După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Potrivnicul meu, luînd-o la fugă, m-a lăsat să-ţi vin în aju­tor. Te văd însîngerat, nu cumva eşti rănit grav?

— Cred că trebuie să am vreo zgîrietură la braţ, spuse Raoul. Ajută-mi să ies de sub cal şi socotesc că nimic nu ne va împiedica să mergem mai departe.

Domnul d'Arminges şi Olivain descălecară şi ei şi ridicară calul care se zbătea în agonie. Raoul izbuti să-şi scoată piciorul din scară şi să şi-l tragă de sub cal. Apoi, într-o clipită, fu în picioare.

— N-ai nimic la picior? întrebă de Guiche.

— Slavă cerului, nimic, pe legea mea! se bucură Raoul. Dar ce e cu bieţii oameni pe care ticăloşii aceia voiau să-i omoare?

— Am sosit prea tîrziu. I-au omorît, cred, şi au luat-o la fugă cu prada. Valeţii mei stau lîngă cadavre.

— Hai să vedem dacă sînt morţi într-adevăr, ori dacă le mai putem veni în ajutor, zise Raoul. Olivian, am moştenit doi cai, dar eu l-am pierdut pe-al meu: ia-l tu pe cel mai bun şi dă-mi-l mie pe-al tău.

Şi se apropiară de locul unde zăceau victimele.

XXXIII

CĂLUGĂRUL
Doi oameni zăceau la pămînt: unul nemişcat, cu faţa în jos, străpuns de trei gloanţe şi scăldat în sînge... acela era mort.

Celălalt, sprijinit de un arbore de către cei doi valeţi, stătea cu ochii spre cer şi cu mîinile împreunate şi se ruga fierbinte... un glonţ îi sfărîmase şoldul.

Tinerii se îndreptară mai întîi către cel mort şi se priviră cu mirare.

— E un preot, spuse Bragelonne. Iată, are tonsura cinului. Ah, blestemaţii, se-ating de slujitorii Domnului!

— Veniţi încoace, domnule, zise Urbain, bătrîn oştean care luase parte la toate campaniile sub comanda cardinalului-duce. Veniţi încoace... cu celălalt nu mai e nimic de făcut, dar cestălalt mai poate fi salvat.

Rănitul zîmbi cu tristeţe.

— Salvat, nu! îngînă ei. Mai degrabă ajutat să mor, asta da!

— Sînteţi preot? întrebă Raoul.

— Nu, domnule.

— Nenorocitul dumitale tovarăş mi s-a părut un slujitor al bi­sericii, continuă Raoul.

— E preotul din Béthune, domnule. Ducea odoarele şi tezaurul sfîntuhri lăcaş să le pună la adăpost, căci Prinţul a părăsit ieri oraşul nostru, iar mîine ar putea să-l ocupe spaniolii. Şi cum se ştia că duşmanul cutreieră în cete ţinutul şi că e primejdios să umbli pe drum, nimeni n-a vrut să-l însoţească, aşa că l-am însoţit eu.

— Şi ticăloşii v-au atacat, ticăloşii au tras asupra unui preot!

— Domnilor, şopti rănitul, rotindu-şi ochii în jur. Am mari dureri, dar aş vrea să fiu dus într-o casă.

— Unde să ţi se poată da un ajutor? întrebă Guiche.

— Nu, unde să mă pot spovedi.

— Poate că nu eşti atît de grav rănit pe cît socoteşti.

— Credeţi-mă, nu-i timp de pierdut. Glonţul mi-a zdrobit fe­murul şi mi-a pătruns în pîntece.

— Eşti doctor? întreba Guiche.

— Nu, spuse muribundul, însă mă pricep puţin la răni. A mea e mortală. Duceţi-mă într-o casă unde să pot găsi un preot, sau fiţi buni şi aduceţi unul aici. Dumnezeu vă va răsplăti pentru a-ceastă faptă creştinească! Trebuie să-mi salvez sufletul, căci trupul mi-e pierdut.

— Cu neputinţă să mori săvîrşind o faptă bună! Dumnezeu nu te va părăsi!

— Domnilor, în numele cerului! îngăimă rănitul, adunîndu-şi ultimele puteri şi dînd parcă să se ridice. Să nu pierdem vremea în zadar; ajutăţi-mă să ajung în satul cel mai apropiat, ori juraţi-mi pe mîntuirea sufletelor voastre că veţi trimite aici cea dintîi faţă bisericească, cel dintîi călugăr sau preot care vă va ieşi în cale. Dar, adăugă el cuprins de deznădejde, poate că nimeni nu va cuteza să vină, fiindcă se ştie că spaniolii bîntuie pe-aici şi-o să mor fără să mi se ierte păcatele. Doamne Dumnezeule! urma rănitul cu o groa­ză care-i înfioră pe cei doi tineri. N-ai să îngădui una ca asta, nu-i aşa? Ar fi cumplit!

— Linişteşte-te, domnule, vorbi de Guiche. Jur că vei avea mîngîierea pe care o doreşti. Spune numai unde găsim o casă spre a cere ajutor, sau un sat unde să aflăm un preot.

Vă mulţumesc din suflet şi Dumnezeu să vă răsplătească! La o jumătate de leghe, ţinînd drumul înainte, e un han, la vreo leghe de han o să daţi de satul Greney. Căutaţi-l pe părintele pa­roh; dacă nu e acasă, duceţi-vă la mînastirea augustimlor, în capul tîrguşorului, pe dreapta, şi aduceţi de acolo un călugăr. Preot ori călugăr, n-are a face, numai să aibă de la sfînta noastră biserică puterea de a dezlega de păcate în articulo mords.

— Domnule d'Arminges, zise de Guiche, rămîi lîngă acest ne­fericit şi veghează să fie transportat cu cea mai mare grijă. Faceţi o targa din crengi şi puneţi deasupra toate mantiile noastre, doi dintre valeţi să ducă targa, iar al treilea să stea aproape, gata să ia locul celui care oboseşte. Vicontele şi cu mine plecam după un preot.

— Duceţi-vă, domnule conte, spuse preceptorul. Dar, pentru numele lui Dumnezeu, aveţi grijă!

— Fii liniştit! De altfel, se cheamă că am scăpat pe ziua de astăzi. Cunoşti dictonul: Non bis în idem.

— Curaj, domnul meu! se adresă Raoul rănitului. Plecăm să-ţi îndeplinim dorinţa.

— Dumnezeu să vă binecuvînteze, domnilor! rosti muribundul cu o pornire de recunoştinţă greu de înfăţişat în cuvinte.

Şi cei doi tineri porniră în goana cailor în direcţia arătată. În acest timp, preceptorul ducelui de Guiche supraveghea întocmirea tărgii.

După zece minute de drum zăriră hanul.

Raoul, fără să descalece, chemă hangiul, îl vesti că va fi adus un rănit şi îl rugă să pregătească tot ce putea sluji la îngrijirea acestuia, adică un pat, legaturi, scamă pentru răni, rugîndu-l tot­odată, în cazul că ştie vreun doctor, chirurg sau felcer, să trimită să-l cheme, căci el va răsplăti pe cel ce se va osteni cu drumul.

Hangiul, văzînd veşmintele bogate ale acestor tineri seniori, făgădui tot ce-i cereau, iar călăreţii noştri, după ce se încredinţară că au şi început pregătirile pentru primirea rănitului, porniră mai departe, gonind de zor spre Greney.

Dupa mai bine de o leghe se şi zăreau casele din capul satului. Acoperişurile roşietice de ţiglă se desenau puternic pe fondul verde al copacilor. Deodată dădură cu ochii de un biet călugăr, călare pe un catîr, care venea către ei, şi pe care, după pălăria-i cu borul mare şi anteriul de lînă cenuşie, îl socotiră drept un frate augustin. De astă dată se părea că întîmplarea le vine în ajutor.

Se apropiara de călugăr.

Era un om de douăzeci şi doi sau douăzeci şi trei de ani, dar viaţa plină de renunţări a mînăstirii îi dăduse un aer bătrînicios. Avea chipul palid, dar nu acea paloare mată care înfrumuseţează, ci galben-verzui ca fierea; părul scurt, abia ieşind de sub cercul pe care pălăria i-l desena în jurul frunţii, era de un blond spălăcit, iar ochii de un albastru deschis păreau lipsiţi de expresie.

— Domnule, întrebă Raoul eu politeţea-i obişnuită, eşti cle­ric?

— De ce mă întrebi? rosti străinul cu o nepăsare aproape jig­nitoare.

— Ca să ştim, interveni contele de Guiche, vorbindu-i de sus.

Străinul lovi catîrul cu călcîiele şi îşi văzu de drum.

Dintr-un salt, de Guiche se afla în faţa lui, aţinîndu-i calea.

— Răspunde, domnule, stărui el. Te-am întrebat cuviincios şi orice întrebare merită un răspuns.

— Cred că am dreptul să spun sau să nu spun cine sînt unor oarecari cărora li se nazare să mă iscodească.

De Guiche abia îşi stăpîni furia şi pornirea de a muia oasele călugărului.

— Mai întîi, spuse el cu o mare sforţare, nu sîntem nişte oarecari. Prietenul meu, aici de faţă, este vicontele de Bragelonne, iar eu sînt contele de Guiche. Şi-apoi, întrebarea noastră nu-i o toană, căci aici în apropiere se afla un om, rănit de moarte, care cere ajutorul bisericii. Dacă eşti preot, îţi cer în numele omeniei să mă urmezi spre a-i veni în ajutor; dacă nu, atunci e altceva. Şi

te previn totodată, în numele politeţii, care, după cît se pare, ţi-e cu desăvârşire străină, că voi pedepsi obrăznicia dumitale.

Chipul palid al călugărului deveni alb ca varul şi el zîmbi în­tr-un fel atît de ciudat, încît Raoul, care nu-l scăpase din ochi, simţi surîsul acesta jignitor ca o împunsătură în inimă.

— Trebuie să fie vreun spion spaniol sau flamand, murmură el, ducînd mîna la pistoale.

O privire ameninţătoare, asememnea fulgerului, îi răspunse lui Raoul.

— Ei bine, întrebă de Guiche, ai de gînd să vorbeşti?

— Sînt preot, domnilor, spuse tînărul.

Şi nepăsarea-i obişnuită i se aşternu iarăşi pe faţă.

— Atunci, părinte, glăsui Raoul, lăsînd pistoalele în coburi şi străduindu-se să fie cît mai respectuos, deşi respectul nu-i pornea din inimă, atunci, ca preot, veţi avea prilejul, cum v-a spus şi prie­tenul meu, să vă îndepliniţi menirea: un biet rănit ne ajunge din urmă şi trebuie să se oprească la hanul din apropiere. El cere aju­torul unui slujitor al Domnului. Oamenii noştri îl însoţesc

— Mă duc la han, spuse călugărul.

Şi îşi îmboldi catîrul cu călcîiele.

— Dacă nu te duci, domnule, interveni de Guiche, crede-ne că pentru caii noştri e floare la ureche să-ţi prindă catîrul din urmă şi că o să punem mîna pe dumneata oriunde vei fi. Şi-atunci, îţi jur, n-o să pierdem vremea cu judecata: un pom şi un capăt de frînghie se găsesc oriunde.

Ochii călugărului scînteiară din nou, dar numai atît.

— Mă duc la han, repetă el, şi porni la drum.

— Să-l urmărim, propuse de Guiche. Aşa e mai sigur.

— Voiam să spun acelaşi lucru, mărturisi de Bragelonne.

Cei doi tineri îşi îmboldiră caii, potrivindu-şi mersul după ace­la al călugărului, pe care îl urmau ca la o bătaie de puşcă.

După cinei minute, călugărul întoarse capul, vrînd să se încre­dinţeze dacă e urmărit sau nu.

— Vezi, am făcut bine, spruse Raoul.

— Îngrozitoare mutră are călugărul ăsta! murmură contele de Guiche.

— Îngrozitoare, într-adevăr, întări Raoul. N-o poţi uita cu una cu două. Părul galben, ochii stinşi, buzele subţiri care păreau că dispar la cea mai mică vorbă pe care o rosteşte...

— Da, da, zise de Guiche, care fusese mai puţin izbit de toate aceste amănunte, întrucît Raoul avusese răgazul să-l cerceteze în timp ce el vorbea. Da, o mutră ciudată. Dar, ce vrei, călugării a-ceştia se supun unor deprinderi îngrozitoare: postul îi face să pă­lească, loviturile de bici îi fac ipocriţi şi, tot plîngînd după cele lumeşti pierdute pentru totdeauna şi de care noi ne bucurăm, ochii li se sting în orbite.

— În sfîrşit, bietul om va avea un duhovnic, rosti Raoul. Dar, pe Dumnezeul meu, cel care se pocăieşte pare să fie mai curat la cuget decît duhovnicul. În ce mă priveşte, mărturisesc, sînt obişnuit să văd cu totul altfel de preoţi.

— Eh! exclamă de Guiche. Ăsta, pricepi, trebuie să fie unul dintre acei călugări rătăcitori care cerşesc la drumul mare pînă în ziua cînd le cade din cer vreo pleaşca; cei mai mulţi sînt străini: scoţieni, irlandezi, danezi. Am întîlnit şi eu cîteva mutre dintr-astea.

— La fel de sluţi?

— Nu, dar au ceva respingător.

— Ce nenorocire pe sărmanul rănit să moară în braţele unui asemenea popă!

— Aşi! zise de Guiche. Iertarea vine de la Dumnezeu, nu de la cel ce o dă. Îţi mărturisesc totuşi că mai degrabă aş muri ca un păcătos, decît să am la căpătîi un astfel de duhovnic. Eşti de aceeaşi părere, viconte, nu-i aşa? Te-am văzut cum tot mîngîiai mînerul pistolului, ca şi cum ai fi vrut să-i sfărîmi capul.

— Da, conte, e ciudat, şi te va surprinde: înfăţişarea acestui om m-a umplut de o groază nelămurită. Ţi-a ieşit vreun şarpe în cale?

— Niciodată, zise de Guiche!

— Ei bine, mie mi s-a întîmplat în pădurile noastre din Blaisois. Mi-aduc aminte că la vederea primului şarpe, care mă privea cu ochii lui stinşi, strîns colac, legănîndu-şi capul şi mişcîndu-şi limba încoace şi încolo, am rămas nemişcat, palid şi fascinat, pîna în clipa cînd contele de La Fère...

— Tatăl dumitale? întrebă de Guiche.

— Nu, tutorele meu, răspunse Raoul, roşind.

— Prea bine.

— Pînă în clipa cînd, îşi reluă Raoul povestirea, contele de La Fère mi-a spus: „Haide, Bragelonne, trage spada!" Abia atunci m-am năpustit asupra reptilei. Am tăiat-o în două tocmai cînd se ridicase în coadă, şuierînd, gata să se năpustească asupră-mi. Ei bine, îţi jur că am avut aceeaşi senzaţie la vederea acestui om în clipă cînd a spus: „De ce mă întrebi?" şi cînd s-a uitat la mine.

— Oare-ţi faci vreo vină că nu l-ai retezat în două, ca pe şar­pele de care mi-ai povestit?

— Pe legea mea, aproape că da! mărturisi Raoul.

În acea clipă zăriră micul han şi, de cealaltă parte, cortegiul rănitului, care se apropia călăuzit de către domnul d'Arminges. Doi oameni purtau muribundul, iar al treilea ducea caii de frîu.

Tinerii îşi struniră fugarii.

— Iată rănitul! zise de Guiche, trecînd pe lîngă fratele augustin. Fii bun şi grăbeşte-te puţin, cucernice călugăr.

Cît despre Raoul, el o luă pe cealaltă parte a drumului şi trecu mai departe, întorcînd capul cu dezgust.

În acest fel, tinerii mergeau înaintea duhovnicului, în loc să vină din urmă. Zoreau amîndoi pentru întîmpinarea rănitului, ca să-i ducă vestea cea bună. Omul se ridică anevoie, uitîndu-se în direcţia arătată, îl văzu pe călugăr, care între timp se apropiase, îndemnîndu-şi cu rîvnă catîrul, apoi căzu din nou pe brancardă, cu chipul luminat de bucurie.

— Am făcut pentru dumneata tot ce ne-a stat în putinţă, spu­seră tinerii. Dar, cum ne grăbim să ajungem oştirea Prinţului, por­nim îndată la drum. Ne veţi ierta, domnule, nu-i aşa? Se zvoneşte că trebuie să aibă loc o bătălie şi n-am vrea să ajungem a doua zi.

— Duceţi-vă, tineri seniori, glăsui rănitul, şi fiţi binecuvântaţi pentru mila voastră. Într-adevăr, aşa cum cu dreptate ziceţi, aţi făcut pentru mine tot ce se putea face. Tot ce pot e să vă spun încă o dată: Dumnezeu să vă aibă în pază, pe voi şi pe cei care vă sînt dragi!

— Domnule, se adresă de Guiche preceptorului, noi pornim înainte, dumneata ne vei ajunge din urmă, pe drumul spre Cambrin.

Hangiul aştepta în prag. Pregătise totul – pat, lagături, scamă pentru răni – şi trimisese un rîndaş după un doctor, la Lens, oraşul cel mai apropiat.

— Prea bine, zise hangiul. Voi face totul precum doriţi. Dar, domnule, se adresă el lui Bragelonne, nu staţi să vă legaţi rana?

— O, un fleac de rană, spuse vicontele. Am timp să mă îngrijesc de ea la popasul viitor. Te rog numai să ai bunătatea, dacă vezi trecînd pe aici un călăreţ şi dacă acest călăreţ întreabă despre un tînăr pe un cal roib, însoţit de un valet, să-i spui că m-ai văzut într-adevăr, dar că nădăjduiesc să iau masa de seară la Mazingarbe şi să dorm la Cambrin. Acest călăreţ e slujitorul meu.

— N-ar fi mai bine, pentru mai multă siguranţă, ca el să-mi spună numele şi eu să i-l spun pe al dumneavoastră? întrebă han­giul.

— Mai multă prevedere n-are cum să strice, încuviinţă Raoul. Sînt vicontele de Bragelonne; slujitorul meu se numeşte Grimaud.

În clipa aceea rănitul se apropia dintr-o parte, iar călugărul din cealaltă; cei doi tineri se traseră înapoi, ca să facă loc tărgii; călugărul descălecă de pe catîr şi porunci ca animalul să fie dus la grajd, fără a i se scoate şaua.

— Cucernice călugăr, rosti de Guiche, spovedeşte pe acest om de ispravă şi nu te îngriji de bani nici pentru dumneata, nici pentru catîr, fiindcă totul e plătit.

— Vă mulţumesc, domnule, spuse călugărul, cu acel surîs care-i dădea fiori lui Bragelonne.

— Să mergem, conte, murmură Raoul, ferindu-se parcă in­stinctiv să se afle în preajma călugărului. Nu mă simt bine aici.

— Vă mulţumesc încă o dată, chipeşi seniori, îngăimă rănitul. Şi nu mă uitaţi în rugăciunile voastre.

— Fii liniştit! zise de Guiche, dînd pinteni calului ca să-l ajungă din urmă pe Bragelonne, care se şi depărtase cu vreo do­uăzeci de paşi.

În acea clipă, targa purtată de cei doi valeţi intra pe uşa ha­nului. Hangiul şi nevastă-sa, care veniseră acolo într-un suflet, stă­teau în capul scării. Bietul rănit părea chinuit de dureri cumplite, şi totuşi, singura lui grijă era să ştie dacă slujitorul bisericii îl ur­mează.

La vederea acelui om palid şi însîngerat, femeia strînse cu pu­tere braţul bărbatului ei.

— Ce e? întrebă acesta. Nu cumva ţi-e rău?

— Nu, dar uită-te, şopti hangiţa aratînd spre rănit.

— La naiba! mormăi el. Mi se pare că e pe ducă.

— Nu asta vreau să spun, continuă femeia, tremurînd ca varga. Ia zi, nu-l recunoşti?

— Pe omul ăsta? Stai puţin...

— Ah, văd că-l recunoşti, i-o luă femeia înainte. Ai pălit şi tu.

— Adevărat! strigă hangiul. Nenorocirea se abate peste casa noastră: e fostul călău din Béthune.

— Fostul călău din Béthune! murmură tînărul călugăr, dînd să se oprească în loc şi lăsînd să i se vadă pe faţă sila pe care i-o insufla omul pe cale să-l spovedească.

Domnul d'Arminges, care stătea lîngă uşă, băgă de seamă această clipă de şovăială.

— Cucernice călugăr, vorbi el, chiar dacă este sau a fost călău, acest nefericit e un om şi el. Îndeplineşte-i ultima dorinţă şi fapta dumitale va fi cu atît mai vrednică de laudă.

Călugărul nu scoase un cuvînt şi îşi continuă în tăcere calea spre o încăpere de jos, unde cei doi valeţi duseseră muribundul, aşezîndu-l pe pat.

De cum văzură pe slujitorul bisericii la căpătîiul rănitului, va­leţii ieşiră ca să-i lase singuri, închizînd uşa după ei.

D'Arminges şi Olivain îi aşteptau: încalecară la iuţeală şi tus­patru porniră zoriţi pe drumul în capătul căruia abia se făcuseră nevăzuţi Raoul şi tovarăşul său.

În clipa cînd preceptorul şi oamenii ce-l însoţeau dădură şi ei cotul drumului, un nou călător se opri în uşa hanului.

— Ce doreşte domnul? întrebă hangiul, palid şi tremurînd încă de ceea ce descoperise adineauri.

Drumeţul făcu un semn ca un om care bea şi, descălecînd, arătă spre cal, cu semnul celui care freacă.

„La dracu! îşi zise hangiul. Ăsta pare mut."

— Şi unde doreşti să bei? întreba el.

— Aici, spuse drumeţul, arătînd o masă.

— M-am înşelat, mormăi hangiul. Nu-i mut de-a binelea.

Se înclină şi se duse după o sticlă cu vin şi după nişte pesmeţi, pe care îi puse în faţa tăcutului oaspe.

— Domnul mai doreşte ceva? întrebă el.

— Da, răspunse drumeţul.

— Şi ce mai doreşte domnul?

— Să ştiu dacă ai văzut trecînd pe aici un tînăr gentilom de cincisprezece ani, pe un cal roib şi însoţit de un valet.

— Vicontele de Bragelonne? spuse hangiul.

— Întocmai.

— Atunci dumneata eşti domnul Grimaud, nu?

Drumeţul făcu semn ca da.

— Ei bine, glăsui hangiul, nu-i nici un sfert de ceas de cînd tînărul dumitale stăpîn era aici. Diseară va mînca la Mazingarbe, iar la noapte va dormi la Cambrin.

— Cît e de-aici pînă la Mazingrabe?

— Două leghe şi jumătate.

— Mulţumesc.

Grimaud, sigur că-şi va ajunge stăpînul din urmă pînă la as­finţit, păru ceva mai liniştit, îşi şterse fruntea şi îşi turna un pahar cu vin, pe care îl bău în tăcere.

Tocmai pusese paharul ce masă şi se pregătea să şi-l umple pentru a doua oară, cînd un răcnet înspăimîntător se auzi din odaia unde se aflau călugărul şi muribundul.

Grimaud sări în picioare.

— Ce e? bolborosi el. De unde vine ţipătul ăsta?

— Din camera rănitului, răspunse hangiul.

— Care rănit? întrebă Grimaud.

— Fostul călău din Béthune. Era cît pe ce să fie ucis de nişte spanioli, a fost adus aici şi-n clipa de faţă se spovedeşte unui că­lugăr augustin: pesemne că are dureri cumplite.

— Fostul călău din Béthune? murmură Grimaud, căutînd să-şi adune amintirile. Un om de cincizeci-şaizeci de ani, înalt, voinic, oacheş, cu părul şi cu barba negre?

— Întocmai, numai că barba i-a încărunţit, iar părul i-a albit de tot. Îl cunoşti? întrebă hangiul.

— L-am văzut o dată, rosti Grimaud, şi fruntea i se întunecă la această amintire.

Nevasta hangiului se apropie într-un suflet, tremurînd toată.

— Ai auzit? făcu ea spre bărbatu-său.

— Da, răspunse hangiul, privind neliniştit spre uşă.

În clipa aceea se auzi un alt răcnet, nu atît de puternic ca pri­mul, urmat de un geamăt adînc şi prelung.

Tustrei se priviră înfioraţi.

— Trebuie să vedem ce se petrece, spuse Grimaud.

— Pare strigătul unui om înjunghiat, murmură hangiul.

— Oh, Iisuse! scînci femeia, închinîndu-se.

Ştim că Grimaud era zgîrcit la vorbă, dar nu şi la faptă. Se repezi pe uşă şi o zgîlţîi zdravăn; uşa era zăvorîtă pe dinăuntru.

— Deschide! strigă hangiul. Deschide! Preacucernice, deschi­de!

Nimeni nu răspunse.

— Deschide sau sfărîm uşa! ameninţă Grimaud.

Aceeaşi tăcere.

Grimaud îşi aruncă ochii în jur şi văzu un cleşte uitat într-un colţ; se repezi, luă cleştele şi, mai înainte ca hangiul să-l poată opri, izbi uşa de perete.

Încăperea era un lac de sînge, care picura din saltea. Rănitul horcăia, iar călugărul dispăruse.

— Călugărul! strigă hangiul. Unde-i călugărul?

Grimaud se năpusti spre o fereastră deschisă, care dădea în curte.

— Pe aici trebuie să fi fugit! apuse el.

— Crezi? făcu hangiul, înspăimîntat. Ei, băiete, ia vezi, catîrul călugărului mai e în grajd?

— Nici urmă de catîr! răspunse cel întrebat.

Grimaud încruntă din sprîncene, în timp ce hangiul, cu mîinile împreunate, se uita bănuitor în jur. Cît despre nevastă-sa, ea nici nu mai îndrăznise să intre în odaie şi stătea îngrozită la uşă.

Grimaud se apropie de rănit, cercetîndu-i cu privirea trăsătu­rile aspre şi puternic desenate, care îi trezeau în minte o amintire cumplită.

Apoi, după o vreme de mută şi posomorîtă contemplare, vorbi:

— Nu-i nici o îndoială, chiar el e.

— Mai trăieşte? întrebă hangiul.

Grimaud, fără să răspundă, îi desfăcu haina la piept, ca să as­culte dacă îi mai bate inima. Hangiul se apropie şi el. Deodată se traseră amîndoi îndărăt, hangiul cu un strigăt se spaimă, Grimaud alb ca varul la faţă.

Un pumnal stătea înfipt pînă-n prăsele în inima călăului.

— Aleargă după ajutor! spuse Grimaud. Eu rămîn aici.

Hangiul ieşi buimăcit. Cît despre nevastă-sa, ea se făcuse ne­văzută la strigatul bărbatului ei.

XXXIV

IERTAREA PĂCATELOR
Iată ce se petrecuse.

Precum am văzut, nu de bunăvoie, ci mai mult silit, însoţise călugărul pe rănitul ce-i fusese dat în seamă pentru spovedanie într-un chip atît de ciudat. Poate că ar fi încercat să fugă dacă i-ar fi stat în putinţă; dar ameninţările celor doi nobili, oamenii lăsaţi de ei la han, cărora li se spusese ce au de făcut, fără îndoială, şi, în sfîrşit, raţiunea însăşi îl hotărîseră să-şi ascundă reaua voinţă şi să joace pînă la capăt rolul de duhovnic. Şi odată intrat în odaie, se apropie de căpătîiul rănitului.

Călăul cercetă cu o privire grabnică, proprie celor aflaţi pe pa­tul de moarte, care nu au timp de pierdut, chipul celui ce urma să-i aducă mîngîierea. Cu o vădită surprindere spuse:

— Sînteţi tînăr, părinte!

— Cei ce îmbracă haina mea n-au vîrstă, răspunse cu răceală călugărul.

— Vai mie! Vorbiţi-mi mai blînd, părinte! murmură rănitul. Am nevoie de un prieten în ultimele clipe.

— Suferi mult? întrebă călugărul.

— Da, însă mai mult din pricina celor sufleteşti, decît a celor trupeşti.

— Îţi voi salva sufletul, îl linişti tînărul duhovnic. Eşti într-adevăr călăul din Béthune, cum spuneau aceşti oameni?

— Adică... – urmă cu aprindere rănitul, temîndu-se fără îndo­ială că numele de călău să nu-l lipsească de ajutorul cel de pe urmă după care tînjea – adică am fost călău, dar nu mai sînt; s-au împli­nit cincisprezece ani de cînd am părăsit slujba asta. Iau parte şi azi la execuţii, dar eu nu mai lovesc, o,nu!

— Va să zică ţi-e silă de îndeletnicirea dumitale?

Călăul oftă din adîncul inimii.

— Cîtă vreme am lovit numai în numele legii şi al dreptăţii, spuse el, îndeletnicirea mea m-a lăsat să dorm liniştit, căci mă sim­ţeam la adăpostul justiţiei şi al legii. În schimb, dintr-o noapte cumplită, cînd am fost unealta unei răzbunări personale şi cînd am ridicat cu ură securea asupra unei făpturi a lui Dumnezeu, din noaptea aceea...