Drumul către tine însuţi o nouă psihologie a iubirii, a valorilor tradiţionale şi a creşterii spirituale Traducere de lucian popescu bucureşTI, 2001 Descrierea cip a Bibliotecii Naţionale

.

[

Am ajuns acum în punctul în care putem înţelege natura puterii. Este un subiect foarte greşit înţeles. Unul dintre mo­tivele acestei înţelegeri greşite este acela că există două feluri de puteri — politică şi spirituală. Mitologia religioasă s-a os­tenit să traseze distincţia între cele două. înainte de naşterea lui Buddha, de exemplu, profeţii l-au informat pe tatăl său că Buddha va creşte şi va deveni cel mai mare rege de pe pămînt sau un om sărac care va fi cel mai mare conducător spiritual

258

Graţia

pe care 1-a cunoscut vreodată lumea. Ori una, ori alta, dar nu amîndouă. Iar lui Cristos, Satan i-a oferit „toate împărăţiile lumii şi slava lor"*. Dar el a respins această alternativă pen­tru a muri aparent neputincios pe cruce.

Puterea politică reprezintă capacitatea de a-i constrînge pe alţii în mod făţiş sau mascat, a face vrerea cuiva. Această ca­pacitate rezidă în poziţie, cum ar cea de rege sau de preşedinte, sau în avere. Prin urmare, puterea politică nu este legată de divin sau de înţelepciune. Oameni foarte proşti sau foarte răi au păşit pe acest pămînt ca regi. Puterea spirituală totuşi re­zidă în întregime în individ şi nu are nimic de-a face cu capa­citatea de a-i constrînge pe ceilalţi. Oameni de o mare putere spirituală pot fi bogaţi şi pot ocupa în anumite ocazii poziţii politice de conducător, dar este tot atît de posibil să fie săraci şi lipsiţi de autoritate politică. Atunci, ce este această putere spirituală dacă nu capacitatea de a constrînge? Este capacitatea de a lua decizii cu o conştientizare maximă. Este conştiinţa.

Mulţi oameni, majoritatea timpului, iau decizii conştienti-zînd puţin din ceea ce fac. Ei întreprind acţiuni, înţelegînd puţin din propriile motive şi fără a începe să cunoască rami­ficaţiile alegerilor lor. Ştim cu adevărat ce facem atunci cînd acceptăm sau respingem un client potenţial? Cînd lovim un copil, cînd promovăm un subordonat, cînd flirtăm cu o cu­noştinţă? Oricine a lucrat mai mult timp în arena politică ştie că multe dintre acţiunile făcute cu cele mai bune intenţii vor fi ratate şi se vor dovedi dăunătoare la final; sau că oameni cu motive vulgare pot promova o cauză aparent ticăloasă şi care se va dovedi în ultimă instanţă a fi constructivă. La fel şi creş­terea copiilor. Este mai bine să faci ceea ce trebuie din motive greşite decît să faci lucruri greşite din motive corecte? Dese­ori sîntem în întuneric atunci cînd credem că sîntem foarte si­guri pe noi, şi iluminaţi atunci cînd sîntem foarte confuzi.

Ce să facem cînd sîntem în derivă pe un ocean de ignoran­ţă? Unii sînt nihilişti şi spun „Nimic." Ei propun că ar trebui să navigam în continuare, ca şi cum nu ar fi posibil să desco­perim nici o rută care să ne ducă spre un adevăr clar sau că­tre o destinaţie pe această mare întinsă. Dar alţii, suficient de

* Luca 4, 8. (N. trad.)

NATURA PUTERII

259

conştienţi pentru a şti că s-au rătăcit, îndrăznesc să spere că ar putea ieşi din ignoranţă, dezvoltînd o mai mare conştien­tizare. Ei au dreptate. Este posibil. Dar o astfel de mare con­ştientizare nu ajunge la ei printr-o singură străfulgerare orbi­toare. Ea vine încet, piesă cu piesă, şi fiecare piesă ia naştere prin efortul pacientului de a studia şi de a observa totul, in­clusiv pe el însuşi. Ei sînt elevi umili. Drumul dezvoltării spi­rituale este drumul de-a învăţa întreaga viaţă.

Dacă acest drum este urmat multă vreme şi cu suficient avînt, vor începe să apară şi piesele cunoaşterii. încet, încet lucrurile vor începe să aibă sens. Există alei întunecoase, dez­amăgiri, concepţii la care ajungi doar pentru a le abandona. Dar este posibil să ajugem gradual la o înţelegere din ce în ce mai profundă a semnificaţiei existenţei noastre. Şi gradual putem ajunge în locul în care putem şti în realitate ce facem. Putem să ajungem la putere.

Experienţa puterii spirituale este în mod fundamental una fericită. Există o fericire care provine din faptul de a stăpîni. într-adevăr, nu există satisfacţie mai mare decît cea de a fi ex­pert, de a şti cu adevărat ce faci. Cei care au crescut spiritual cel mai mult sînt cei care sînt experţi în a trăi. Şi mai există o altă bucurie, chiar mai mare. Este bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Pentru că atunci cînd ştim cu adevărat ce facem participăm la atotcunoaşterea lui Dumnezeu. Conştientizînd în întregime natura unei situaţii, a motivelor noastre de a ac­ţiona în această situaţie, rezultatele şi ramificaţiile acţiunilor noastre, atingem acel nivel de conştientizare care în mod nor­mal ne aşteptăm să-i aparţină lui Dumnezeu. Şinele nostru conştient a reuşit să ajungă în armonie cu mintea lui Dumne­zeu. Cunoaştem împreună cu Dumnezeu.

Totuşi, cei care au atins acest stadiu al creşterii spirituale, această stare de mare conştientizare, sînt în mod invariabil posedaţi de o umilinţă fericită. Pentru că ei conştientizează şi faptul că neobişnuita lor înţelepciune îşi are originea în in­conştient. Ei sînt conştienţi de conexiunea lor cu rizomul şi sînt conştienţi că această cunoaştere a lor ajunge de la rizom la ei prin această conexiune. Eforturile lor de a şti sînt doar eforturi de a deschide conexiunea şi sînt conştienţi că rizo­mul, inconştientul lor, nu este doar al lor, ci al întregii ome-

260

Graţia

niri, al vieţii întregi, al lui Dumnezeu. Invariabil, cînd sînt în­trebaţi de sursa cunoaşterii şi a puterii lor, cei cu adevărat pu­ternici vor răspunde: „Nu este puterea mea. Puterea mică pe care o am este doar o infimă expresie a unei puteri cu mult mai mari. Eu sînt un simplu mijloc. Nu este deloc puterea mea." Am spus că această umilinţă este fericită. Acest lucru se întîmplă din cauză că, avînd conştiinţa conectării cu Dum­nezeu, cei cu adevărat puternici trăiesc o diminuare a senti­mentului de sine. „Fie după voia ta, nu a mea. Fă din mine in­strumentul tău" este singura lor dorinţă. O astfel de pierdere a sinelui aduce cu sine totdeauna un fel de extaz calm, diferit de experienţa faptului de a fi îndrăgostit. Conştienţi de co­nectarea lor intimă cu Dumnezeu, ei experimentează o înce­tare a singurătăţii. Aceasta este comuniunea.

Deşi este fericită, experienţa puterii spirituale este de ase­menea înspăimîntătoare. Cu cît conştientizarea este mai mare, cu atît este mai dificil de acţionat. Am menţionat acest fapt în concluzia de la prima secţiune, atunci cînd am folosit analo­gia cu cei doi generali, fiecare trebuind să ia decizia dacă să-şi implice soldaţii diviziei în bătălie. Cel care îşi privea divizia doar ca pe o unitate strategică putea avea un somn uşor du­pă ce luase decizia. Dar pentru celălalt, conştient de viaţa fie­cărui om de sub comanda sa, decizia va fi groaznică. Cu toţii sîntem generali. Orice acţiune am face, ea poate influenţa cursul civilizaţiei. Decizia de a lăuda sau de a pedepsi un singur co­pil poate avea vaste consecinţe. E uşor să acţionezi avînd con­ştiinţa unor date limitate, lăsînd zarurile să cadă cum vor. To­tuşi, cu cît conştientizarea noastră este mai mare, cu atît trebuie să asimilăm din ce în ce mai multe date şi să le inte­grăm în luarea deciziei. Cu cît ştim mai mult, cu atît decizia devine mai complexă. însă cu cît ştim mai mult, cu atît devi­ne posibil să prezicem cum vor cădea zarurile. Dacă ne asu­măm responsabilitatea de a încerca să prezicem cu exactitate cum va cădea fiecare zar, e posibil să fim atît de copleşiţi de complexitatea sarcinii, încît să ne scufundăm în inacţiune. Dar această inacţiune este ea însăşi o formă de acţiune şi a nu face nimic ar putea fi cel mai bun curs al acţiunii în anumite împrejurări, deşi în altele ar putea fi un curs dezastruos şi distructiv. Deci, puterea spirituală nu este simplă conştienti-

NATURA PUTERII

261

zare; este capacitatea de a menţine abilitatea de a lua decizii cu o conştientizare din ce în ce mai mare. Iar puterea divină este puterea de a lua decizii cu o conştientizare totală. Dar di­ferit de ceea ce se înţelege popular prin această noţiune, om­niscienţa nu face ca luarea deciziei să fie mai uşoară; dimpo­trivă, ea devine din ce în ce mai dificilă. Cu cît cineva e mai aproape de divinitate, cu atît acela simte simpatie faţă de Dum­nezeu. A participa la omniscienţa lui Dumnezeu înseamnă a împărtăşi agonia Lui.

Mai există o problemă în ceea ce priveşte puterea: solitu­dinea*. Aici există o similitudine în cel puţin o dimensiune între puterea spirituală şi puterea politică. Cineva care este aproape de vîrful evoluţiei spirituale seamănă cu cel ce e aproape de vîrful puterii politice. Nu mai există nimeni dea­supra, cineva în curtea căruia să arunce pisica; nu mai există nimeni pe care să se dea vina; nimeni care să-i spună ce să facă. S-ar putea să nu mai existe nimeni aflat la acelaşi nivel cu care să împartă chinul şi responsabilitatea. Alţii îl pot sfă­tui, dar decizia îi aparţine doar lui. El singur este responsabil, într-o altă dimensiune, solitudinea enormei puteri spirituale este chiar mai mare decît cea a puterii politice. Pentru că ni­velul conştientizării rareori este atît de înalt ca poziţia pe ca­re o ocupă, omul politic puternic are aproape totdeauna oa­meni egali din punct de vedere spiritual cu care să poată comunica. Astfel, preşedinţii şi regii au prietenii şi sfetnicii lor. Dar persoana care a evoluat la cel mai înalt nivel de con­ştientizare, de putere spirituală, e foarte probabil să nu aibă pe nimeni în cercul său de cunoştinţe cu care să împărtăşeas­că o astfel de profunzime a înţelegerii. Una dintre temele pre­dominante ale Evangheliilor este senzaţia de continuă frus­trare a lui Cristos de a nu găsi pe nimeni care să-1 înţeleagă cu adevărat. Nu contează cît de mult a încercat, cît de mult s-a extins pe sine, el nu a putut ridica nici măcar spiritele propri-

* Fac o distincţie între solitudine şi singurătate. Singurătatea este lipsa de disponibilitate a celorlalţi oameni de a comunica cu cineva la vreun nivel. Oamenii puternici sînt înconjuraţi de alţii, lacomi de a comunica cu ei; prin urmare, rareori sînt singuri şi poate chiar tîn-jesc după singurătate. Solitudinea însă este indisponibilitatea cuiva de a comunica la nivelul tău de conştientizare.

262

Graţia

ilor discipoli la nivelul său. Cei mai înţelepţi l-au urmat, dar nu l-au putut ajunge din urmă şi toată iubirea sa nu 1-a putut elibera de necesitatea de a conduce, mergînd înainte îngrozi­tor de solitar. Solitudinea de acest fel este „împărtăşită" de cei care merg cel mai departe în călătoria creşterii spirituale. Nu e vorba că o astfel de sarcină nu poate fi purtată, pentru că distanţîndu-ne de oameni, relaţia noastră cu Dumnezeu devi­ne inevitabil mai apropiată. în comuniunea dezvoltării con­ştiinţei, a cunoaşterii împreună cu Dumnezeu există îndea­juns de multă bucurie pentru a ne sprijini.

Graţia şi boala mintală: mitul lui Oreste
S-au făcut mai multe afirmaţii aparent disparate despre natura sănătăţii mintale şi a bolii; „Nevroza este întotdeauna un substitut pentru suferinţa legitimă"; „Sănătatea mintală înseamnă devotarea faţă de realitate cu orice preţ"; şi „Boala mintală apare atunci cînd voinţa conştientă a individului de­viază substanţial de la voinţa lui Dumnezeu, care este voinţa inconştientului individului". Să examinăm acum această ches­tiune a bolii mintale mai îndeaproape şi să unim aceste ele­mente într-un întreg coerent.

Ne trăim vieţile într-o lume reală. Pentru a le trăi cum tre­buie, este necesar să ajungem să înţelegem realitatea lumii cît putem de bine. Dar la o astfel de înţelegere nu ajungem uşor. Multe aspecte ale realităţii lumii şi ale relaţiei noastre cu lu­mea sînt dureroase pentru noi. Le putem înţelege doar prin efort şi suferinţă. Oricare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, încearcă să evite acest efort şi această suferin­ţă. Ignorăm aspectele dureroase ale realităţii, alungind din conştiinţa noastră anumite fapte neplăcute. Cu alte cuvinte, încercăm să ne apărăm conştiinţa, conştientizarea pe care o avem de realitate. Facem acest lucru printr-o multitudine de mijloace, pe care psihiatrii le numesc mecanisme de apărare. Oricare dintre noi foloseşte astfel de mecanisme pentru a-şi limita conştientizarea. Dacă în lenea noastră şi în frica noas­tră de a suferi ne apărăm masiv de conştientizare, înţelegerea de către noi a lumii va avea puţin sau deloc de-a face cu rea-

GRATIA ŞI BOALA MINTALA: MITUL LUI ORESTE 263

litatea. Din cauză că acţiunile noastre se bazează pe înţelege­rea noastră, comportamentul nostru va deveni nerealist. Cînd acest lucru se întîmplă într-o măsură suficientă, semenii noş­tri îşi dau seama că „am pierdut legătura cu realitatea", soco-tindu-ne bolnavi mintal, deşi noi sîntem convinşi de sănăta­tea noastră*. Dar încă mult înainte ca lucrurile să ajungă la această extremă, iar boala să fie observată de semenii noştri, inconştientul nostru observă neadaptarea noastră crescîndă. O astfel de observaţie ne este oferită de către inconştient prin­tr-o diversitate de mijloace: coşmaruri, crize de anxietate, de­presii şi alte simptome. Deşi mintea noastră conştientă neagă realitatea, inconştientul, care este omniscient, cunoaşte situa­ţia reală şi încearcă să ne ajute, prin formarea simptomelor stimulînd mintea noastră conştientă să conştientizeze că ceva e greşit. Cu alte cuvinte, simptomele dureroase şi nedorite ale bolii mintale sînt manifestări ale graţiei. Ele sînt produse ale „puternicei forţe ce-şi are originea în afara conştiinţei, care nutreşte creşterea noastră spirituală".

Am arătat deja într-o scurtă discuţie despre depresie, spre sfîrşitul primei secţiuni despre disciplină, că simptomele de­presive sînt pentru individul suferind semne că multe nu sînt regulă cu el şi că trebuie făcute modificări majore. Unele exemple de cazuri pe care le-am folosit pentru a demonstra alte principii pot fi de asemenea folosite pentru a-1 ilustra pe următorul: simptomele neplăcute ale bolii mintale servesc pentru a le atrage oamenilor atenţia că au luat un drum gre­şit, că spiritele lor nu se dezvoltă şi sînt într-o gravă primej­die. Dar aş vrea să descriu pe scurt încă un caz pentru a de­monstra anume rolul simptomelor.

Betsy era o femeie de treizeci şi doi de ani, drăguţă şi in­teligentă, dar cu o sfioşenie aproape virginală, care a venit să

* Recunosc că această schemă a bolii mintale este cumva exage­rat de simplificată. Nu sînt luaţi, de exemplu, în considerare factorii fizici sau biochimici, care pot fi de o mare sau chiar predominantă importanţă în anumite cazuri. Recunosc de asemenea că este posibil ca unii indivizi să fie mult mai aproape de realitate decît semenii lor şi să fie socotiţi „nesănătoşi" de către o „societate bolnavă". Totuşi, schema prezentată aici este adevărată pentru majoritatea exemple­lor de boli mintale.

264

Graţia

mă vadă din cauza unor crize severe de anxietate. Era singu­rul copil al unor părinţi catolici din clasa muncitoare, care fu­seseră cumpătaţi şi strînseseră bani să o trimită la facultate. După un an de facultate însă, în ciuda faptului că se descur­ca bine cu studiile, s-a decis să abandoneze şi să se căsăto­rească cu băiatul de peste drum — care era mecanic. Şi-a luat o slujbă ca vînzătoare într-un supermagazin. Toate au mers bine timp de doi ani. Dar apoi, brusc, au apărut crizele de an­xietate. De neconsolat. Erau total imprevizibile — cu excepţia faptului că apăreau totdeauna cînd era în afara apartamentu­lui, undeva fără soţul ei. Se puteau întîmpla cînd mergea la cumpărături, cînd era la slujbă în supermagazin sau pur şi simplu cînd se plimba pe stradă. Intensitatea panicii pe care o simţea în acele momente era copleşitoare. Trebuia să aban­doneze orice făcea şi să fugă literalmente spre casă sau la ga­rajul unde lucra soţul ei. Doar atunci cînd era cu el sau acasă panica se diminua. Din cauza acestor atacuri, a trebuit să-şi părăsească slujba.

Cînd tranchilizantele pe care i le dădea medicul generalist nu au reuşit să oprească sau măcar să influenţeze intensitatea atacurilor de panică, Betsy a venit să mă consulte. „Nu ştiu ce e rău cu mine", s-a văitat ea. „Totul în viaţa mea e minunat. Soţul meu este bun cu mine. Ne iubim foarte mult. Mi-a plă­cut slujba pe care o am. Acum totul e groaznic. Nu ştiu de ce mi se întîmpla asta. Simt că o să înnebunesc. Ajutaţi-mă. Aju-taţi-mă ca lucrurile să fie la fel de bune cum erau înainte." Dar, bineînţeles, Betsy a descoperit lucrînd împreună cu mine că înainte lucrurile nu mergeau chiar atît de bine. încet şi du­reros, a ieşit la suprafaţă faptul că, deşi soţul ei era bun cu ea, o iritau mai multe lucruri la el. Manierele îi erau vulgare. Aria de interese îi era restrînsă. Cînd voia să se distreze, nu ştia altceva decît să se uite la televizor. O plictisea. Apoi a în­ceput să recunoască faptul că şi slujba ei de casier în super­magazin o plictisea. Aşa că a început să se întrebe de ce a pă­răsit facultatea pentru o existenţă atît de neincitantă. „Ei bine, mă simţeam din ce în ce mai neconfortabil acolo", a recunos­cut ea. „Tinerii de acolo luau droguri şi făceau mult sex. Nu mă simţeam în regulă în această privinţă. Mă luau la întrebări nu doar băieţii care voiau să facă sex cu mine, dar chiar prie-

GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 265

tenele mele. Credeau că sînt naivă. Mi-am dat seama că înce­pusem să mă îndoiesc de mine însămi, de Biserică şi chiar de valorile părinţilor mei. Cred că eram speriată." în cursul tera­piei, Betsy a început să-şi pună întrebarea dacă nu cumva fu­gea de ceva atunci cînd a părăsit facultatea. în cele din urmă, s-a întors la facultate. Din fericire, în ceea ce o priveşte, soţul ei s-a dovedit doritor de a se dezvolta odată cu ea şi a mers şi el la facultate. Orizonturile lor s-au lărgit rapid. Şi bineînţeles atacurile de anxietate au luat sfîrşit.

Există mai multe feluri de a privi acest caz destul de tipic. Atacurile de anxietate ale lui Betsy erau în mod clar o formă de agorafobie (literal, frică de pieţe publice, dar mai uzual, frică de spaţii deschise), iar pentru ea reprezenta o frică de li­bertate. Avea aceste atacuri atunci cînd era afară, nestînjenită de soţul ei, liberă să se mişte şi să stabilească legături cu cei­lalţi. Frica de libertate era esenţa bolii ei mintale. Unii ar pu­tea spune că boala ei consta în atacurile de anxietate ce repre­zentau frica de libertate, dar eu găsesc că e mai folositor, mai relevant să privesc lucrurile în alt fel. Frica de libertate pe care o avea Betsy preceda atacurile de anxietate. Din cauza acestei frici a părăsit facultatea şi a început procesul restrîngerii dez­voltării sale. După cum cred eu, Betsy era bolnavă cu trei ani înainte de apariţia simptomelor. Totuşi, nu era conştientă de boala ei şi de răul pe care şi-1 făcea prin autorestrîngere. Simptomele, aceste atacuri de anxietate pe care ea nu le dorea şi nu le ceruse, din cauza cărora se simţea „blestemată", „de neconsolat", au fost cele care au făcut-o să-şi conştientizeze în cele din urmă boala şi au forţat-o să reintre pe drumul auto-corecţiei şi dezvoltării. Cred că acest model e adevărat pentru majoritatea bolilor mintale. Simptomele şi boala nu sînt ace­laşi lucru. Boala există înainte de simptome. în loc de a fi boa­la, simptomele sînt începutul vindecării ei. Faptul că sînt ne­dorite face cu atît mai mult din ele un fenomen al graţiei — un dar de la Dumnezeu, un mesaj de la inconştient, dacă do­riţi, pentru a iniţia o autoexaminare şi o reparaţie.

Aşa cum se întîmpla în general cu graţia, majoritatea oa­menilor resping acest dar şi îi nesocotesc mesajul. Fac acest lucru într-o diversitate de moduri, toate reprezentînd încer­cări de a evita responsabilitatea pentru boala lor. încearcă să

266

Graţia

GRAŢIA ŞI BOALA MINTALĂ: MITUL LUI ORESTE 267

ignore simptomele, pretinzînd că ele nu sînt cu adevărat simptome, că oricine are parte de „aceste mici atacuri din cînd în cînd". încearcă să facă ceva împrejurul lor, părăsin-du-şi slujbele, încetînd să mai şofeze, mutîndu-se într-un nou oraş, evitînd anumite activităţi. încearcă să se ferească de aceste simptome prin tranchilizante, prin micile pilule pre­scrise de medic sau anesteziindu-se ei înşişi prin alcool sau alte droguri. Chiar dacă acceptă faptul că au aceste simpto­me, prin multe mijloace subtile, ei vor încerca de obicei să dea vina pe lumea din afară — pe rudele nepăsătoare, pe priete­nii falşi, pe companiile lacome, pe societatea bolnavă şi chiar pe soartă — pentru condiţia în care se găsesc. Doar cîţiva, ca­re acceptă responsabilitatea simptomelor lor, care îşi dau sea­ma că simptomele lor sînt o manifestare a tulburării sufletu­lui lor, iau în seamă mesajul inconştientului şi acceptă graţia. Acceptă propria inadecvare şi durerea necesară de a lucra pentru a se vindeca. Dar pentru ei, ca şi pentru Betsy şi toţi ceilalţi doritori să înfrunte durerea unei psihoterapii există o mare răsplată. Despre ei vorbea Cristos în prima dintre Feri­ciri: „Fericiţi cei săraci cu duhul, căci a lor e împărăţia ceruri­lor."*

Ceea ce am spus aici despre relaţiile dintre graţie şi boala mintală este frumos redat în marele mit grecesc al lui Oreste şi al Furiilor**.

Oreste era fiul cel mare al lui Atreus, bărbat care încerca­se în mod greşit să se dovedească mai puternic decît zeii. Din cauza nelegiuirii săvîrşite împotriva lor, zeii l-au pedepsit pe Atreus aruncînd un blestem asupra tuturor urmaşilor săi. Ca parte a acestui blestem aruncat asupra casei Atrizilor, mama lui Oreste, Clitemnestra, i-a omorît tatăl şi şi-a omorît soţul,

* Matei 5, 3.

** Sînt multe versiuni ale acestui mit, cu diferenţe substanţiale între ele. Nici una dintre versiuni nu este cea pe care s-o putem numi versiunea corectă. Versiunea dată aici este cea mai condensată, din cartea Mithology (Mitologie) de Edith Hamilton (Mentor Books, New American Library, New York, 1958). Am ajuns la acest mit datorită folosirii lui de către Rollomay în cartea Love and Will (Iubire şi voinţă) şi în T.S. Eliot de către The Family Reunion (Reuniune de familie).

pe Agamemnon. Această nelegiuire a făcut ca blestemul să cadă pe capul lui Oreste, în virtutea codului grecesc al onoa-rei. Fiul este obligat înainte de toate să-1 omoare pe ucigaşul tatălui său. Totuşi, cel mai mare păcat pe care-1 poate comite un grec era păcatul de a-şi ucide mama. Oreste a fost torturat de această dilemă. în cele din urmă, a făcut ceea ce părea că trebuie să facă şi şi-a omorît mama. Pentru acest păcat, zeii l-au pedepsit pe Oreste să fie bîntuit de Furii de trei harpii în­fiorătoare, care puteau fi văzute şi auzite doar de el şi care să-1 tortureze zi şi noapte cu critica lor trăncănitoare şi apari­ţia lor înspăimîntătoare.

Urmat oriunde se ducea de către Furii, Oreste rătăcea cău-tînd ispăşire pentru crima sa. După mulţi ani de reflecţie sin­guratică şi anulare de sine, Oreste le-a cerut zeilor să-1 elibe­reze de blestemul ce apăsa pe casa lui Atreus şi de Furiile care-1 bîntuiau, afirmînd că a reuşit să ispăşească uciderea mamei sale. S-a întrunit un tribunal al zeilor. Vorbind în apă­rarea lui Oreste, Apollo a argumentat că el pusese la cale în­treaga situaţie ce îl adusese pe Oreste în poziţia în care nu a avut de ales, trebuind să-şi omoare mama şi, prin urmare, Oreste nu putea fi responsabil de aceasta. în acest punct Oreste a sărit în sus şi şi-a contrazis propriul apărător spu-nînd: „Eu am fost, Apollo, cel care mi-am ucis mama." Zeii erau uluiţi. Niciodată pînă atunci un membru al casei lui Atreus nu îşi asumase întreaga responsabilitate fără să dea vi­na pe zei. în cele din urmă, zeii au decis judecata în favoarea lui Oreste şi nu numai că l-au eliberat de sub blestemul ce apăsa casa lui Atreus, dar de asemenea au transformat Furii­le în Eumenide, spirite iubitoare, prin a căror sfătuire înţe­leaptă Oreste va avea întotdeauna o soartă favorabilă.

înţelesul acestui mit nu este obscur. Eumenidele sau „cele blînde" se referă de asemenea la „purtătoarele graţiei". Furi­ile halucinatorii care puteau fi percepute doar de către Ores­te reprezintă simptomele, iadul personal al bolii sale mintale. Transformarea Furiilor în Eumenide reprezintă transforma­rea bolii mintale în soarta bună de care am vorbit. Această transformare a apărut datorită faptului că Oreste a fost dis­pus să accepte responsabilitatea pentru boala lui mintală. Deşi în ultimă instanţă căuta să se elibereze de ele, el nu ve-