Biserică", a spus Kathy. Şi aşa am început să lucrăm asupra relaţiilor pe care le avea Kathy cu părinţii ei. Cu tatăl ei nu avea nici o relaţie. Nu avea cu cine să vorbească. Tatăl ei muncea — altceva nu mai făcea. Muncea şi muncea, iar cînd venea acasă, adormea în fotoliu cu o bere. Cu excepţia serilor de vineri. Atunci ieşea în oraş să-şi bea berea. Mama ei ducea familia în spate. Singură, fără să aibă parte de con­fruntări, fără a fi contrazisă de cineva şi fără a i se opune ci­neva, ea mergea înainte. Era blîndă, dar fermă. Dăruia, dar nu ceda. Liniştită, dar implacabilă. „Nu trebuie să faci cutare lucru, draga mea. Fetele bune nu fac asta." „Nu vrei să porţi pantofii aceştia, nu-i aşa, draga mea? Fetele din familii bune nu poartă astfel de pantofi." „Nu se pune problema că nu vrei să mergi la slujbă. Domnul vrea să mergem la slujbă." în­cet, încet, Kathy a început să înţeleagă că în spatele puterii Bi­sericii Catolice stă enorma putere a mamei sale, o persoană atît de fină, dar atît de dominatoare, încît părea de neconce­put să i te opuni.