Drumul prin trecătoare era anevoios din pricina zăpezii groase

Capitolul 31

Rue Pavee era o stradă plină de blocuri cu apartamente ieftine,

care arătau totuşi relativ prosper, poate şi datorită faptului că erau
foarte curate. Latham o luă de-a lungul ei abia stăpânindu-se să nu
meargă cu pas prea grăbit, ajunse la blocul unde locuia Phyllis
Cranston şi urcă treptele de la intrare. Privi butoanele interfonului, îl
alese pe cel al apartamentului doamnei Cranston şi apăsă, dar nu

primi nici un răspuns. Insistă, spunându-şi că femeia ori nu era aca-

să, ori era beată turtă, ceea ce însemna că în oricare din cazurile
astea bătuse drumul degeaba. Ghinionul e ghinion, orice i-ai face.
Era cât pe-aci să renunţe când de partea cealaltă a uşii de sticlă îşi
făcu apariţia o bătrână grăsană, cu trăsături plăcute, care deschise să
iasă şi îl privi plină de bunăvoinţă. Văzuse de dincolo pe ce buton
apăsa întruna Latham şi, când ieşi, îi spuse prietenoasă:

— O cauţi pe fluturaşul nostru, din câte văd.

— Nu sunt sigur că vă înţeleg prea bine, stimată doamnă...

— Oh, un Américain, tiens!¹ Ah, ce nenorocire a fost când v-aţi

luat avioanele din Franţa, adăugă ea într-o engleză acceptabilă.

— O cunoaşteţi pe domnişoara Cranston? trecu el la subiect.

Bătrâna îl măsură o clipă din cap până-n picioare, apoi zise:

— O cunoaştem toţi, e vecina noastră de atâţia ani. Şi e o persoa-

nă adorabilă. Nu e mare greutate pentru ea să împrumute pe cineva
cu un cincizeci de franci sau cu o sută şi nu ştiu să se fi întâmplat
vreodată să-i ceară înapoi. Şi dacă cineva nu are cu cine să-şi lase
copilul şi o roagă pe ea, nu refuză, doar dacă... Hm! La urma urmei,
ce treabă ai dumneata cu ea?

— E vorba de ceva extrem de important, stimată doamnă, trebuie

să aflu nişte lucruri de care depind multe, înţelegeţi?

— Eşti cumva pastor? îl întrebă deodată femeia, lăsându-l mut de

uimire. Sau popă catolic?

— Ăăăă... eu? Pastor? Am eu mutră de pastor? Sau de popă

catolic, doamnă? Nu înţeleg, zău...

— Hm!... Mai bine. Că de când a luat calea bisericii, sărmana, şi

nemernicul ăla de popă to.t vine-ncoace, spun drept că aia numai
mântuire nu mai e...

„Un popă? tresări Latham. Ia te uită! Va să zică preacucernicul

frate Manfred face vizite cunoscute de toţi vecinii... Ori e o legătură
amoroasă banală, ori şmecheria unor tipi care se ascund sub mantaua
asta ca să-şi poată face nestingheriţi alte jocuri."

— Mai mare ruşinea, urmă femeia. Mititica are şi ea slăbiciunile

ei şi ticălosul o exploatează fără ruşine. Sunt sigur că profită de ea
când e într-o stare... Hm! Când îşi îneacă şi ea amarul în sticlă, dar la
urma urmei suntem oameni şi mai şi greşim, nu? De-asta mă gân-
deam dacă nu cumva şi dumneata umbli tot s-o mântuieşti.

Ia te uită, un american! (fr.)

— Doamnă, uitaţi ce e, eu trebuie să stau de vorbă cu ea într-o \
problemă de viaţă şi de moarte, înţelegeţi? Viitoarea mea soţie, adău- \
gă el simţind o fierbinţeală iute prin vine când pronunţă cuvintele \
astea, viitoarea mea soţie, doamnă, a fost răpită de nişte ticăloşi şi
sper ca domnişoara Cranston să mă poată ajuta să le dau de urmă! ' |

— Să te ajute? Uită-te în josul străzii, pe ea o ajută acum cineva,

e domnul Dubois, vecinul nostru, o ajută să vină acasă. Ţi-am spus,
are şi ea micile ei slăbiciuni, nimeni nu e perfect, nu?

— Chiar n-are nimeni de gând să facă o ca-fea în casa asta afuri-

sită? rosti cu glas răguşit şi cam nesigur Phyllis Cranston, privind
supărată în jurul ei şi lăsându-se în sfârşit să cadă în fotoliul pe care
domnul Dubois i-l adusese aproape. O nenoro-cită de ca-fea, adăugă
ea, măcar la atâta cred că am şi eu dreeeep... tul... Oh, Doamne! |

Phyllis Cranston era o femeie micuţă de statură dar plină de vână

cu trăsături cărora alcoolul nu reuşise să le altereze cu totul o anumi;
tă fineţe. «

— O ca... fea... mai suspină ea tristă, părând gata să izbucnească

dintr-o dată în plâns. ^

— Gata, fluturaşule, gata, o linişti bătrânica de adineauri, am şi

pus-o la fiert, numaidecât e gata...

Dar ochii lui Phyllis se aţintiseră spre colţul celălalt al încăperi»

unde se pare că văzuse ceva care îi reţinuse atenţia.

— Şi cine... cine e urâtul ăla de colo? sughiţă ea întorcându-ji

supărată spre domnul Dubois, care o însoţise şi el până aici cu aerul
unuia de-ai casei. m

— E un american, mon chou ¹, zise bătrâna pe un ton mustrat»

un american care-l cunoaşte pe licheaua aia de popă făţarnic de care
eu îţi spun întruna să te fereşti.

— Eh, licheaua de popă, da... Bine zis! Dar la alte femei nu îi

spor, decât la nişte căzături ca mine, altfel n-ar... Şi ăsta ce vrea?
vrei, părinte? Zi, curaj, sunt învăţată... cu iertarea păca... telor!. |J

— Sunt ultimul om din lume care s-ar fi gândit să îmbrace haina

preoţiei, zise Latham pe tonul cel mai blând cu putinţă. Nu simt che-
marea asta, iar cât despre plăcerile lumeşti, sunt foarte legat de...
doamna vieţii mele, aşa că nu mă poţi bănui de intenţii...

¹ Expresie franceză de argou, aproximativ echivalentă cu „inimioară
scumpă".

— Oh! îl întrerupse Phyllis Cranston cu un pufăit zgomotos,

dintr-o dată plin de bună dispoziţie. Tipule, îmi pari a fi băiat de
treabă, nu o jagardea nenorocită... Şi de unde zici că eşti de fel?

— Din Connecticut. Tu? Am impresia că trebuie să fii de prin In-

diana sau Ohio, cam aşa ceva. Sau poate Missouri?

— Eh, ai nimerit-o. Din Saint-Louis, Missouri, născută şi cres-

cută în spirit parohial... Pfff! Groaznic de plictisitor, nu crezi?

— Mă cam depăşeşte, spun drept. Nu-mi pot da seama.

Cafeaua era gata şi bătrâna îi aduse gazdei o ceaşcă plină ochi,

dându-i-o cu o grijă aproape maternă.

— Uite, fluturaşule, ia bea o cafeluţă, să te mai întremezi.

— Ah, Helo'ise, mulţu... mese, eşti o bomboană... Ah! ce bună-

tate! adăugă ea sorbind cu delicii din ceaşcă. Stai! Acuma ştiu cine
eşti, eşti tipul de la Operaţiunile Consulare, este?

— Este, încuviinţă liniştit Latham.

— Şi ce naiba cauţi tu aici? Cine te-a trimis încoace?

— Un preot, Phyllis. Cucernicul Manfred Neumann.

— Aaaah! Cucernicul părinte! Pfff! Licheaua de popă făţarnic,
vorba bunei noastre Heloîse! Va să zică urmează să mă concediaţi,
nu'.' Că mă cam aşteptam eu... Şi mă şi miram, zău, că nu...

— Nu, Phyllis, nu e vorba de aşa ceva. Poţi fi sigură că eu nu văd

nici un motiv de concediiere.

— Şi atunci? Atunci ce cauţi aici? întrebă stăpâna casei, cu o

voce din ce în ce mai sigură.

Cafeaua tare şi discuţia as"ta cu un musafir atât de neaşteptat

începeau să-i mai risipească aburii alcoolului şi Latham, după o clipă
de şovăială, hotărî că putea lăsa la o parte precauţiile speciale de
până atunci. Privirile femeii nu mai erau atât de împăienjenite şi era
limpede că acum se putea discuta cu ea.

— Ce caut aici? repetă el parcă adunându-şi gândurile. Am venit

din cauza lui Neumann. El ţi-a spus şi ţie cine e „colonelul Webster",
nu? O încurcătură al naibii de afurisită. Ţi-a spus, nu?

— O, Doamne, mai ştiu eu ce mi-a spus şi ce nu mi-a spus? Că

mănâncă atâta rahat că nu i-ar ajunge nici o hazna întreagă! îi place
al naibii de mult să se laude, să mă vadă că rămân cu gura căscată,
asta îl excită, da... Şi-mi zicea mereu că dacă scap o vorbă despre
toate astea Dumnezeu are să mă arunce direct în cazanul cel mai
adânc, oh...

— Şi atunci de ce mi le spui mie, Phyllis? zise încet Latham. Sau

poate le-ai mai spus şi altora cine e „colonelul Webster"? N-ai vrea
să încerci să-ţi aduci aminte?...

Femeia rămase o clipă nehotărâtă. Sorbi o gură din ceaşca de

cafea, înghiţi temeinic, icnind uşor, apoi mai luă o înghiţitură şi
răspunse cu simplitate:

— Cred că mi-am mai dat şi eu drumul la blestemata asta de

gură... Am impresia că într-o dimineaţă, când ne întorceam mai mulţi
inşi de la un chef, m-am scăpat... O stenografă, fată bună, se
afumase cam tare şi zice „Ah, zău că mi s-a făcut de proţap, fetelor,
să mor eu dacă nu-l visez şi noaptea pe colonelul ăla blond care era
într-o zi cu Witkovvski, nu ştiu cum îl cheamă dar dacă aş pune mâna
pe el a naibii să fiu dacă nu l-aş lăsa lat..." Şi atunci mi se pare că
i-am spus „Vezi-ţi de treabă, fetiţo, n-ajungi tu la proţapul lui, nici nu.
ţi-l arată, darmite să ti-l dea, e agent la Operaţiunile Consulare, tip
barosan, nu-şi pierde el vremea cu una ca tine..." Şi Bobby Durbane,
că era şi el cu noi... era şi el pilit binişor, da, şi cică „Na poftim,
acuma ce, înseamnă că o fată drăguţă n-are voie şi ea să se joace
măcar puţin cu un proţap de agent la Operaţiu...

— Care Durbane? o întrerupse Latham, tresărind. Cine-i ăsta?

— Foarte bun băiat!...

— Nu că de bun... Dar ce învârteşte?

— E la centrul nostru de comunicaţii... Băiat de zahăr, nici nu ştii
ce suflet are...

Va să zică Durbane? Bobby Durbane? Parcă prea era de tot, chiar

Bobby Durbane, dar... Hm! Latham reciti cu atenţie datele personale
ale lui Phyllis Cranston, rămânând concentrat asupra unui paragraf

„...născută din părinţi francezi, vorbeşte cu aceeaşi uşurinţă

engleza şi franceza. Este alcoolică. În timpul inundaţiilor care au
lovit statul Missouri în 1991 şi-a pierdut soţul şi cei trei copii. Ea a
fost salvată printr-un miracol de o echipă de intervenţie. Acest fapt
s-ar putea să explice plăcerea cu care se pune la dispoziţia vecinilor
ori de câte ori îi poate ajuta în privinţa copiilor, fie împrumutându-le
sume moderate pe care nu le mai cere niciodată înapoi, fie stând cu
copiii lor atunci când aceştia nu au cu cine să-i lase..."

Mda! O tragedie, fireşte, numai că el, Latham, era învăţat cu tra-

gediile. Acum îl sâcâia chestia asta cu Bobby Durbane. Un specialist
de superclasă în materie de telecomunicaţii, pentru care el ar fi băgat
mâna în foc. Şi până şi Witkovvski, care până acum nu dăduse peste

un om pe care să nu-l bănuiască, nu prea ar fi putut spune ceva rău

de Durbane ăsta. Lucrurile erau al naibii de încurcate şi Latham nu
ştia de unde să le apuce: când Allan Reynolds fusese la un pas de a-l
lichida, tocmai Bobby Durbane fusese cel care îl identificase şi aşa
scăpase viu şi nevătămat, altfel Reynolds l-ar fi luat ca din oală şi
i-ar fi făcut scăfârlia ţăndări. Hm! Da, numai că aici putea fi o
chestie de investiţii pur şi simplu: cine vrea să câştige mai întâi
trebuie să cheltuiască şi Durbane putea foarte bine să-l scape o dată
ca să-l poată lichida cu folos mai încolo, la timpul cuvenit, păstrân-
du-şi neatinsă aura de om devotat. Mda... dar uite că neonaziştii
umblă să-l lichideze pe Harry Latham acum, cât mai rapid, nu când
i-o veni la îndemână lui Bobby Durbane! Aşa că Bobby, dacă ar fi
fost agent al friţilor, ar fi făcut tot posibilul să-i grăbească moartea,
nu să i-o întârzie. Tipul era o minte al naibii de logică, mereu cu
nasul numai în cuvinte încrucişate, în anagrame şi în tot felul de
rahaturi de-astea, aşa că unul ca el în ruptul capului n-ar fi putut face
o asemenea prostie. De la o chestie ca asta te-ai fi putut aştepta din
partea unui ageamiu, să zicem, dar de la unul ca el în nici un caz!

Deşi... deşi, dacă stătea să se cântărească bine lucrurile, Bobby

Durbane gândea cu bătaie lungă tocmai pentru că avea o minte atât
de logică. Chestia cu moartea cât mai rapidă a lui Harry Latham era
ceva de moment, iar el nu-şi încheia cariera cu moartea unui tip pe
care „Frăţia" pusese ochii să-l lichideze în doi timpi şi trei mişcări.
„Frăţiei" îi mai putea trage şi chiulul, mai ales în situaţii în care el
personal ar avea mai mult de câştigat stând frumos la locul lui,
păstrându-şi creditul pentru alte ocazii, mai importante. Şi însăşi
„Frăţia" ar avea un câştig din treaba asta, păstrând un agent de
maximă credibilitate înfipt într-un punct cheie. Prea puţine erau
secretele de gradul zero ale Casei Albe, ale Pentagonului, ale CI.A.
sau ale F.B.I. la care să nu aibă acces Bobby Durbane. Pe scurt,
teoria lui Witkowski că însuşi bunul Dumnezeu trebuia suspectat de
colaborare cu duşmanul se adeverea al naibii de bine. El, Latham, se
întrebase de multe ori de ce maşina blindată a ambasadei îşi făcuse
apariţia fix la un minut după ce neonaziştii îl lichidaseră pe C-l2. De
ce nu sosise,să spunem, cu un minut înainte. Şi acum, dacă punea
lucrurile cap la cap, putea foarte bine să găsească o explicaţie tocmai
în căştile alea blestemate ale lui Durbane. El îi alertase în primul
rând pe nazişti, trimiţând în eter un semnal scurt, şi abia apoi pe
oamenii lui Witkowski. Pe scurt, o treabă al naibii de împuţită!

Vorbiţi englezeşte, doamnă? (fr.)

Da, dar nu trebuia să uite mărunţişurile. O stenografă |
neînsemnată putea fi exact buturuga mică şi al naibii de bine înfiptă
care răstoarnă carul mare. „...într-o dimineaţă... ne întorceam de la
un chef, m-am scăpat... O stenografă, fată bună, se afumase cam
tare... Şi atunci mi se pare că i-am spus... e agent la Operaţiunile Consu-
lare..." Nu cumva putea fi şi aici un fir? Cam multe fire în afacerea'
asta, avea nevoie de multă răbdare ca să le descurce şi timpul nu,
aştepta. încă nu apucase să dea de urma părintelui Lavolette, fostul,
ofiţer de cifru din anii războiului, şi timpul nu aştepta. ]

în cartea de telefon erau puţini cu numele de Lavolette şi uni

singur Antoine. îşi notă repede adresa şi ieşi în stradă, oprind primul,
taxi liber şi cerând şoferului să-l lase la câteva zeci de metri de;
clădirea unde locuia preotul, în faţa unei cabine telefonice. Era ora
unu noaptea şi Drevv socotea că era momentul cel mai potrivit să-l ia
tare pe bătrânul care mai mult ca sigur că ştia sumedenie de lucruri
din care spera ca măcar unele să fie interesante şi pe el.

Părintele Antoine Lavolette locuia într-o casă solidă din strada

Grenelle. o clădire cu trei etaje, din piatră albă, cu o uşă solidă de
lemn de curând vopsit. Totul trăda bunăstarea şi mai ales mâna unor
oameni gospodari, cărora le place să trăiască îngrijindu-se de
confortul lor şi de curăţenie. Cartierul însuşi spunea multe, era o
zonă locuită, după toate aparenţele, de burghezi respectabili care
dispuneau de venituri sigure şi consistente, aşa că fostul ofiţer de la
cifru se pare că ştiuse să-şi aranjeze bine treburile, asigurându-şi o
bătrâneţe tihnită şi la adăpost de griji materiale.

Latham urcă treptele de piatră albă, curate lună, cercetă butonul

de bronz al soneriei şi uşa lăcuită, apoi sună prelung şi se uită la
ceas. Era ora unu şi douăzeci şi şase de minute. Se hotărî să aştepte
cinci minute până să sune a doua oară, dar nu fu nevoie. După un
timp înăuntru se auzi ceva mişcare, apoi zornăi un lanţ, uşa se între-
deschise de un lat de palmă şi în crăpătura ei se ivi chipul unei femei
de vreo patruzeci de ani, cu faţa boţită de somn, care abia avusese
vreme să arunce pe ea un halat.

— Ce s-a întâmplat, domnule? zise ea morocănoasă. La ora asta

toată lumea doarme.

— Parlez-vous cmglais, Madame? o întrebă el punându-i sub

nas o legitimaţie îmbrăcată în piele neagră, de fapt un simplu permis

de intrare emis de ambasada americană, dar atât de impunător ca as-

pect încât trezea şi încrederea şi emoţia celor care îl vedeau.

— Puţin, răspunse intimidată femeia, articulând cam nesigură

cuvintele. Nu prea bine. Ce s-a întâmplat?

— E vorba de o urgenţă, trebuie să-l văd imediat pe domnul

Lavolette. Nu se poate amâna pe mâine dimineaţă.

— Da, înţeleg, zise femeia. Aşteptaţi, trezesc pe soţul meu.

— A, iertaţi-mă, sunteţi doamna Lavolette?

— Nu, soţul meu şofer la domnul Lavolette, face servicii toate. Şi

soţul meu vorbeşti bine anglais. Aştepţi aici. Nu intraţi cumva!

Şi femeia îi trânti uşa în nas, lăsându-l pe Drew să aştepte pe

treptele de piatră. Se uită din nou la ceas: unu şi treizeci şi cinci. Nu tre-
cură nici două minute şi lampa de bronz şlefuit de deasupra intrării
se aprinse, dincolo de uşă se auzi din nou mişcare, lanţul zornăi din
nou, semn că era dat jos, uşa sc deschise larg şi vizitatorul se trezi în
faţa unui tip care aproape că-i smulse o exclamaţie de încântare: mai
mult lat decât înalt, cu nişte umeri uriaşi, cu un cap cât toate zilele şi
nişte fălci pe măsură. Latham îşi zise că acum douăzeci de ani orice
mare echipă de hochei din lume ar fi plătit bani grei să-l aibă pe gheaţă
pe tipul ăsta, fie şi numai ca să ia piuitul adversarilor cu o asemenea
privelişte. Omul avea totuşi o mutră cât se poate de paşnică, de dulău
cumsecade, deşi buzunarul drept al halatului era cam prea umflat şi
nu era nevoie să te gândeşti prea mult ca să înţelegi de ce.

— Bună seara, domnule, zise el în englezeşte, cu o voce incredibil

de blajină. Soţia mea mi-a spus că aveţi treabă cu domnul, pot să ştiu
şi eu despre ce e vorba?

— Da, lucruri de interes guvernamental. Informaţiile trebuiesc

transmise lui Monsieur Lavolette în persoană.

Latham îi prezentă şi lui legitimaţia, făcându-şi socoteala că pro-

iectul lui iniţial de a-l lua cât mai tare pe fostul preot şi ofiţer de cifru
trebuia supus unor mici retuşuri de ultim moment. Omul o luă şi o
studie atent în lumina lămpii de deasupra uşii, fără să aibă în mişcări
acea încordare imperceptibilă a celui care se aşteaptă în orice mo-
ment la un atac din partea interlocutorului.

— Care va să zică ambasada americană, zise el la fel de blând.

— Da, lucrez pentru serviciul secret şi colaborez în momentul de
faţă cu Deuxième Bureau.

Omul plescăi din buze, vizibil nemulţumit. Îi înapoie lui Drew

legitimaţia şi zise cu aceeaşi voce de om de treabă:

— Va să zică şi Biroul Doi, şi departamentul secret de la Sure te şi

acuma vin şi americanii! Nu vă gândiţi, domnule, că stăpânul meu e
un om în vârstă, care are şi el dreptul să se odihnească?

— Ba da, sigur că ne gândim, dar domnul Lavolette e un mare

expert... şi mereu apar probleme urgente, ca acum. Trebuie să-l văd
imediat, înţelegeţi, sunt convins că n-are să se supere dacă e deranjat.
Un prieten al lui s-ar putea să aibă mari neplăceri în legătură cu
lucruri care îngrijorează şi guvernul francez şi şi pe noi!

— Ei, domnule, las-o mai moale, că ne cunoaştem şi noi oamenii.

Mai ales voi, americanii, mereu ţipaţi ca din gură de şarpe că e ceva
urgent şi după aia dormiţi pe informaţii luni de zile, fără să mişcaţi
un deget. Las' că ştim noi cum e cu urgenţele astea!

— Nu zău! Şi de unde ştii dumneata că dormim pe ele?

— Ehehe! Să fii dumneata sănătos, ani de zile am lucrat pentru
oameni ca voi şi am văzut destule. Unde scrie că acum trebuie să te
cred exact pe dumneata? Poţi să-mi spui?

— Da, fir-ar să fie! Fiindcă sunt aici, la unu şi jumătate noaptea,,

în loc să fiu şi eu acasă la mine, cu nevasta mea şi cu copiii mei, ca
oamenii!

— Bine, bine, asta văd şi eu, dar de ce nu vii dumneata frumos la

opt şi jumătate mâine dimineaţă, tot ca oamenii, ca să...

— Omule, chiar vrei să mă faci să pierd vremea aici până mâine:

la ora opt? Nu înţelegi că e ceva urgent, de viaţă şi de moarte? Dum-
neata chiar ai impresia că mie-mi place să orbecăiesc aşa, ca huhu-
rezii, şi să nu las lumea să doarmă numai ca să mă distrez?

De undeva din spatele cerberului se auzi un zgomot uşor şi acesta

se întoarse să vadă ce se întâmpla. Dacă Latham mai avea vreo
îndoială, acum i se spulberă şi asta: aşa cum stătea întors, omul ar fi
fost o pradă uşoară. Ori nu avea absolut deloc experienţă, ori îl ghi-
cise pe Latham alarmant de bine, ori nu-i păsa absolut de nimeni pe
lumea asta, vorba e că nu se temea deloc de oaspete şi nu-şi luase
nici o măsură de precauţie. Un al patrulea răspuns nu exista. . ;

Latham lungi gâtul să vadă mai bine. În spatele uşii se întindea un

coridor în capătul căruia se deschidea tocmai atunci uşa din plasă de
sârmă groasă a unui ascensor, lăsând să apară un bătrân impunător
cu părul alb ca neaua.

— Hugo! se auzi vocea slabă a acestuia, ce se întâmplă? Am sim-

ţit foiala şi m-am trezit şi pe urmă te-am auzit certându-te cu cineva
în englezeşte. <

— îmi pare rău, domnule, cineva insistă să stea de vorbă cu

dumneavoastră şi nu vrea să înţeleagă, oricât dau eu să-i explic...

Bătrânul se apropie cu paşi moi. Arăta gârbovit şi sleit de puteri,

dar toată ţinuta lui păstra o notă de demnitate care impunea.

— Îmi pare rău, domnule, se dezvinovăţi numitul Hugo, mi-a

spus nevastă-mea că aţi mâncat cam fără poftă şi pe urmă v-afi rugat
două ore în capelă... îmi dau seama că sunteţi obosit dar dumnealui
nu vrea să vă lase să...

— Dumneata eşti persoana care vrea să stea de vorbă cu mine?

întrebă stăpânul casei spre Latham, fără să dea prea mare atenţie
spuselor şoferului.

— Da, domnule, mă numesc Latham şi lucrez la ambasada ameri-

cană. Sunt ofiţer al Operaţiunilor Consulare americane şi vă rog
să-mi permiteţi să mă legitimez...

— Nu e nevoie, zise cu blândeţe bătrânul, stăpânindu-şi cu vizi-

bilă greutate un tremur al capului. îţi pot fi de folos cu ceva?

— Vin din partea cucernicului Manfred Neumann.

— Ah, înţeleg, zise Lavolette privindu-l mai atent. Te rog să mă
urmezi, domnule, adăugă el, apoi se întoarse şi o luă înainte pe cori-
dor, nu înainte de a-i fi făcut lui Hugo un semn din cap.

Latham dădu să intre dar Hugo îi puse ferm mâna în piept.

— Să te văd cum stai cu armele, omule, zise el calm.
Surprins, Latham se lăsă controlat şi nu se opuse când Hugo îi

luă pistolul.

— Nici o grijă, ţi-l dau înapoi la plecare. Acuma hai.
Pătrunseră toţi trei într-o încăpere largă, cu pereţii căptuşiţi de

colo până colo cu rafturi de cărţi. Se mai aflau acolo câteva mese cu

plăci groase de marmură şi mai multe fotolii solide, îmbrăcate în pie-
le groasă bătută în ţinte de bronz.

— Te rog, domnule Latham, să te simţi ca acasă, zise Lavolette

aşezându-se într-un fotoliu cu spătar înalt şi făcându-i semn lui Drew
spre cel din faţa lui. Pot să-ţi ofer ceva de băut? Eu, în locul dumi-
tale, n-aş refuza, adăugă el. Ca să poţi purta o conversaţie la o oră
atât de târzie e nevoie şi de puţin alcool, aşa cred.

— Am să iau ce luaţi şi dumneavoastră, domnule.

— Din aceeaşi sticlă, evident, zâmbi cu indulgenţă stăpânul casei.
Courvoisier, Hugo, te rog, urată el cu un gest uşor din mână.

Cerberul deschise imediat un dulăpior, scoase o sticlă şi două pa-

hare şi turnă cu mare precizie, exact două degete în fiecare pahar.

servindu-le apoi cu îndemânare de profesionist, după care se făcu

nevăzut, trăgând după el uşa cu canaturi grele. Lavolette îl privi pe
Latham cu ochi plini de curiozitate.

— Ei bine, domnule, cât de multe ştii dumneata despre mine? zise

el cu o voce în care se desluşea şi o undă tăioasă.

— Ştiu, domnule, că ai părăsit preoţia ca să te însori, că soţia ţi-a

murit de câţiva ani şi că ai fost întotdeauna un ofiţer de cifru din cel
mai buni pe care i-a avut Franţa. Cam atât. A! Şi că îl cunoşti pe
părintele Neumann, da. Mi-a spus că l-ai ajutat mult.

—- Asta-i tot?

— Nu. Mai e ceva. Când m-am prezentat ai încercat să te stăpâ-
neşti, dar a fost ca şi cum te-ar fi lovit cineva în stomac. Neumann
ţi-a povestit despre mine, ţi-a spus şi cine era în realitate „colonelul
Webster" şi dumneata ai discutat cu alţii. Cu cine? Asta n-o ştiu şi
trebuie s-o aflu neapărat.

Lavolette îşi întinse gâtul şi trase aer mult în piept, făcând parcă

un exerciţiu de respiraţie.

— Te rog, sunt un om în vârstă şi nu mai am decât foarte puţin de

trăit. Te rog să nu-mi faci viaţa şi mai complicată decât e în realitate

— Dar ştiai de la Neumann cine sunt eu în realitate!

— Află că Neumann n-a vorbit de bună voie. I-am smuls infor
maţia asta destul de greu, pentru că ştiam urgenţa. Trebuia s-o fac!

Latham rămase ca lovit în moalele capului. Îl privi scrutător pe

Lavolette, spunându-şi că acesta ori aiurează, ori îi întinde o cursă

— Dumneata nu poţi să înţelegi, domnule Latham...

— Cu alte cuvinte e ceva de înţeles aici, nu? Uite ce e, părinte
prietenul dumitale Hugo la ora asta se joacă cu pistolul meu, dar să
ştii că mâinile mele sunt la fel de bune ca orice pistol. Ţi-am spus că
vreau să aflu cu cine ai...

— Domnule Latham! îl întrerupse stăpânul casei ridicând autori-

tar o mână, m-ai întrebat ceva şi am început să-ţi dau răspunsul după
care ai venit aici. De ce mă întrerupi? Ca să mă ameninţi? Pentru ca
să mă ameninţi când eu începusem să-ţi răspund şi fără ameninţări;
Ar fi bine să te gândeşti că un om care a încheiat socotelile cu lumea
asta nu mai e sensibil la asemenea argumente...

Făcu o pauză, obosit, şi Latham îşi spuse că era mai bine să tacă

şi el. Bătrânul întinse mâna după paharul de coniac şi îl dădu peste
cap dintr-o înghiţitură, parcă în dorinţa de a-şi recăpăta calmul, dar
Latham băgă de seamă că gâtul începuse din nou să-i tremure.

— Ascultă-mă bine, fiule, şi înţelege ce vrei. Soţia mea era

nemţoaică. Am cunoscut-o după război, când Sfântul Scaun m-a
trimis la Mannheim. Era căsătorită cu un fost ofiţer din Wehrmacht
şi aveau doi copii. Soţul ei era patronul unei firme de asigurări.
Ne-am îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi eu am abandonat
veşmântul preoţesc ca să mă pot căsători cu ea. A divorţat şi ea de
soţul ei, dar conform legislaţiei germane de atunci, copiii au rămas la
tată, indiferent de condiţiile divorţului. Cu timpul copiii au crescut,
ea a mai avut copii şi cu mine... Copiii din Germania au avut şi ei
copiii lor şi aşa se face că la.un moment dat în cele două familii
existau şaisprezece suflete, trup din trupul ei, şi ea i-a iubit pe toţi la
fel şi le-a arătat acelaşi devotament pe care mi l-a arătat şi mie.

— Va să zică a păstrat tot timpul legătura cu cei doi copii din

Germania? întrebă Drew, foarte interesat de povestire.

— Da, evident, răspunse cu simplitate pastorul. Ne mutaserăm

deja în Franţa, eu m-am apucat de afaceri cu ajutorul unor prieteni
din tinereţe şi de-a lungul anilor copiii soţiei mele ne vizitau, fie la
Paris, fie la Nisa, unde am cumpărat cu timpul o casă. Am ajuns să-i
iubesc ca pe propriii mei copii.

— Mă surprinde că tatăl lor le-a permis să-şi viziteze mama.

— Nu cred că i-a păsat vreodată de asta. Mai curând, adăugă
pastorul cu un zâmbet stânjenit, mai curând cred că era mulţumit să-i
vadă plecaţi de acasă, să scape de o cheltuială - un lucru care, spun
fără falsă modestie, mie mi-a convenit. Primul soţ al. soţiei mele s-a
recăsătorit şi a avut alţi trei copii şi... aş zice că primii doi, cei avuţi
cu soţia mea, au început să-i devină o povară. S-au îndepărtat de el
din ce în ce, în timp ce ceilalţi, avuţi cu a doua soţie, au devenit ex-
act ca el. Nazişti fanatici. începi să înţelegi?

— Aproape... zise Latham tuşind să-şi dreagă glasul.

— El nu mai trăieşte, dar cei trei copii ai lui da. Şi au şi ei copiii
lor iar copiii aceştia gândesc la fel cu taţii şi cu bunicul lor. Sunt
nazişti, înţelegi-acum? Totul a fost o tablă de şah pe care s-a făcut un
schimb în natură: viaţa dumitale, domnule Latham, în schimbul a
şaisprezece