ieşise din conul orbitor de lumină al debarcaderului, scafandrii se
năpustiră peste bord, lăsându-l pe doctor atât de uluit încât, în loc să
apese imediat pe butonul staţiei radio, acesta se răţoi la ei, speriat dar
foarte autoritar: „Ce-nseamnă porcăria asta?" Witkowski smulse
imediat din priza de alimentare cablul staţiei iar Karin îndreptă spre
pieptul doctorului pistolul minuscul cu săgeţi tranchilizante pe care îl
ţinuse tot timpul în mână. „Ah, am să pun să vă împuşte pe toţi...
mama voastră... de der... be..." mai putu articula Traupmann, din ce
în ce mai stins, prăbuşindu-se ca un sac.
Îl trecură imediat în barca de salvare pe care locotenentul An-
thony o adusese lângă cea a doctorului, căpitanul de marină se întinse
lângă el, trase prelata şi barca avu imediat un şoc uşor, pornind în
susul apei, nu prea repede ca să nu stârnească valuri şi să atragă
atenţia. Celorlalţi cinci nu le mai rămânea decât să sară în apă şi să
treacă în barca lor, cu sentimentul nespus de înviorător că ghinioa-
nele de până acum păreau să-i părăsească. Locotenentul Anthony
studiase îndelung hărţile fluviale pe care le găsise la biblioteca Uni-
versităţii şi cunoştea acum cu ochii închişi orice cot al apei. Puteau
porni cu toată viteza, ca să se depărteze de zona periculoasă.
— Staţi pe loc! comandă deodată Latham, atât de autoritar încât
toţi se opriră. Staţi!
— Ce naiba... mormăi Witkowski, dar Latham şuieră scurt, ce-
rând să se facă linişte.
într-adevăr, de undeva se auzea zgomotul inconfundabil al moto-
rului unui elicopter şi după câteva secunde zgomotul acesta se auzea
atât de aproape încât nu mai încăpea nici o îndoială. Cineva de pe*
mal sezizase o neregulă.
— în apă toată lumea şi capul la fund! şuieră ascuţit Witkowski|
eu rămân aici, dea Domnul să mă ia drept Traupmann... Hai, ţuşti!
Toţi patru se năpustiră în apă ca nişte broaşte speriate şi se dădu-
ră la fund exact în clipa" când fasciculele orbitoare alé reflectoarelor
elicopterului ajungeau să măture apa din jurul bărcii. Cu degete tre-
murătoare de emoţie Witkowski reuşi să branşeze din nou staţia ra-
dio, exact la timp ca să audă în difuzor o voce aspră:
— Was ist passiert, Herr Doktor?]
— Nichts. Kein Problem,2 reuşi el să mormăie înfundat, sper
din tot sufletul ca indivizii de sus să nu-i recunoască vocea.
Ce s-a întâmplat, domnule doctor? (germ.)
- Nimic. Nici o problemă, (germ.)
După câteva secunde care i se părură mai lungi ca un secol, elico-
pterul porni mai departe, plimbându-şi fasciculele de lumină pe su-
prafaţa apei şi în mai puţin de un minut se opri din nou, legănându-se
în aer deasupra bărcii cu care venise echipa N2 şi care aştepta cu-
minte ceva mai încolo. Imediat se auzi o rafală scurtă, urmată de vâ-
jâitul ascuţit al lansatoarelor de grenade. Izbucni o flacără roşie
imensă care se lăţi pe apă şi în jerba de lumini Witkowski putu vedea
timp de o secundă ţăndările bărcii care se împrăştiau în toate părţile.
Apoi pasărea de metal mai făcu liniştită un ocol, parcă vrând să se
asigure că treaba fusese bine făcută, după care se îndreptă liniştită
spre debarcader, cu conştiinţa datoriei împlinite: Herr Doktor
Traupmann era în afara oricărui pericol şi putea să-şi continue liniştit
drumul...
Când din apă se iviră capetele celorlalţi şi urcară toţi pe punte,
Witkowski îi puse scurt la curent cu cele întâmplate şi propuse o mo-
dificare a planului iniţial. Aveau ocazia să pândească în continuare
cheiul şi ar fi fost o prostie să dea cu piciorul unui asemenea noroc.
Capitolul 37
Se grăbiră să-şi dea jos tuburile de oxigen, rămânând în costumele
de scafandri şi păstrând labele de cauciuc, pentru orice eventualitate,
îşi împărţiră repede şi pe tăcute armele şi aparatele de emisie-recepţie
ţinute până atunci de căpitanul Dietz în sacul său impermeabil, apoi
se furişară pe malul apei până în apropierea debarcaderului, luminat
de reflectoare puternice care scăldau totul într-un galben difuz. La
scurte perioade de timp se apropia câte o ambarcaţiune, fie din susul
apei fie din jos, toate echipate cu motoare ultrasilenţioase, care
ocupară pe rând toate danele. Când ultima dană fu ocupată şi pasa-
gerul coborî, lumina reflectoarelor se stinse.
— S-ar zice că s-a adunat toată lumea, şopti Latham.
— Aşa s-ar părea, domnule, răspunse căpitanul Dietz. Locotenen-
tul Anthony şi cu mine pornim într-o scurtă recunoaştere.
— Merg şi eu.
Anthony plescăi supărat din buze.
— Nu sunt sigur, domnule, că e o idee prea bună, protestă el. Că-
pitanul Dietz şi cu mine lucrăm mult mai bine când nu mai avem pe
altcineva... pe cap... Scuzaţi-mi expresia, vă rog, dar acesta e adevă-
rul. Aproape că nu avem nevoie să vorbim ca să ştim ce avem fiecare
de făcut în cutare sau cutare situaţie. Cu dumneavoastră ne-ar veni
mult mai peste mână... domnule.
— Şi în afară de asta, domnule Latham, interveni şi căpitanul
Dietz, dacă raportul Biroului Doi e cât de cât exact, pe acolo trebuie
să mişune patrulele.
— Ca la Traupmann acasă vrei să spui, nu?
— Ei, domnule, acolo a fost una, aici s-ar putea să fie cu totul
alta, răspunse liniştit locotenentul Anthony.
— Bineînţeles, adăugă Dietz, mergem doar în recunoaştere. Dacă
apreciem că e cazul să fim toţi acolo, vă dăm de ştire, ţinem aparatele
de emisie deschise, să le avem gata în orice moment.
Cam cătrănit de încăpăţânarea celor doi, cărora nu putea să le dea
dreptate, Latham fu de acord să-i lase să plece împreună. Cum şe-
deau toţi pitulaţi în iarbă, căpitanul Dietz îl atinse uşurel pe Latham
cu mâna, să-l facă atent, şi îi spuse abia şoptit, ca să nu mai audă şi
ceilalţi:
— Domnule, consemnul este să imobilizăm, nu şi să neutrali-
zăm... Dar când am văzut acum câteva minute ce-a făcut elicopterul
lor, mă simt dator să vă întreb pe dumneavoastră, care conduceţi
această operaţiune, dacă n-ar fi cazul ca regulile jocului să fie puţin
modificate...
Latham stătu o clipă pe gânduri, apoi răspunse la fel de încet:
— Ai dreptate, căpitane. E vorba de cuibul de vipere al mişcării,
naziste şi suntem participanţi la un adevărat război. Trebuie să facem
pe dracu-n patru ca să aflăm cine ia parte la blestematele lor de sin-
drofii, dar dacă e vorba de scos cuţitul... Hm! Oricând se poate ivi un
asemenea caz de forţă majoră şi nimeni nu ne poate condamna dacă..
Hm! Gata, daţi-i bătaie... Noi rămânem cu urechile ciulite.
Cei doi plecară şi pentru cei rămaşi pe malul apei minutele urmă
toare se dovediră mai pline de tensiune decât scenele unui film de
groază. întotdeauna imaginaţia o ia razna atunci când auzi ceva şi nu
poţi vedea decât cu ochii minţii ceea ce se întâmplă. Pe măsură ce Dietz
şi Anthony se depărtau, aparatele de emisie-recepţie reproduceau cu
halucinantă fidelitate orice sunet, foşnetele frunzelor, fâsâitul trupurilor
care se târăsc pe iarbă, pocnetul sec al unei crenguţe uscate... Nici un
cuvânt, numai sunete pe care cei rămaşi aici le interpretau fiecare în felul
lui. Apoi lucrurile începură să se precipite, se auziră paşi grăbiţi care
răsunau înfundat, icnete ca de efort scurt şi intens, gemete slabe, repede
înăbuşite, bufnitura parcă metalică, de neconfundat, a cuţitului care se
înfige în carne... Paşi iuţi şi precipitaţi, ca în rafale scurte, de oameni
care se furişează alergând câţiva metri şi tupilându-se brusc - şi nici un
cuvânt. Se auziră la un moment dat câteva plesnituri uscate,
împuşcăturile pornite din pistoalele cu amortizor, apoi linişte...
Şi deodată un vacarm îngrozitor, ţipete ascuţite, răcnete, zgomot
de sticlă spartă, totul dominat de pocniturile ascuţite ale paraziţilor
din eter, provocaţi probabil de intensitatea prea mare a sunetului, şi
voci care se rugau, cerşeau îndurare.!. în nemţeşte! Scrâşnete metali-
ce, o bufnitură înfundată, ca de ghiveci căzut de undeva de sus pe o
placă de beton, alte gemete şi o voce de bărbat rostind desluşit în en-
glezeşte: „Ah, nu mă omorâţi! Nu trageţi/... Nu... nu..."
— Aaaah! gemu Witkowski, i-au capturat pe băieţii noştri!
Şi se ridică în picioare ca împins de un arc.
— Rămâneţi aici, mă duc să văd ce pot face.
Latham se ridică şi el şi îl înşfacă de umăr cu puterea hocheistului
de odinioară de la Mani toba Stars, apăsându-l atât de tare încât
aproape îl sili să se aplece.
— Uşurel, Stanley, şopti el ascuţit, rămâi pe loc!
— Pe naiba! Băieţii ăia sunt la ananghie!... Am o armă automată
cu două sute de cartuşe.
— Dar noi parcă avem altceva de făcut, nu?
Witkowski rămase o clipă descumpănit.
— Bine, zise el încet, aşa e, ai dreptate. Dar oricum...
în clipa aceea fu întrerupt de pocniturile puternice care se auzeau
în staţia de emisie-recepţie, urmate de vocea limpede a căpitanului
Dietz, care vorbea cu glas scăzut dar perfect inteligibil:
„— Ţărmul, recepţionează! Am fost nevoiţi să eliminăm patru
obiecte, alte două care nu au opus rezistenţă le-am imobilizat. Am
pătruns într-o pivniţă de sub garajele aflate la câteva zeci de metri de
obiectivul principal, aici e centrul de informatică al obiectivului, cu
trei operatori. Pe unul a trebuit să-l eliminăm, până să apuce să de-
clanşeze alarma, ceilalţi doi s-au predat şi acum sunt legaţi burduf.
,,— E aici şi un compatriot de-al nostru, răsună veselă vocea lo-
cotenentului Anthony, e însurat cu o nemţoaică şi nu prea e sănătos
la cap, tot timpul plânge şi cântă God Bless America...''
— Băieţi, sunteţi fenomenali! zise Latham. Ştiţi cumva ce se în-
tâmplă acolo? Aţi avut posibilitatea să vă aruncaţi ochii?
—■ Doar puţin, în fugă, pe fereastră, se auzi vocea lui Dietz, ne-a
luat prin surprindere patrula şi a trebuit să ne facem nevăzuţi. Dar de
văzut am văzut cam aşa: în casă sunt vreo douăzeci de bărbaţi, poate
treizeci, plus un popă care nu ştiu ce le tot spune, ceva predici, pro-
babil... că altfel nu-mi explic... În orice caz, e supărat rău de tot!
— Un popă? exclamă Witkovvski.
— Domnule, popă trebuie să fie. Are un costum închis la culoare
şi un guler înalt, e drept că şi noi l-am văzut în fugă, dar parcă aşa...
— Ia stai puţin, interveni Latham, şi la Paris m-am ciocnit de un
blestemat de popă din ăsta cu zvastica în loc de cruce... Cum arată
tipul? E înalt?
— Ei, nu chiar foarte înalt, să zicem un metru şi şaptezeci, cam
aşa... Poate ceva peste. Blond şi subţire, zvelt, fin...
— Dumnezeule! exclamă alarmată Karin de Vries.
Witkovvski se întoarse mirat dar Karin, aproape tremurând, aco-
peri cu mâna microfonul staţiei de emisie-recepţie şi rosti înfrigurată:
— Trebuie să facem tot posibilul să ajungem şi noi acolo, să pu-
tem privi pe fereastră.
— De ce? întrebă mirat Drew.
— Trebuie! înţelege-mă şi nu pune întrebări. Trebuie!
— Gata, Latham, e limpede, interveni Witkovvski. Trebuie, nu?
Prieteni, continuă el în staţie, cum e atmosfera pe la voi? în preajma
casei vreau să spun. Vrem să pornim într-acolo, a intervenit ceva.
O scurtă pauză, probabil că Dietz şi Anthony deliberau pe şoptite,
apoi vocea căpitanului se auzi limpede:
— Vă recomandăm să rămâneţi puţin pe loc, domnule. Trebuie să
ne postăm între casă şi apa râului. Vă anunţăm când vă puteţi pune
în mişcare.
— Bine, e-n regulă, căpitane. Voi sunteţi experţii în materie, fa-
cem cum ziceţi voi.
— Da, domnule, mulţumim pentru aprecieri. Am avea rugămintea-'
s-o plasaţi pe flancul dinspre fluviu pe doamna care e cu dumnea-
voastră - asta pentru eventualitatea unei confruntări. í
începură să înainteze lent, avându«l în frunte pe Latham, care,
ţinea foarte aproape de malul apei, atât de aproape încât de câteva ori
fură pe punctul de a se împotmoli. Până la urmă reuşiră să ajungă la.
marginea peluzei în pantă, având tot timpul grijă să fie cu armele
pregătite, gata să tragă. Fără să scoată o vorbă, se priviră unii peí
alţii şi dădură din cap în semn afirmativ. îşi puteau continua drumul,}
nici unul din ei nu ceda. Latham privi spre vârful pantei, unde se
vedea terasa superioară care dădea în spatele reşedinţei. Un perete
imens de sticlă, din panouri glisante, trăda prezenţa unei încăperi
foarte vaste, poate o sală de dans sau un salon pentru organizarea
unor banchete cu sute de participanţi.
— Sunt sigur că am mai văzut locul ăsta, zise deodată Latham.
— Cum? tresări Witkovvski. Ai mai fost vreodată pe aici?
— Nu, nici vorbă. N-am mai fost. Dar din fotografii. Poate din
vreo revistă de arhitectură, nu mai ştiu, dar mi-aduc perfect aminte
de peretele de sticlă şi de terasele în trepte. Exclus să mă înşel!
— Trebuie neapărat să vedem ce se petrece înăuntru! şopti Karin.
Altfel degeaba toată osteneala şi tot riscul. Mai stăm mult aici?
Apăru târâş căpitanul Dietz din trupele speciale.
— Unde e Anthony? îl întrebă şoptit colonelul.
Dietz arătă spre peretele de sticlă şi şopti laconic:
— Filmează.
— Latham, te duci cu ea, ordonă sec Witkovvski. Fii pregătit de
orice. Noi trei rămânem aici. Daţi-i drumul.
Latham şovăi o clipă, apoi îl întrebă:
— Bătrâne... nu cumva ştii ce are să vadă Karin înăuntru? Fiind-
că ea am impresia că ştie de pe acum. Nu cumva ştii şi tu? Să-mi
spui şi mie?
— Am zis să-i daţi drumul, şopti Witkovvski evitând să-I priveas-
că. Hai, nu mai pierdeţi vremea!
Drew o împinse uşor pe Karin şi o ţinu de umeri până când reuşi-
ră să ajungă amândoi în dreptul primului panou glisant. Cu sufletele
la gură, înaintară puţin de-a lungul lui, protejaţi de umbra draperiilor
dinăuntru, şi ajunseră la o deschizătură nu prea largă, cât să se poată
strecura un om prin ea. Rămânând mereu în umbră, Karin reuşi să se
mişte în aşa fel încât să poată privi înăuntru şi rămase împietrită.
— Ce naiba se întâmplă aici? auzi Latham în spatele lui şoapta
colonelului, care nu avusese curajul sau slăbiciunea să-i lase singuri.
în clipa aceea privirile i se îndreptară spre Karin şi aproape că nu
mai putea s-o recunoască. Ochii i se măriseră, aţintiţi spre un punct
din interiorul încăperii, spre care priveau ca hipnotizaţi.
— Ce e? Ce s-a întâmplat? o scutură el uşor de un umăr.
— E el... reuşi ea să îngaime, fără să-şi dezlipească ochii de la
imaginea din interior. E Frederik...
La înapoiere, mult timp nimeni nu scoase o vorbă. Karin stătea
singură la proră, cu privirile ţintă la ţărmul scăldat de razele lunii.
Abia după ce trecuseră de jumătatea drumului se întoarse spre
Latham şi îl privi cu nişte ochi pe care el nu-i cunoştea. Ochii aceştia
păreau că cer milă. Se ridică de la locul lui şi veni lângă ea.
— Pot să te ajut cu ceva? o întrebă el cu o voce cât putea mai
blândă.
— Ai făcut-o deja. Dar crezi că ai să poţi să mă ierţi?
— Pentru? tresări surprins Latham. Pentru ce să te iert?
— Pentru că din cauza mea puteaţi fi lichidaţi toţi. Mi-am pierdut
controlul. Nici nu-mi explic cum s-a întâmplat, cred că numai prin-
tr-un miracol nu ne-au surprins patrulele.
Drevv lăsă câteva secunde să treacă, apoi răspunse încet:
— Pentru asta nu eşti tu vinovată. Abia acum am înţeles în ce
consta secretul tău. În faptul că soţul tău trăieşte...
— Oh, nu, nu... Sau poate că ar trebui să fiu de acord cu tine, dar
nu aşa. Nu pentru ce am văzut în seara asta. Bănuiam că el trăieşte şi
era logic să se fi transformat pe parcurs, intrând în mişcarea neona-
zistă... fie benevol, fie forţat... Dar totul rămânea vag, undeva,
departe. Acum... acum a devenit concret. Nu mai poate fi ignorat.
— Ştiai ceva sigur?
— Nu chiar sigur. Cineva îmi spusese că are nişte indicii. Atât.
Găsisem tot felul de explicaţii, totul era posibil. Deja ne despărţise-
răm înainte de căderea zidului Berlinului, devenise cu totul dependent
de droguri şi nu ne mai puteam înţelege. îmi era clar că dacă Freddie
trăieşte, drumul lui trebuie să fi luat o traiectorie ciudată. La un mo-
ment dat, când încă mai eram la Amsterdam, când mă convinsesem
că Harry avea dreptate şi că Freddie e de fapt mort, am primit un
telefon obscen. Vocea îmi era necunoscută, individul vorbea printr-o
batistă, printr-un carton sau poate folosea un dispozitiv de turbionaj
fin. Obişnuitele vorbe porcoase şi... ca să zic aşa, solicitări de natură
sexuală. Tocmai când mă pregăteam să trântesc receptorul, am auzit
o anumită frază, o expresie complicată pe care o mai auzisem... din
gura lui Freddie! M-am zăpăcit de tot şi am ţipat: „Tu eşti, Freddie?
Chiar tu?'" A scos dintr-o dată un urlet care parcă şi acum îmi
izbeşte timpanul. Atunci am avut aproape certitudinea că Harry se
înşelase şi că intuiţia mea nu greşise. Freddie trăia. Iar în seara asta
l-am văzut cu ochii mei, în carne şi oase.
— Poate că ceea ce am văzut noi acum e altă faţetă a... a indivi-
dului, zise încet Drew, neştiind ce termeni să folosească. Locotenen-
tul Anthony a reuşit să prindă destule lucruri pe o casetă video.
-— Ştiu. Mă gândesc dacă nu e cazul s-o vadă un psihiatru.
Se lăsă un scurt moment de tăcere, apoi Drew zise încet, întorcân-
du-se spre Witkowski:
— Stanley, vrei să vii mai aproape?
Colonelul traversă puntea minusculă şi se aşeză între ei, privin-
du-i cu un aer întrebător.
— Stanley, am impresia că tu... ştiai dinainte nişte lucruri despre
ce urma să vedem în seara asta, nu? Mai mult decât ne-ai spus fiecă-
ruia dintre noi. Am dreptate?
— Hm!... Că am ştiut e cam mult spus. Dar de bănuit am bănuit.
Şi unele bănuieli mi s-au adeverit. Atâta tot.
— Nu vrei să nu mai vorbeşti în pilde?
— În primul rând ştiam multe lucruri despre Frederick de Vries şi
ştiam că printre marile lui plăceri, atunci când era vorba să se infil-
treze undeva sub altă identitate, era să se deghizeze în preot. Când
căpitanul a zis ceva de un popă blond de un metru şi şaptezeci şi
cinci înălţime... Karin a tresărit şi am tresărit şi eu, deşi poate nu ţi-ai
dat seama. Lumea e plină de popi blonzi de un metru şi şaptezeci şi
cinci înălţime, dar instinctul mi-a şoptit ceva... Cum probabil i-a
şoptit şi ei. Poate nu mă crezi, dar aşa e.
— Bun, asta înţeleg. Dar nu luaseşi şi tu de bună chestia cu
moartea lui?
— Nu chiar. Era ceva al naibii de suspect. Când s-a auzit că
Freddie a fost executat de STASI am crezut şi eu, ca toată lumea, că
într-adevăr l-au lichidat. Pe urmă am reuşit să punem mâna pe dosa-
rul lui. Şi atunci s-au ridicat o groază de semne de întrebare al naibii
de încâlcite. Treaba asta se petrecuse cu o săptămână înainte de că-
derea zidului Berlinului, deja în Germania comunistă începuse de-
gringolada, era limpede că zilele republicii lor de rahat roşu erau nu-
mărate, STASI îşi pierduse capul, nimeni nu mai avea altă grijă decât
să-şi salveze pielea... Şi ne pomenim cu dosarul lui Frederik de Vries
întocmit ca în zilele bune, cu stenogramele interogatoriilor, cu tot
tipicul... până şi cu stenograma şedinţei secrete de judecată a curţii
care pronunţase condamnarea! Cu încadrarea la articolele cutare şi
cutare, cu rechizitoriul procurorului, cu pledoaria avocatului apă-
rării... Şi nu zici că în blestematul ăla de dosar mai puseseră, tâmpi ţii
dracului, şi certificatul medical de constatare a decesului, semnat de
doctorul care asistase la execuţie! Asta chiar că era prea de tot,
STASI a lichidat atunci mii de inşi care ştiau câte ceva şi puteau vor-
bi după unificarea Germaniei... fiindcă era clar că spre asta se în-
dreptau lucrurile. Şi i-a lichidat numai pe criteriul ăsta, un telefon dat
tipului să vină în cutare loc şi acolo gata, un glonţ în cap şi punct. Ce
naiba îi găsise cu dosarul ăsta lucrat cum scrie la carte? Şi tâmpit să
fi fost şi tot mi-ar fi mirosit a aranjament, şi încă a aranjament prost!
Era clar că nu voiau decât să ne convingă că de Vries e mort. Şi când
STASI sau deştepţii de la KGB sau alţi. văcari din ăştia de şcoală
rusească umblă să te convingă cu orice preţ de cutare chestie, e clar
că afurisita aia de chestie nu există. Lucrurile astea se îngroapă şi se
încuie cu şapte lacăte!
— Şi eu m-am gândit la fel, zise încet Karin. Harry a avut şi el
bănuieli, a citit dosarul din scoarţă-n scoarţă şi l-a frapat şi pe el
grija asta, dar şi-a spus că putea fi vorba şi de altceva. Freddie era
cetăţean olandez şi în cazul lui se siliseră să respecte toate formele,
fiindcă se temeau că într-o zi guvernul Olandei avea să insiste să se
dea de urma asasinilor lui şi atunci ei aveau nevoie de o acoperire.
Că au respectat legea statului lor.
— Deci a avut şi Harry bănuieli? zise gânditor Drew.
— Da. Harry nu era numai ofiţerul care-l controla pe Freddie,
fiindcă în realitate ţinea foarte mult la el. N-am avut destulă tărie ca
să-l pun în temă cu problemele astea. Şi de altfel Freddie era mort,
sau cel puţin aşa se ştia oficial.
— Au mai fost şi alte semne, Karin, zise cu blândeţe colonelul.
Un lucru pe care tu nu aveai de unde să-l ştii. Ultimele informaţii
furnizate de Frederik de Vries s-au dovedit false.La vremea aceea
reuşiserăm şi noi să compromitem câţiva agenţi ai STASI care şi-au
dat seama că mult nu aveau s-o mai ducă şi au preferat să coopereze
de bună voie. Câţiva dintre ei ne-au pus la dispoziţie date care
demonstrau clar că Frederik de Vries ne dăduse informaţii false.
— Şi de ce nu l-aţi luat imediat la întrebări? întrebă Drew. Puteaţi
să-l retrageţi din teren şi să-i ardeţi un interogatoriu la sânge.
— Eh, uşor de zis! Eram pe nisip mişcător, prea multe necunos-
cute într-o singură ecuaţie, ne depăşeau. Luase informaţiile drept bu-
ne? Fusese tras pe sfoară? Era un agent terminat? Omul ăsta obţinu-*
se până atunci nişte rezultate de excepţie, pe seama cui trebuia să pu-»'.
nem schimbările astea? Oboseală? Îl mirosiseră şi-l transformaseră în
pion otrăvit? La vremea aceea era imposibil de dat un răspuns.
— Stanley, interveni nesigură Karin, ai zis adineauri ceva şi de
„alte semne". Ai putea fi ceva mai explicit?
Dostları ilə paylaş: |