În jurul acestui soi de cort mişcător se înghesuiau o mulţime de gentilomi şi de doamne. Încăperea era foarte îngrijită şi mobilată cum se cuvine. Perdele mari, ţesute cu flori, cîndva viu colorate, dar azi niţel cam şterse, cădeau peste ferestrele largi; pereţii erau tapetaţi simplu, dar cu gust. Doi lachei foarte respectuoşi şi bine instruiţi îşi îndeplineau cu distincţie îndatoririle lor.
Zărindu-l pe Athos, Aramis îi ieşi în întîmpinare, îl luă de mînă şi îl prezentă lui Scarron, care îşi mărturisi deopotrivă încîntarea şi respectul faţă de noul oaspete şi făcu un compliment foarte spiritual vicontelui. Raoul rămase descumpănit, căci nu era pregătit să răspundă unor cuvinte atît de alese.
Totuşi, salută cu multă graţie. Athos fu salutat încă de doi-trei seniori, cărora le fu prezentat de către Aramis, după aceea vîlva stîrnită de sosirea lui se potoli treptat-treptat şi conversaţia deveni generală.
La vreo patru-cinci minute, în care Raoul cerceta cu privirea întreaga adunare, uşa se deschise şi lacheul anunţă pe domnişoara Paulet.
Athos atinse cu mîna umărul vicontelui.
— Uită-te la această femeie, Raoul, zise el. E un personaj istoric. La ea se ducea regele Henric al IV-lea cînd a fost asasinat.
Raoul tresări. De cîteva zile parcă în fiece clipă se ridica o cortină pentru el, dezvelindu-i ceva eroic; această femeie care intra, tînără şi frumoasă încă, îl cunoscuse pe Henric al IV-lea, stătuse de vorba cu el.
Oaspeţii se îngrămădiră în jurul noii venite, căci şi astăzi o înconjura admiraţia celor din jur. Era o femeie înaltă, cu mijlocul zvelt şi mlădiu, cu părul bogat, ca de aur, aşa cum îi plăcea lui Rafael şi cum Tizian a zugrăvit toate Magdalenele sale. Această culoare roşcat-arămie, sau poate superioritatea pe care o dobîndise asupra celorlalte femei, făcuse să fie poreclita Leoaica.
Frumoasele noastre doamne de astăzi, care aspiră la acest pompos titlu, ar trebui să ştie că el nu vine din Anglia, aşa cum poate credeau, ci de la domnişoara Paulet, fermecătoarea şi spirituala lor compatrioată.
Domnişoara Paulet păşi drept spre Scarron, în mijlocul murmurului stîrnit de apariţia ei.
— Ei bine, scumpe abate! zise ea cu vocea-i liniştită. Iată-te deci sărac, nu? Am aflat noutatea azi după-amiază, la doamna de Rambouillet; domnul de Grasse ne-a spus-o.
— Da, în schimb, acum statul a devenit mai bogat, rosti Scarron. Trebuie să ştii să te sacrifici pentru ţara ta.
— Cardinalul îşi va cumpăra mai multe pomezi şi parfumuri pe an cu aceste o mie cinci sute de livre, rîse un partizan al Frondei, în care Athos recunoscu pe gentilomul întîlnit pe strada Saint-Honoré.
— Dar muza ce va spune? interveni Aramis cu vocea lui mieroasă. Muza care are nevoie de mediocritatea aurită? Căci, oricum:
Şi Virgilio puer aut tolerabile desit
Hospitium, caderent omnes a crinibus hydri.
— Bun! zise Scarron, întinzînd mîna domnişoarei Paulet. Dacă nu mai am hidra, cel puţin mi-a rămas leoaica.
Tot ce spunea Scarron părea cu totul deosebit astă-seară. E privilegiul pe care ţi-l dă asuprirea. Domnul Ménage sări în sus entuziasmat.
Domnişoara Paulet se îndreptă spre locul ei obişnuit, dar înainte să se aşeze, îşi roti, măreaţă, privirea de regină asupra adunării, şi ochii ei se opriră asupra lui Raoul.
Athos surîse.
— Ai fost remarcat de domnişoara Paulet, viconte: du-te să o saluţi. Arată-te ceea ce eşti, un adevărat provincial; dar nu te sfătuiesc să-i vorbeşti de Henric al IV-lea. Vicontele se apropie de Leoaică cu chipul împurpurat şi se pierdu îndată în mijlocul seniorilor care o înconjurau.
În încăpere se formaseră două grupuri distincte: unul în jurul domnului Ménage, celălalt în jurul domnişoarei Paulet; Scarron trecea de la unul la altul, conducîndu-şi fotoliul lui pe rotile prin mijlocul oaspeţilor cu iscusinţa cu care un cîrmaci încercat şi-ar îndruma barca pe o mare presărată la tot pasul de stînci.
— Noi cînd stăm de vorbă? zise Athos către Aramis.
— Îndată, răspunse acesta. Nu e încă prea multă lume şi-am fi remarcaţi.
În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul îl anunţă pe vicar.
Toata lumea se întoarse, căci numele vicarului începea să se acopere de faimă.
Athos făcu la fel. Nu-l cunoştea pe abatele de Gondy decît din auzite.
Văzu intrînd un om scund, negricios, nu prea bine făcut, miop şi tare stîngaci în mişcări, dar nu şi în mînuirea pistolului şi a spadei – încă de la primii paşi se lovi de o măsuţă, cît pe ce să o răstoarne – şi totuşi cu o expresie impunătoare şi mîndră întipărită pe faţă.
Scarron se întoarse şi el şi-i ieşi în întîmpinare în fotoliul sau, în vreme ce domnişoara Paulet îi făcu un semn cu mîna de pe locul unde şedea.
— Ei bine! glăsui vicarul, zărindu-l pe Scarron abia cînd gazda ajunse lîngă el. Ai căzut în dizgraţie, abate?
Era o frază solemnă, rostită a suta oară în timpul serii, şi Scarron, care găsise de o sută de ori la rînd o vorbă de duh drept răspuns, era cît pe ce să se dezmintă, dar o sforţare disperată îl scoase din încurcătură.
— Domnul cardinal Mazarin a binevoit să se gîndească la mine, zise el.
— Uluitor! strigă Ménage.
— Cum vei face ca să ne poţi primi şi de acum înainte? continuă vicarul. Dacă eşti strîmtorat, voi fi nevoit să te numesc canonic la Notre-Dame.
— O, nu, se împotrivi Scarron, v-aş compromite prea mult.
— Atunci, ai cumva venituri pe care noi nu le cunoaştem?
— Voi împrumuta bani de la regină.
— Dar maiestatea-sa nu are lăscaie, interveni Aramis. Nu trăieşte oare sub regimul comunităţii de bunuri? Vicarul se întoarse, zîmbi spre Aramis şi-l salută amical din vîrful degetelor.
— Iartă-mă, scumpe abate, spuse el. Eşti în întîrziere şi trebuie să-ţi fac un dar.
— Ce anume? întrebă Aramis.
— O panglică de pălărie. Toţi se întoarseră spre vicar, care scoase la iveală din buzunar o panglică ciudată de mătase.
— Ah! exclamă Scarron. Pai asta e o praştie.
— Întocmai! încuviinţă vicarul. În toate se vădeşte gustul Frondei. Domnişoară Paulet, am pentru dumneata un evantai după moda Frondei. Te voi trimite la negustorul de unde-mi cumpăr mănuşi, d'Herblay: face mănuşi cum poartă partizanii Frondei; iar pe dumneata, Scarron, la brutarul meu, unde vei avea credit nelimitat: coace o pîine minunată, pe gustul Frondei.
Aramis luă panglica şi şi-o puse la pălărie.
În clipa aceea uşa se deschise şi lacheul strigă răsunător:
— Doamna ducesă de Chevreuse!
La auzul acestui nume, toată lumea se ridică.
Scarron îşi îndreptă în grabă fotoliul spre uşă. Raoul se împurpură la faţă. Athos făcu un semn lui Aramis, care se tupilă lîngă o fereastră.
În mijlocul saluturilor respectuoase care o întîmpinară, ducesa căuta în chip vădit ceva, ori pe cineva. În cele din urmă îl zări pe Raoul şi ochii îi scînteiară ; îl zări pe Athos şi deveni visătoare; îl zări pe Aramis în nişa ferestrei şi îşi ascunse după evantai o uşoară tresărire de surpriză.
— A! făcu ea, ca şi cum ar fi vrut să-şi alunge gîndurile ce o năpădeau fără voie. Cum se simte bietul Voiture? Nu cumva ştii, Scarron?
— Cum? Domnul Voiture e bolnav? întrebă seniorul care îi vorbise lui Athos în strada Saint-Honoré. Ce are?
— S-a aşezat la masa de joc, uitînd să-şi trimită lacheul după cămăşi de schimb, îi informă vicarul. Aşa că a răcit şi se aude c-ar fi pe moarte.
— Şi unde a răcit?
— Ei, Doamne, la mine. Închipuiţi-vă că sărmanul Voiture făcuse jurămînt să nu mai joace. După trei zile n-a putut să ţină piept ispitei şi a luat drumul arhiepiscopiei, ca să-l dezleg de jurămînt. Din nenorocire, în clipa aceea aveam nişte treburi foarte importante cu consilierul Broussel, în odaia cea mai ferită din casa mea, cînd Voiture îl vede pe marchizul de Luynes la o masă, aşteptînd un partener de joc. Marchizul îl strigă şi-l pofteşte să ia loc. Voiture îi răspunse că nu poate să joace, întrucît eu nu i-am dat dezlegare. Luynes făgăduieşte în numele meu să ia păcatul asupră-i, Voiture se aşeză la masă, pierde patru sute de scuzi, răceşte întorcîndu-se acasă şi se urcă în pat ca să nu se mai dea jos.
— Oare starea scumpului Voiture să fie chiar atît de rea? întrebă Aramis, pe jumătate ascuns după perdea.
— Vai! răspunse domnul Ménage. Se simte foarte rău. Şi acest mare om se poate să ne părăsească şi el deseret orbem.
— Ei, asta-i! făcu acru domnişoara Paulet. El să moară! Nici pomeneală! E înconjurat de femei ca un sultan. Doamna Saintot a alergat într-un suflet să-i ducă o supă întăritoare. Doamna La Renaudot se îngrijeşte de cearşafuri, şi nu există nimeni, pînă şi prietena noastră, doamna de Rambouillet, care să nu-i trimită ceaiuri.
— Dumitale nu ţi-e drag! zise Scarron, rîzînd.
— O, cîtă nedreptate, scumpul meu bolnav! Îl urăsc atît de puţin, încît aş pune cu plăcere să se facă slujbe pentru odihna sufletului său.
— Nu degeaba ţi se spune Leoaica, draga mea, interveni doamna Chevreuse de pe locul unde şedea. Ştii să muşti.
— Mi se pare că ponegriţi peste măsură un mare poet, doamnă, îndrăzni Raoul să intervină în discuţie.
— Un mare poet, el?... Haide, se vede că vii din provincie, viconte, şi că n-ai avut niciodată prilejul să-l întîlneşti. El, mare poet! Eh, înalt abia de cinci picioare!
— Bravo! exclamă un bărbat deşirat, uscăţiv şi oacheş, cu mustaţa falnică şi cu o spadă uriaşă la şold. Bravo, frumoasă Paulet! E timpul ca micul Voiture să fie pus, în sfîrşit, la locul său. Declar răspicat că socot a mă pricepe în poezie şi că întotdeauna versurile lui mi s-au părut detestabile.
— Cine e acest căpitan, domnule? îl întreabă Raoul pe Athos.
— Domnul de Scudéry.
— Autorul Cleliei şi al Marelui Cirus?
— Pe care le-a scris împreună cu sora sa, care stă de vorbă în clipa asta cu acea drăgălaşă făptură, acolo, în preajma domnului Scarron.
Raoul se întoarse şi văzu într-adevăr doi oaspeţi abia sosiţi: o copilă fermecătoare, cu chipul nespus de gingaş şi de trist, încadrat de un minunat păr negru, cu nişte ochi catifelaţi, aidoma frumoaselor pansele violete, sub care scînteiază un potir de aur; cealaltă era o femeie ce părea că o are în grijă – un chip rece, uscat şi gălbejit, ca de adevărată guvernantă ori călugăriţă.
Raoul îşi făgădui să nu plece fără să vorbească frumoasei copile cu ochii catifelaţi: printr-un ciudat joc al gîndurilor, deşi nu era nici o asemănare la mijloc, ea îi amintea de biata Louise, pe care o lăsase bolnavă la castelul La Vallière şi pe care o dăduse uitării pentru o clipă în mijlocul societăţii de aici.
În acest timp, Aramis se apropiase de vicar, care îi şopti surîzător ceva la ureche. Aramis, cu toată stăpînirea de sine, nu-şi putu reţine o uşoară tresărire.
— Rîzi, îi spuse domnul de Retz. Sîntem priviţi.
Şi-l părăsi pentru a se duce să stea de vorbă cu doamna în jurul căreia se strînsese o mulţime de lume.
Aramis se sili să rîdă, spre a înşela atenţia celor cîţiva curioşi şi, văzînd că Athos s-a oprit la rîndul său în nişa ferestrei unde stătuse el mai înainte, aruncă vreo cîteva cuvinte în dreapta şi în stînga, iar pe urmă se îndreptă neobservat într-acolo.
De îndată ce se aflară împreună, începură o convorbire însoţită de bogate gesturi.
Raoul se apropie de ei, aşa cum îl sfătuise Athos.
— E un rondel al domnului Voiture, pe care mi l-a recitat abatele şi căruia nu-i găsesc pereche, spuse Athos, răsunător.
Raoul rămase cîteva clipe în preajma lor apoi se pierdu în grupul doamnei de Chevreuse, de care se apropiaseră domnişoara Paulet dintr-o parte şi domnişoara de Scudéry din cealaltă.
— Ei bine, zise vicarul, eu mi-aş îngădui să nu împărtăşesc în totul părerea domnului de Scudéry; dimpotrivă, găsesc că domnul Voiture e un poet, un simplu poet. Ideile politice îi lipsesc cu desăvîrşire.
— Aşadar? întrebă Athos.
— Mîine, murmură Aramis în grabă.
— La ce oră?
— La şase.
— Unde?
— La Saint-Mandé.
— Cine ţi-a spus?
— Contele de Rochefort.
Cineva se apropia de locul unde se aflau.
— Şi cugetările filozofice? Iată ce-i lipsea bietului Voiture. În ce mă priveşte, mă alătur părerii vicarului: un simplu poet.
— Da, desigur, e un poet de valoare, glăsui Ménage. Dar posteritatea, deşi plină de admiraţie, îi va reproşa un lucru, anume, că prea a încărcat versul cu licenţe. A ucis poezia fără să ştie.
— Ucis, acesta-i cuvîntul, întări Scudéry.
— Dar scrisorile lui, ce capodopere! zise doamna de Chevreuse.
— Oh, în această privinţă e neasemuit, i se alătură domnişoara de Scudéry.
— Adevărat, observă Paulet. Dar numai atîta vreme cît glumeşte, fiindcă, dacă devine grav, calcă-n străchini. Cînd nu spune lucrurile pe şleau, trebuie să recunoaşteţi că le spune ca vai de lume.
— Totuşi veţi conveni că, în ceea ce priveşte gluma, nu-şi află pereche.
— Da, desigur, încuviinţă Scudéry, răsucindu-şi mustaţa. Găsesc însă hazul cam silit, iar glumele prea familiare. De pilda, Scrisoarea crapului către ştiucă.
— Fără să mai punem la socoteală că cele mai reuşite îşi au inspiraţia la castelul Rambouilet. De pildă, Zelida şi Alcidaleea.
— Cît despre mine, rosti Aramis, apropiindu-se de grupul strîns aici şi salutînd respectuos pe doamna de Chevreuse, care îi răspunse printr-un zîmbet plin de graţie, cît despre mine, eu îl învinuiesc şi de faptul că şi-a luat o prea mare libertate faţă de cei mari. A fost adeseori necuviincios faţă de prinţesă, de mareşalul d'Albret, de domnul de Schomberg şi chiar faţă de regină.
— Cum, faţă de regină? întreba Scudéry, făcînd un pas înainte, ca şi cînd ar fi vrut să tragă spada. La naiba, n-am ştiut asta! Şi în ce chip s-a arătat necuviincios faţă de majestatea-sa?
— Nu cunoaşteţi poezia lui: Gîndeam?
— Nu, zise doamna de Chevreuse.
— Nu, zise domnişoara de Scudéry.
— Nu, zise domnişoara Paulet.
— Într-adevăr, cred că regina a spus-o la foarte puţini. Eu însă o cunosc dintr-o sursă sigură.
— Şi o ştii?
— Sper să mi-o amintesc.
— S-auzim! strigară toţi într-un glas.
— Iată în ce împrejurare s-a ivit poezia, urmă Aramis. Domnul Voiture era în trăsura reginei, care se plimba singură cu el prin pădurea Fontainebleau; la o vreme, luă un aer îngîndurat pentru ca regina să-l întrebe la ce se gîndeşte, ceea ce se şi întîmplă: „La ce te gîndeşti, domnule Voiture?" întrebă maiestatea-sa. Voiture surîse, se prefăcu adîncit în sine cîteva clipe, încît să lase impresia că improvizează, şi răspunse:
„Gîndeam şi eu că soarta vrea
După atîta nedreptate,
Să încunune fruntea ta
Cu cinste, faimă, nestemate.
Oare vei fi mai fericită,
Precum erai odinioară,
N-aş vrea să spun îndrăgostită!
Păcatul rimei mă doboară "
Scudéry, Ménage şi domnişoara Paulet ridicară din umeri.
— Aşteptaţi, zise Aramis. Poezia are trei strofe.
— Oh, spune mai curînd trei cuplete! preciză domnişoara de Scudéry. E cel mult un cîntec, zău aşa.
„Gîndeam apoi că bietul Amor
Ce armele mereu ţi-a dăruit,
Gonit departe-i de la curte
Fără de arcul lui vrăjit.
Eu, cugetînd în preajma ta,
La ce să mă aştept, Marie,
Cînd tu te-arăţi atît de rea
Cu inimile devotate ţie?"
— Oh, cît despre această ultimă înţepătură, interveni doamna de Chevreuse, nu ştiu dacă are ceva comun cu regulile poetice, dar trebuie să-l iertăm în numele adevărului. Doamna de Hautefort cu doamna de Sennecey i-ar da dreptate, fără să mai vorbesc de domnul de Beaufort.
— Haide-haide, bombăni Scarron. Asta nu mă mai priveşte cîtuşi de puţin: de azi-dimineaţă nu mai sînt bolnavul reginei.
— Şi ultimul cuplet? întrebă domnişoara de Scudéry. Ultimul cuplet? S-auzim!
— Iată-l, spuse Aramis. Acesta are avantajul de a folosi nume proprii, încît e cu neputinţă să te înşeli:
„Şi mă gîndeam – doar noi poeţii
Gîndim adesea mai ciudat -
Ce-ai face în ăst prag al vieţii
De l-ai zări cu-adevărat,
Din depărtări aici sosit,
Pe Buckingham, chipeşul duce,
Şi cine ar fi nepoftit,
El, sau părintele Vincent?"
La această ultimă strofă, un strigăt se stîrni faţă de necuviinţa lui Voiture.
— Din nenorocire, murmură copila cu ochii catifelaţi, eu găsesc minunate aceste versuri.
Era şi părerea lui Raoul, care se apropie de Scarron şi spuse roşind:
— Domnule Scarron, faceţi-mi cinstea, vă rog, şi spuneţi-mi cine este tînăra doamnă care are o părere deosebită faţă de toată această aleasă adunare?
— Ah, tînărul meu viconte, făcu Scarron. Precum văd, arzi de dorinţa să-i propui o alianţă ofensivă şi defensivă, nu?
Raoul se împurpură din nou:
— Mărturisesc, zise el, că versurile mi se par foarte frumoase.
— Şi într-adevăr sînt, încuviinţă Scarron. Dar tăcere! Între poeţi nu se spun asemenea lucruri.
— Eu însă nu am cinstea să fiu poet, zise Raoul, şi vă rugam...
— Aşa e: vrei să ştii cine e aceea tînără doamnă? E frumoasa Indiană.
— Vă cer iertare, domnule, rosti Raoul cu tot sîngele în obraji, dar nu ştiu mai mult decît înainte. Vai, sînt un provincial!
— Ceea ce înseamnă că nu pricepi mare lucru din păsăreasca ciripită pe aici de toată lumea. Cu atît mai bine, tinere, cu atît mai bine! Nici nu te strădui să o pricepi, e pierdere de timp; şi cînd vei ajunge să pricepi graiul acesta, sa sperăm că o să fie dat uitării.
— Atunci mă vei ierta, domnule, glăsui Raoul, şi veţi avea bunăvoinţa să-mi spuneţi cine-i persoana pe care o numiţi frumoasa Indiană?
— Da, desigur: una dintre cele mai fermecătoare fiinţe de pe lume, domnişoara Françoise d'Aubigné.
— Face parte cumva din familia vestitului Agrippa, prietenul regelui Henric al IV-lea?
— E nepoata lui. Tocmai a sosit din Martinica, iată de ce-i spun frumoasa Indiană.
Raoul făcu ochii mari: privirea lui se întîlni cu aceea a tinerei fete, care zîmbi.
Se vorbea mai departe despre Voiture.
— Domnule, spuse domnişoara d'Aubigné, adresîndu-se la rîndul ei lui Scarron, dornică să se alăture discuţiei acestuia cu tînărul viconte. Dumneavoastră nu-i admiraţi pe prietenii bietului Voiture? Ascultaţi cum îl mai scarmănă, lăudîndu-l! Unul îi contestă bunul simţ, altul poezia, altul originalitatea, altul umorul, altul independenţa, altul... Eh, Doamne, dar ce vor să mai lase acestui om de neasemuit, cum l-a numit domnişoara de Scudéry?
Scarron începu să rîdă, Raoul de asemenea. Frumoasa Indiană, mirată de efectul cuvintelor sale, lăsă ochii în pămînt şi îşi reluă aerul naiv de mai înainte.
— Iată o fiinţă plină de spirit, zise Raoul.
Athos, rămas în firida ferestrei, urmărea tot ce se petrecea în jur cu un zîmbet dispreţuitor pe buze.
— Chemaţi-l încoace pe contele de La Fère, îl rugă doamna de Chevreuse pe vicar. Vreau să-i vorbesc.
— Iar eu, răspunse vicarul, vreau să se creadă că nu stau de vorbă cu el. Mi-e drag şi-l admir, căci îi cunosc isprăvile de odinioară, cel puţin pe unele dintre ele, totuşi socot că nu-i bine să-l salut decît începînd de poimîine dimineaţă.
— Şi de ce abia de poimîine dimineaţă? întrebă doamna de Chevreuse.
— Veţi şti asta mîine seară, răspunse vicarul rîzînd.
— Scumpul meu Gondy, vorbeşti ca în Apocalips, zău aşa, i-o întoarse ducesa. Domnule d'Herblay, adăugă ea, întorcîndu-se spre Aramis, eşti bun să-mi faci încă un serviciu astă-seară?
— Cum adică, ducesă? murmură Aramis. Astă-seară, mîine, oricînd, nu trebuie decît să porunciţi.
— Ei bine, du-te şi-l caută pe contele de La Fère. Vreau să-i vorbesc.
Aramis se apropie de Athos şi se întoarse împreună cu el.
— Domnule conte, rosti ducesa, întinzînd o scrisoare lui Athos, iată ceea ce ţi-am făgăduit. Protejatul nostru va fi primit cum se cuvine.
— Doamnă, spuse Athos, e o mare fericire pentru el să vă rămînă îndatorat.
— În privinţa asta, n-ai nici un motiv să-l invidiezi; eu îţi rămîn îndatorata că mi-ai dat prilejul să-l cunosc, răspunse şăgalnic femeia, cu un surîs care aminti lui Aramis şi Athos de Marie Michon.
Zicînd aceasta se ridică şi ceru trăsura. Domnişoara Paulet plecase, domnişoara de Scudéry tocmai pleca.
— Viconte, se adresă Athos lui Raoul, însoţeşte-o pe doamna ducesă de Chevreuse, roag-o să aibă bunătatea să-ţi dea mîna cînd coboară treptele, şi după aceea mulţumeşte-i.
Frumoasa Indiană se apropie de Scarron să-şi ia rămas bun.
— Pleci atît de repede? întrebă el.
— Printre cele din urmă, după cum vedeţi. Dacă aveţi cumva veşti despre domnul Voiture, şi mai cu seamă veşti bune, fiţi amabil şi înştiinţaţi-mă mîine şi pe mine.
— Oh! murmură Scarron. Acum poate să moară.
— Cum asta? întrebă fata cu ochii catifelaţi.
— Fără îndoială, panegiricul lui e gata făcut.
Şi se despărţiră rîzînd, tînăra fată întorcînd ochii cu interes spre sărmanul paralitic, sărmanul paralitic urmărind-o cu o privire iubitoare.
Treptat-treptat, grupurile se răriră. Scarron nu părea să fi văzut că unii dintre oaspeţii săi şuşotiseră misterios, că vreo cîţiva primiseră scrisori şi că întreaga seară părea să aibă un scop tainic, străin de literatura, deşi se făcuse atîta vîlvă în jurul ei.
Cît despre Raoul, el o însoţi într-adevăr pe ducesă pînă la trăsură şi ea, urcînd, îi dădu mîna să i-o sărute; apoi, într-una din acele porniri nestăpînite, care o făceau atît de încîntătoare şi mai ales atît de primejdioasă, îi cuprinse deodată capul în mîini şi îl sărută pe frunte, zicînd:
— Viconte, urările şi sărutul meu să-ţi poarte noroc!
După aceea porunci vizitiului să meargă la castelul Luynes.
Trăsura porni; doamna de Chevreuse făcu tînărului un ultim semn de bun rămas şi Raoul urcă scara cu totul descumpănit.
Athos pricepu ce se întîmplase şi zîmbi.
— Vino, viconte, zise el. E timpul să mergem. Mîine vei pleca sub arme, în oştirea Prinţului; caută deci şi dormi bine în această ultimă noapte pe care o petreci în oraş.
— Aşadar, voi fi ostaş? întrebă tînărul. Oh, domnule, vă mulţumesc din toată inima!
— Cu bine, conte! zise abatele d'Herblay. Mă întorc la mine la mînăstire.
— Cu bine, abate! zise vicarul. Mîine ţin predică şi am douăzeci de lucruri de citit astă-seară.
— Cu bine, domnilor! zise contele. Sînt frînt de oboseală şi mă duc să mă culc, să dorm douăzeci şi patru de ceasuri în şir.
Cei trei se salutară, după ce mai schimbară între dînşii o ultimă privire.
Scarron îi urmărea cu coada ochiului prin fereastra salonului.
— Nici unul nu va face ce-a spus, murmură el, cu zîmbetu-i de maimuţă. Lasă-i să-şi urmeze calea, bravii gentilomi! Cine ştie dacă nu se străduiesc să-mi recapăt pensia. Ei pot să mişte braţele, ceea ce înseamnă mult, pe cînd eu... Vai! Mie nu mi-a rămas decît limba, dar voi căuta să dovedesc că şi asta înseamnă ceva. Ei, Champenois! A bătut de unsprezece. Vino şi-mi împinge căruciorul pînă la pat... Într-adevăr, domnişoara d'Aubigné este o fiinţă fermecătoare!
Zicînd acestea, sărmanul paralitic dispăru în odaia de culcare, uşa se închise în urma lui şi luminile prinseră să se stingă una după alta în salonul din strada Tournelles.
XXIV
SAINT-DENIS
Mijea de ziuă cînd Athos se dădu jos din pat şi se îmbrăcă; după paloarea mai accentuată decît de obicei şi după urmele insomniei zugrăvite pe chipul lui, ghiceai lesne că n-a închis ochii toată noaptea. Împotriva firii sale atît de hotărîte şi neşovăielnice, în dimineaţa aceea simţeai în toată făptura lui o oarecare încetineală şi şovăială.
Asta din pricină că se îngrijea să-l pregătească de plecare pe Raoul şi căuta să cîştige timp. Mai întîi lustrui singur o spadă pe care o scoase dintr-o teacă de piele parfumată, cercetînd la început dacă mînerul e solid şi dacă pana tăişului şi mînerul sînt prinse trainic una de alta.
Dostları ilə paylaş: |