După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Veţi avea oare bunătatea, dacă primiţi ştiri din Blois, să-mi scrieţi cîteva cuvinte despre mica mea prietenă, domnişoara de La Vallière, a cărei sănătate, la plecarea noastră, era un motiv de îngrijorare? Înţelegeţi, domnule şi scumpul meu ocrotitor, cît de preţioase şi ne­cesare îmi sînt amintirile din timpul petrecut cu dumneavoastră. Sper că uneori vă veţi mai aminti de mine şi, dacă în unele clipe îmi simţiţi lipsa, dacă încercaţi o cît de mică părere de rău că nu mă aflu lîngă dumneavoastră, voi fi plin de fericire la gîndul că aţi simţit dragostea şi devotamentul meu şi că am ştiut a vă face să le înţelegeţi în timpul cît am avut bucuria să trăiesc alături de dumneavoastră."
Isprăvind scrisoarea, Raoul se simţi mai liniştit. Se uită dacă Olivain şi hangiul nu-l pîndeau cumva şi sărută foaia de hîrtie – mută şi gingaşa mîngîiere, pe care inima lui Athos era în măsură să o ghicească, deschizînd scrisoarea.

În această vreme, Olivain golise sticla şi mîncase plăcinta; caii se odihniseră, de asemenea. Raoul chemă hangiul, aruncă un scud de iur pe masă, încălecă, iar la Senlis duse scrisoarea la poştă.

Odihna de care se bucuraseră îngăduia călătorilor şi cailor să-şi continue drumul fără oprire. La Verberie, Raoul dădu po­runcă lui Olivain să întrebe cine e tînărul gentilom care a trecut pe la han înaintea lor; fusese văzut cu trei sferturi de ceas mai mainte, însă avea un cal bun, aşa cum spusese hangiul, astfel că mergea iute.

— Să încercăm să-l ajungem din urmă pe acest gentilom, spuse Raoul lui Olivain. Se duce la oştire ca şi noi, şi ne va fi un plăcut tovarăş de drum, cu siguranţă.

Pe la patru după-amiază, Raoul intră în Compiègne. Mîncă cu poftă şi din nou căută să afle amănunte despre tînărul gentilom aflat pe drum înaintea lui; acesta se oprise, ca şi el, la hanul „La Clopotul şi Clondirul", hanul cel mai de soi din Compiègne, apoi pornise mai departe, spunînd că vrea să doarmă peste noapte la Noyon.

— Haide să dormim şi noi la Noyon, zise Raoul.

— Domnule, glăsui cu respect Olivain, îngăduiţi-mi să vă amintesc c-am ostenit caii destul în dimineaţa asta. Socot c-ar fi bine să poposim aici şi să plecăm abia mîine în zori. Optsprezece leghe, cît am călcat noi, sînt destul pe ziua de azi.

— Domnul conte de La Fère doreşte să mă grăbesc şi să mă înfăţişez Prinţului în dimineaţa celei de a patra zile, răspunse Ra­oul. Să zorim deci pînă la Noyon, drumul e asemănător cu cel făcut de la Blois la Paris. Vom ajunge pe la opt seara. Caii se vor putea odihni toată noaptea, iar dimineaţă la cinci pornim din nou.

Olivain nu îndrăzni să se împotrivească, dar începu să bom­băne.

— Haide-haide, spunea el printre dinţi. Iroseşte-ţi tot focul din prima zi. Mîine, în loc de douăzeci de leghe, ai să faci numai zece, poimîine numai cinci şi peste trei zile ai să-mi zaci la pat. Şi-atunci e musai să te odihneşti. Tinerii ăştia sînt nişte fanfaroni în lege.

Se vede cît de colo că Olivain nu era crescut la şcoala celor ca Planchet şi Grimaud.

Într-adevăr, Raoul se simţea obosit. Dorea însă să-şi pună la încercare forţele; crescut în vederile lui Athos şi încredinţat că l-a auzit de o mie de ori vorbind despre drumuri de douăzeci şi cinci de leghe, nu voia să rămînă mai prejos de cel care îi era o pildă în toate. D'Artagnan, omul acesta de fier, clădit numai din nervi şi muşchi, îi stîrnise o nemărginită admiraţie.

Gonea, zorindu-şi tot mai mult calul, în ciuda bombănelilor lui Olivain, pe o potecă încîntătoare care ducea la un pod plutitor, scurtînd drumul cu o leghe, după cît i se spusese, cînd, deodată, ajuns pe culmea unui deal, văzu în faţă rîul. Un mic grup de călăreţi stătea pe mal, gata să se îmbarce. Raoul nu se îndoi nici o clipă că era tînărul gentilom cu însoţitorii săi. Scoase un strigăt, dar se afla prea departe pentru a putea fi auzit. Atunci, cu toată oboseala calului, porni în galop, dar o ridicătură de pămînt îi ascunse curînd grupul şi cînd ajunse la o nouă înălţime, bacul plutea pe apă către celalalt mal.

Văzînd că n-a putut ajunge la vreme spre a trece rîul împreună cu ceilalţi călători, se opri să-l aştepte pe Olivain.

În acea clipă răsună un strigăt ce părea că vine de pe rîu. Raoul se întoarse înspre partea dincotro venea strigătul şi puse mîna streaşină la ochi, căci soarele în asfinţit îl orbea.

— Olivain! strigă el. Ce se întîmplă acolo?

Răsună un al doilea strigăt şi mai pătrunzător decît cel dintîi.

— Eh, domnule! făcu Olivain. S-a rupt odgonul şi bacul e dus de apă. Doamne, ce văd? Colo se zbate ceva!

— Fără îndoială! adeveri Raoul, aţintindu-şi privirile într-un punct anume de pe rîul neasemuit de frumos în bătaia soarelui. Un cal, un cavaler!

— Sînt gata să se ducă la fund! strigă la rîndul său Olivain.

Chiar aşa era, şi Raoul îşi dădu seama îndată că e martor la o nenorocire şi că un om e pe cale să se înece. Slobozi frîul, înfigînd adînc pintenii în coastele calului. Mînat de durere şi simţind moale zăbala, calul sări peste un fel de gard ce înconjura pontonul şi se aruncă în rîu, împrăştiind în jur, pînă departe, valuri de spumă.

— Doamne Dumnezeule, ce faceţi, domnule?! strigă Olivain.

Raoul se îndreptă spre nefericitul aflat în primejdie. Împreju­rarea nu era ceva nou pentru el. Crescut pe malurile Loirei, fusese, ca să spunem aşa, legănat de valurile ei, trecuse apa de o sută de ori călare şi de o mie de ori înot. Gîndindu-se la timpul cînd va face din viconte un soldat, Athos îl oţetise în asemenea încercări.

— Dumnezeule! se tîngui Olivain cu deznădejde. Ce-ar zice domnul conte dacă v-ar vedea?

— Domnul conte ar fi făcut la fel ca mine! răspunse Raoul, îndemnîndu-şi calul din răsputeri.

— Şi eu? Eu ce fac? se văicărea Olivain, palid şi disperat, zbuciumîndu-se pe mal. Eu cum trec dincolo?

— Aruncă-te în apă, fricosule! îl îndemnă Raoul, tăind valu­rile.

Apoi strigă spre călătorul care se zbătea la vreo douăzeci de paşi de el:

— Curaj, curaj, domnule, îţi vin în ajutor!

Olivain înaintă spre mal, se dădu înapoi, ridică descumpănit calul în două picioare, îl sili să se învîrtă în loc şi, în cele din urmă, săgetat pînă în adîncul inimii de ruşine, se aruncă şi el în apă, aşa cum făcuse Raoul, dar văicărindu-se întruna: „Mor, sîntem pier­duţi".

În acest timp, bacul cobora cu repeziciune pe firul apei, în stri­gătele celor pe care îi ducea la vale.

Un om cu părul cărunt se aruncase în apă de pe bac şi înota bărbăteşte către cel care se îneca.

Numai că nu avea spor, deoarece înainta împotriva curentului.

Raoul îşi urma calea şi se apropia văzînd cu ochii. Dar şi calul şi călăreţul, pe care el nu-i scăpa din vedere, se scufundau din ce în ce mai mult. Calul mai avea doar botul deasupra apei, iar că­lăreţul, care scăpase frîul luptînd cu valurile, întindea braţele cu capul răsturnat pe spate. Încă o clipă şi l-ar fi înghiţit rîul.

— Curaj! strigă Raoul. Curaj!

— Prea tîrziu! îngînă tînărul. Prea tîrziu!

Apa îi trecu peste cap şi-l amuţi.

Azvîrlindu-se de pe calul căruia îi dădu drumul să înoate sin­gur, din trei-patru aruncături de braţe, Raoul ajunse lîngă tînărul gentilom. Apucă îndată calul de căpăstru şi-i săltă capul deasupra apei; calul răsuflă mai în voie şi, ca şi cum ar fi priceput că i se venea în ajutor, îşi îndoi sforţările. În acelaşi timp, Raoul prinse una din mîinile tînărului şi o puse pe coama calului, de care de­getele acestuia se încleştară cu deznădejdea omului gata să se îne­ce.

Încredinţat că tînărul cavaler se va ţine de coamă, Raoul se îngriji numai de cal, pe care îl îndreptă spre malul opus, ajutîndu-i să taie apa şi îndemnîndu-l cu strigăte.

Deodată calul se poticni de o ridicătură de pe fund şi dădu de nisip.

— E salvat! izbucni omul cu părul cărunt, atingînd şi el fundul apei.

— Salvat! îngînă în neştire gentilomul, slăbind încleştarea mîinii înfipte în coama calului şi lăsîndu-se să alunece din şa, în bra­ţele lui Raoul.

Erau numai la zece paşi de mal. Raoul ieşi din apă, purtîndu-l pe braţe pe tînărul gentilom fără cunoştinţă. Îl culcă în iarbă, desfăcîndu-i şiretul de la guler şi agrafele tunicii.

După o clipă se afla lîngă ei şi omul cu părul cărunt.

Olivain, făcînd cruci peste cruci, izbutise în cele din urmă să iasă şi el la mal, în vreme ce călătorii de pe bac se îndreptau spre aceeaşi ţintă, cu ajutorul unei prăjini găsite din întîmplare pe pun­te.

Încet-încet, mulţumită îngrijirilor lui Raoul şi ale omului ce-l însoţea pe tînărul cavaler, obrajii de muribund ai acestuia se îm­purpuraseră. Deschise nişte ochi rătăciţi, care se aţintiră curînd asupra salvatorului său.

— Ah, domnule! strigă el. Pe dumneavoastră vă căutam: fără dumneavoastră aş fi fost mort, de trei ori mort.

— Unii mai şi învie, după cum vedeţi, spuse Raoul. Ne-am ales doar cu o baie.

— Ah, domnule, recunoştinţa noastră n-are margini! izbucni omul cu părul cărunt.

— Iată-te şi pe dumneata, bunul meu d'Arminges! Ai tras o spaimă zdravănă din pricina mea, nu-i aşa? Vina e a dumitale însă: ai fost preceptorul meu, de ce nu m-ai învăţat să înot ca lumea?

— Vai, domnule conte, spuse bătrînul. Dacă vi s-ar fi întîmplat o nenorocire, n-aş mai fi îndrăznit să dau ochii cu domnul mareşal.

— Cum s-au petrecut lucrurile? întrebă Raoul.

— Ah, domnul meu, cum nu se poate mai simplu, răspunse cel căruia i se dăduse titlul de conte. Trecusem aproape o treime din rîu, cînd odgonul bacului s-a rupt. Din pricina strigătelor şi a zăpăcelii luntraşilor, calul meu s-a speriat şi a sărit în apă cu mine cu tot. Nu ştiu să înot şi n-am avut curaj să mă arunc în rîu. În loc să ajut calul, eu îi paralizam mişcările, şi era gata-gata să mă duc frumuşel la fund, cînd aţi apărut dumneavoastră, tocmai la timp ca să mă scoateţi la mal. De aceea, dacă doriţi, domnul meu, de acum încolo vom fi legaţi pe viaţă şi pe moarte.

— Domnule, zise Raoul, înclinîndu-se, sînt pe de-a-ntregul servitorul dumneavoastră, credeţi-mă.

— Sînt contele de Guiche, urmă cavalerul. Tatăl meu e ma­reşalul de Grammont. Şi acum, cînd aţi aflat cine sînt, îmi veţi face oare cinstea să-mi spuneţi şi dumneavoastră cine sînteţi?

— Sînt vicontele de Bragelonne, rosti Raoul, împurpurîndu-se la faţă din pricină că nu putea spune cine e tatăl său, aşa cum făcuse contele de Guiche.

— Viconte, chipul, curajul, bunătatea dumneavoastră mă atrag. Vă datorez adînca mea recunoştinţă. Să ne îmbrăţişăm. Aş dori să devenim prieteni.

— Domnule, zise Raoul, îmbrăţişîndu-l la rîndul său pe conte. Ţin la dumneavoastră de pe acum din toată inima. Socotiţi-mă, vă rog, un prieten devotat.

— Şi acum, încotro, viconte? întrebă contele de Guiche.

— În oştirea Prinţului, conte.

— Şi eu la fel! exclamă tînărul, peste măsură de bucuros. Ah, cu atît mai bine: vom trage împreuna primul foc de pistol.

— Bine faceţi, iubiţi-vă! zise preceptorul. Sînteţi tineri amîndoi, aceeaşi stea vă luminează calea şi trebuia negreşit să vă întîlniţi.

Cei doi tineri zîmbeau cu acea încredere proprie tinereţii.

— Acum, spuse preceptorul, trebuie să vă schimbaţi hainele. Valeţii, cărora le-am dat poruncile necesare de îndată ce-au coborît de pe bac, trebuie să fi ajuns la han. Hainele şi vinul o să vă încălzească. Haideţi!

Tinerii nu aveau de ce să se împotrivească, ba chiar găsiră pro­punerea minunată. Încălecară iute, privindu-se şi admirîndu-se unul pe altul; erau, într-adevăr, doi chipeşi cavaleri, înalţi şi zvelţi, cu trăsături distinse, cu fruntea largă, cu privirea blîndă şi mîndră, cu zîmbetul deschis şi plin de fineţe. De Guiche putea să aibă opt­sprezece ani, dar nu era mai înalt ca Raoul, care abia împlinise cincisprezece.

Într-o pornire spontană, îşi întinseră mîinile şi dînd pinteni cailor, străbătură alături drumul de la rîu pînă la han, unul socotind frumoasă şi zîmbitoare această viaţă pe care era cît pe ce să o piar­dă, celălalt mulţumind Domnului că a trăit destul pentru a săvîrşi o faptă pe placul ocrotitorului său.

Cît despre Olivain, el era singurul pe care nu-l prea mulţumea isprava cea vrednică de laudă a stăpînului său. Îşi tot întindea mînecile şi pulpana hainei, gîndindu-se că un popas la Compiègne l-ar fi scutit nu numai de întîmplarea din care abia scăpase, dar şi de o aprindere de plămîni şi niscaiva dureri în mădulare, căci fără doar şi poate, nu aveau să-l cruţe.

XXXII

CIOCNIRI
Popasul la Noyon fu scurt. Toţi dormiră duşi. Raoul ceruse să fie deşteptat, dacă va sosi cumva Grimaud, dar Grimaud nu sosi.

Caii gustară şi ei din plin, fără îndoială, cele opt ceasuri de odihnă, pe aşternutul bogat de paie. Contele de Guiche făcu ochi pe la cinci dimineaţa, trezit de către Raoul, care veni să-l salute. Îmbucară ceva în grabă şi, după un ceas, străbătuseră două leghe de drum.

Convorbirea cu tînărul conte era nespus de interesantă pentru Raoul. De aceea asculta tot timpul, iar tînărul conte povestea me­reu. Crescut la Paris, unde Raoul nu fusese decît o singură dată, şi la curte, pe care Raoul nu o văzuse niciodată, năzbîtiile sale de paj, cele două dueluri pe care le şi avusese, în ciuda opreliştilor şi, mai ales, în ciuda preceptorului sau, toate acestea trezeau în Raoul cea mai vie curiozitate. El nu fusese decît în casa domnului Scarron şi-i spuse lui de Guiche pe cine a văzut acolo. De Guiche cunoştea toată lumea: pe doamna de Neuillan, pe domnişoara d'Aubigné, pe domnişoara de Scudéry, pe domnişoara Paulet, pe doamna de Chevreuse. Glumi plin de spirit pe socoteala tuturor, în timp ce Raoul tremura de teamă să nu spună ceva şi pe seama doamnei de Chevreuse, pentru care nutrea o reală şi adîncă simpatie; dar, fie din instinct, fie din iubire faţă de ducesa de Chevreuse, contele avu numai cuvinte de laudă la adresa ei. Prietenia lui Raoul pentru el spori şi mai mult la auzul acestor elogii.

Veni apoi rîndul întîmplărilor galante şi al povestirilor de dra­goste. Vicontele de Bragelonne avea mai mult de ascultat decît de spus şi în această privinţă. Prin urmare, stătu să asculte şi, după ce auzi vreo trei-patru aventuri destul de gingaşe, i se păru că tînărul conte ascundea, ca şi el, o taină în adîncul inimii.

Aşa cum am spus, de Guiche fusese crescut la curte şi cunoştea toate intrigile curţii. Era aceeaşi curte despre care Raoul îl auzise vorbind de atîtea ori pe contele de La Fère; numai că se schimbase mult de pe vremea cînd o cunoscuse Athos. Întreaga povestire a contelui de Guiche era ceva cu totul nou pentru tovarăşul său de drum. Tînărul conte, pus pe cleveteală şi pe glume, nu cruţă pe nimeni. Vorbi despre vechea iubire a doamnei de Longueville pen­tru Coligny şi despre duelul acestuia din Piaţa Regala, duel fatal pentru el şi pe care doamna de Longueville l-a urmărit din spatele unor jaluzele; despre noua ei iubire cu prinţul Marcillac, cumplit de gelos, după cît se spunea, încît ar fi fost gata să omoare pe ori­cine, chiar şi pe abatele d'Herblay, duhovnicul doamnei de Galles cu Mademoiselle, numită mai tîrziu Grande Mademoiselle şi de­venită celebră prin căsătoria ei secretă cu Lauzun. Nici regina însăşi n-a fost cruţată, iar cardinalul Mazarin şi-a primit şi el por­ţia.

Ziua se scurse pe nesimţite, de-ai fi zis că a trecut doar un ceas. Preceptorul contelui, om voios şi de lume, savant pînă în vîrful unghiilor, cum zicea elevul său, îi aminti adesea lui Raoul de adînca erudiţie şi spirituala ironie muşcătoare a lui Athos; dar în ce priveşte farmecul şi nobleţea înfăţişării, nimeni nu putea sta alături de contele de La Fère.

Caii, mai cruţaţi decît în ajun, se opriră către orele patru după-amiază la Arras. Se apropiau de cîmpul de luptă şi hotărîră să po­posească în oraş pînă a doua zi, întrucît cete de spanioli se foloseau de întunericul nopţii spre a face incursiuni pînă în împrejurimile Arrasului.

Oştirea franceză ţinea frontul de la Pont-à-Marc pînă la Valenciennes, întorcîndu-se spre Douai. Se zvonea că Prinţul se află la Béthune.

Oştirea duşmană se întindea de la Cassel la Courtray, şi cum săvârşeşte tot felul de jafuri şi silnicii, bieţii oameni de pe lîngă graniţă îşi părăseau casele izolate şi se refugiau în oraşele întărite, care le făgăduiau un adăpost. Arras era înţesat de fugari. Se vorbea despre o bătălie apropiată, care trebuia să fie hotărîtoare, Prinţul mărginindu-se pînă atunci la mişcări neînsem­nate, în aşteptarea întăririlor, în sfîrşit sosite. Tinerii se bucurau că au ajuns la momentul potrivit.

Mîncară împreună şi se culcară în aceeaşi odaie. Erau amîndoi la vîrsta cînd prieteniile se leagă repede. Li se părea că se cunosc de cînd lumea şi că le-ar fi cu neputinţă să se mai despartă vreo­dată.

Toată seara nu se vorbi decît de război; valeţii curăţiră armele, iar tinerii îşi încărcară pistoalele ca să le aibă gata pregătite pentru cazul vreunei ciocniri cu duşmanul; şi a doua zi se treziră cuprinşi de deznădejde, fiindcă amîndoi visaseră că au sosit prea tîrziu pen­tru a mai lua parte la bătălie.

De dimineaţă se răspîndi zvonul că prinţul de Condé părăsise Béthune ca să se retragă la Carvin, lăsînd totuşi o garnizoană în primul oraş. Cum însă această ştire nu spunea nimic lămurit, tinerii hotărîră să-şi continue calea către Béthune, chiar dacă ar fi trebuit apoi să apuce la dreapta şi să se îndrepte spre Carvin.

Preceptorul contelui de Guiche, care cunoştea ţinutul ca în palmă, propuse să urmeze un drum lăturalnic, aflat între drumul către Lens şi cel către Béthune. La Ablain aveau să vadă care este situaţia. Lăsară la han, pentru Grimaud, toate lămuririle necesare.

Porniră la drum pe la şapte dimineaţa. De Guiche, tînăr şi în­flăcărat, îi spunea lui Raoul:

— Iată-ne trei stăpîni şi trei valeţi. Valeţii noştri sînt înarmaţi şi al dumitale mi se pare destul de dîrz.

— Nu l-am văzut niciodată la treabă, răspunse Raoul, dar e breton şi asta-i o chezăşie.

— Da, da, continuă de Guiche. Şi sînt încredinţat că se va des­curca destul de bine la nevoie. Cît despre mine, am doi oameni pe care te poţi bizui: amîndoi au luptat în război alături de tatăl meu. Aşadar, sîntem cu totul şase luptători. Dacă întîlnim vreun grup de duşmani, egal în număr şi chiar mai mare, atacăm, nu-i aşa, Raoul?

— Se înţelege, răspunse vicontele.

— Ei, tinerilor, ei! se amestecă preceptorul în vorbă. O luaţi cam repede, pentru numele lui Dumnezeu! Cum rămîne cu po­runcile pe care le-am primit, domnule conte? Uitaţi că mi s-a spus să vă duc teafăr şi nevătămat la Prinţ? Odată ajunşi la oştire, n-aveţi decît să vă lăsaţi omorîţi, dacă vă e pe plac, dar pînă atunci vă previn că, în calitatea mea de general de armată, ordon retra­gerea şi că fac stînga-mprejur la primul panaş pe care-l văd.

De Guiche şi Raoul se priviră cu coada ochiului, surîzînd. Ţi­nutul devenea din ce în ce mai bogat în vegetaţie şi, din timp în timp, întîlneau cete de ţărani care apucaseră pe drumul bejeniei, mînîndu-şi din urmă vitele şi ducînd în căruţă ori purtînd în braţe lucrurile lor mai de preţ.

Ajunseră la Ablain în linişte şi în bună pace. Acolo aflară că Prinţul părăsise într-adevăr Béthune şi se găsea între Cambrin şi Venthie. Atunci apucară pe un drum lăturalnic, după ce lăsară lui Grimaud toate lămuririle şi, într-o jumătate de ceas, micul grup ieşi la malul unui rîuleţ care se vărsa în Lys.

Ţinutul era încîntător, tăiat de văi verzi ca smaraldul. Din cînd în cînd, drumul trecea printr-o pădurice. Temîndu-se de capcane, preceptorul punea de fiece dată să meargă în frunte pe cei doi va­leţi, care alcătuiau avangarda. El şi cei doi tineri înfăţişau grosul armatei, iar Olivain, cu muscheta pe genunchi şi cu ochiul la pîndă, acoperea spatele armatei.

De la o vreme se ivi în zare o pădure destul de deasă. Cînd ajunseră cam la două sute de paşi, domnul de d'Arminges trecu la obişnuitele-i măsuri de prevedere şi trimise înainte pe cei doi va­leţi ai contelui.

Valeţii abia dispăruseră printre copaci, tinerii şi preceptorul îi urmau la vreo sută de paşi, rîzînd şi vorbind între ei, Olivain se ţinea la aceeaşi depărtare în spate, cînd, deodată, răsunară cinci sau şase împuşcături. Preceptorul le strigă tinerilor să stea pe loc, iar ei îi dădură ascultare, strunindu-şi caii. În aceeaşi clipă se iviră în goană cei doi valeţi.

Nerăbdători să afle pricina acelor împuşcături, amîndoi tinerii se îndreptară spre valeţi. Preceptorul veni după ei.

— Aţi fost opriţi? intrbară ei cu vioiciune.

— Nu, răspunseră valeţii. Ba poate că nici n-am fost văzuţi. Focurile s-au tras la vreo sută de paşi în faţa noastră, în desişul pădurii. Ne-am întors să ştim ce-avem de făcut.

— Părerea mea, spuse domnul d'Arminges, şi, la nevoie, po­runca mea, e să ne retragem. Pădurea poate ascunde o capcana.

— N-aţi văzut nimic? îi întrebă contele pe valeţi.

— Mie, mărturisi unul dintre ei, mi s-a părut că zăresc nişte cavaleri îmbrăcaţi în galben care se strecurau prin albia rîului.

— Asta-i, spuse preceptorul. Am nimerit peste o ceată de spa­nioli, înapoi, domnii mei, înapoi!

Cei doi tineri se priviră cu coada ochiului, sfătuindu-se ce să facă, şi chiar în acea clipă răsună un foc de pistol, urmat de cîteva strigăte care cereau ajutor.

Ţinerii se încredinţară printr-o ultimă privire că nici unul din­tre ei nu se gîndea să dea înapoi şi, cum preceptorul şi întorsese calul, amîndoi ţîşniră înainte, Raoul strigînd: „După mine, Oli­vain!", iar contele de Guiche ţinîndu-i şi el isonul: „După mine, Urbain şi Blanchet!"

Pîna să se dezmeticească preceptorul, ei se şi afundaseră în pă­dure.

Odată avîntaţi în goană, tinerii îşi scoaseră şi pistoalele.

După cinci minute se aflau în locul de unde părea că s-a auzit zgomotul. Struniră pe dată caii, înaintînd cu luare-aminte.

— Sst! făcu de Guiche. Nişte călăreţi!

— Întocmai, trei călare şi trei pe jos.

— Ce fac? Vezi?

— Da, se pare că jefuiesc un om rănit sau mort.

— Asta-i vreun omor mîrşav, zise de Guiche.

— Totuşi sînţ soldaţi, îi aminti Bragelonne.

— Da, dar aţin drumurile, adică sînt tîlhari de drumul mare.

— Să atacăm! hotărî Raoul.

— Să atacăm! încuviinţă de Guiche.

— Domnilor! strigă bietul preceptor. Domnilor, în numele ce­rului...

Tinerii însă nu-i dădură ascultare. Porniseră înainte, întrecîndu-se unul pe altul, iar strigătele preceptorului nu avură altă ur­mare decît să dea de ştire spaniolilor.

Cei trei aflaţi pe cai se năpustiră îndată asupra lor, în care timp ceilalţi isprăveau cu jaful, căci tinerii, apropiindu-se, văzură doi călători trîntiţi la pămînt şi nu unul singur.

Ajuns la zece paşi de duşman, contele de Guiche trase primul, însă nu-şi nimeri ţinta, spaniolul care venea spre Raoul trase la rîndul său şi Raoul simţi în braţul stîng o durere ca o şfichiuire de bici. Cînd fu la patru paşi, apăsa şi el pe trăgaci şi spaniolul, lovit în piept, întinse braţele în laturi şi căzu pe spate, atîrnînd în şa, iar calul o luă la goană, purtîndu-l tîriş.

În clipa aceea, Raoul văzu ca printr-un văl ţeava unei flinte îndreptate spre el. Îşi aduse aminte deodată de sfatul lui Athos: cu o mişcare iute ca fulgerul îşi săltă calul în două picioare şi îm­puşcătura porni.

Calul sări în lături, îşi pierdu echilibrul şi căzu, prinzîndu-i piciorul sub el.

Spaniolul apucă flinta de ţeavă şi îşi făcu vînt, vrînd să-i sfărîme ţeasta cu patul armei.

Din nenorocire, în poziţia în care se găsea, Raoul nu putea să tragă nici spada din teacă, nici pistolul din coburi; văzu patul armei rotindu-i-se pe deasupra capului şi, fără să vrea, dădu să închidă ochii, cînd, dintr-un salt, de Guiche se aruncă asupra spaniolului şi îi puse pistolul în piept.

— Predă-te sau eşti mort! spuse el.

Flinta scăpă din mîna soldatului, care se predă pe loc.

De Guiche chemă pe unul dintre valeţii săi, îi încredinţă prin­sul, cu porunca să-i zboare creierii dacă face vreo mişcare să scape, apoi sări de pe cal şi se apropie de Raoul.

— Pe cinstea mea, domnul meu, zise Raoul, deşi paloarea lui trăda o emoţie firească la o primă ciocnire. Repede îţi mai plăteşti datoriile! N-ai vrut să-mi rămîi obligat multă vreme. Fără dum­neata, adăugă el, repetînd cuvintele contelui, eram mort, de trei ori mort.