După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 4,71 Mb.
səhifə33/66
tarix27.01.2018
ölçüsü4,71 Mb.
#40974
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   66

Domnilor, vorbi tînărul, salutîndu-i cu multă eleganţă şi politeţe. Iertaţi-mi curiozitatea, dar văd că veniţi de la Paris, ori cel puţin sînteţi străini de Boulogne.

— Da, venim de la Paris, domnule, răspunse Athos, la fel de curtenitor. Cu ce vă putem fi de folos?

— Domnule, urmă tînărul. Sînteţi atît de bun să-mi spuneţi: e-adevărat că domnul cardinal Mazarin n-ar mai fi ministru?

— Iată o întrebare ciudată, rosti Aramis.

— E şi nu e ministru, răspunse Athos. Adică jumătate de Fran­ţă îl alungă, dar, prin intrigi şi făgăduieli, izbuteşte să se menţină mulţumită celeilalte jumătăţi: asta poate să mai dureze multă vre­me, după cum vedeţi.

— În sfîrşit, domnule, întrebă străinul, n-a fost nici pus pe fu­gă, nici aruncat în temniţă?

— Nu, domnule, cel puţin deocamdată.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoinţă, domnilor, zise tînărul depărtîndu-se.

— Ce zici de întrebăreţul ăsta? mormăi Aramis.

— Zic că e un provincial care se plictiseşte, ori vreun spion care iscodeşte.

— Şi i-ai răspuns aşa?

— Nimic nu mă îndreptăţea să-i răspund altfel. A fost politicos cu mine, m-am purtat la fel.

— Totuşi, dacă e vreun spion...

— De ce-ar fi în stare un spion? Nu mai sîntem pe vremea cardinalului Richelieu, care, pentru o simplă bănuială, poruncea să se închidă porturile.

— Lasă asta, ai greşit că i-ai răspuns aşa cum i-ai răspuns, zise Aramis, urmărind cu privirea pe tînărul care tocmai dispărea după nişte coline de nisip.

— Iar tu uiţi ca ai fost şi mai neprevăzător, pomenind numele lordului de Winter, i-o întoarse Athos. Uiţi ca la auzul acestui nume tînărul s-a oprit în loc?

— Un temei în plus ca, atunci cînd ţi-a vorbit, să-l pofteşti să-şi vadă de drum.

— O ceartă, zise Athos.

— Şi de cînd ţi-e teamă de o ceartă?

— Mă tem de ceartă întotdeauna cînd sînt aşteptat undeva şi m-ar putea împiedica să ajung la vreme. De altfel, vrei să-ţi mărtu­risesc ceva? Sînt şi eu tare curios să-l văd pe tînărul ăsta mai de aproape.

— De ce?

— O să rîzi de mine, Aramis, ai să spui că repet mereu acelaşi lucru şi că sînt cel mai fricos dintre fricoşi cu năzărelile mele.

— Ei, dă-i înainte.

— Cu cine găseşti că seamănă omul ăsta?

— Ca urîţenie sau frumuseţe? rîse Aramis.

— Ca urîţenie, şi-atît cît poate semăna un bărbat cu o femeie.

— Eh, la naiba, mă sileşti să mă gîndesc! făcu Aramis. Nu, hotărît, nu ţi se năzare nimic, iubite prietene, şi acum, cînd stau să cuget, găsesc că ai dreptate, da, zău aşa: gura asta fină, cu buzele subţiri, ochii ăştia care ascultă parcă numai de poruncile minţii şi niciodată de cele ale inimii. Un oarecare bastard, zămislit de milady.

— Ai poftă de glumă, Aramis!

— Obişnuinţa, ce vrei. Îţi jur că m-ar încînta tot atît de puţin ca şi pe tine să-l întîlnesc în calea mea pe acest pui de şarpe.

— Aha, uite-l şi pe de Winter, zise Athos.

— Bun. Acum n-ar mai trebui decît să se lase aşteptaţi şi valeţii noştri, spuse Aramis.

— Nu-ţi face griji, îl linişti Athos. Îi văd venind la vreo două­zeci de paşi în spatele lordului. Îl recunosc pe Grimaud după felul cum ţine capul ţeapăn între umeri şi după picioroangele lui. Tony ne poartă armele.

— Crezi că ne îmbarcăm în timpul nopţii? întrebă Aramis, a­runcînd o privire spre asfinţit, unde soarele lăsase în urmă doar un nor de aur, care se lăţea pe încetul, scufundîndu-se în mare.

— Tot ce se poate, încuviinţă Athos.

— Drace, mormăi Aramis. Nu-mi place marea nici ziua, dar­mite noaptea: mugetul valurilor, vuietul vîntului, legănarea îngro­zitoare a vasului; în locul lor, mărturisesc, prefer mînăstirea de la Noisy.

Athos zîmbi cu zîmbetul lui trist, căci îşi asculta prietenul, gîndindu-se vădit la altceva. După o clipă se îndrepta spre de Winter.

Aramis îl urmă.

— Ce-o fi avînd prietenul nostru? şopti Aramis. Parc-ar fi bles­temat, ca osîndiţii lui Dante, cărora Satan le-a sucit gîtul să-şi pri­vească întruna călcîiele. Ce naiba o fi avînd de se tot uită îndărăt?

De Winter, văzîndu-i şi el, iuţi pasul şi se apropie de ei cu o grabă neobişnuită.

— Ce ai, milord, de ce gîfîi aşa? zise Athos.

— Nimic, îngînă de Winter, nimic. Trecînd pe lîngă dune mi s-a părut...

Şi întoarse din nou capul.

Athos se uită la Aramis.

— Haidem, continuă de Winter. Să mergem, barca trebuie să ne aştepte. Iată colo şi corabia noastră, o vedeţi? Aş dori să mă ştiu cît mai curînd pe punte.

Şi din nou întoarse capul.

— Ei, făcu Aramis, nu cumva ai uitat ceva?

— Nu, mă frămîntă un gînd.

— L-a văzut, spuse încet Athos lui Aramis.

Ajunseră la treptele care coborau spre barcă. De Winter lăsă să treacă întîi valeţii – pe cel care purta armele şi pe cei care purtau cuferele – apoi o porni în urma lor.

În clipa aceea, Athos zări un om care se apropia de ţărm, pa­ralel cu digul: zorea pasul, ca şi cînd ar fi vrut sa privească la îmbar­carea lor din partea cealaltă a portului, aflată doar la vreo douăzeci de paşi.

Prin pîcla tot mai deasă a înserării crezu că-l recunoaşte pe tînărul cu întrebările.

„Oho! îşi zise el. Să fie cu adevărat un spion şi să aibă de gînd să se împotrivească îmbarcării noastre?"

Cum însă, chiar dacă străinul ar fi avut asemenea gînduri, era prea tîrziu să mai facă ceva, Athos, la rîndul lui, coborî treptele, fără să-l scape din ochi. Tînărul, ca să taie drumul, apăruse pe ecluză.

— Are ceva cu noi, nici vorbă, murmură Athos. Nu-i nimic, să ne îmbarcăm şi, odată în larg, să poftească!

Sări şi el în barcă şi barca se desprinse numaidecît de mal, de­părtîndu-se sub sforţarea a patru vîslaşi vînjoşi.

Tînărul se apucă să-i urmărească, ba mai degrabă le-o luă îna­inte. Barca trebuia să treacă între capul digului, unde tocmai se aprinsese farul, şi o stîncă povîrnită deasupra apei. Îl văzură de departe cum se caţără pe stîncă, astfel încît să domine trecerea băr­cii.

— Ehei! făcu Aramis spre Athos. Tînărul e un spion, cu sigu­ranţă.

— Cine-i tînărul? întrebă de Winter, întorcîndu-se spre ei.

— Cel care ne-a urmărit, care a intrat în vorbă cu noi şi care ne aşteaptă acolo, pe mal: priveşte.

De Winter se întoarse înspre partea încotro Aramis arăta cu degetul. Lumina farului învăluia mica strîmtoare pe unde avea să treacă barca, ca şi stîncă pe care tînărul aştepta în picioare, în capul gol, cu braţele încrucişate la piept.

— El e ,strigă lordul de Winter, strîngînd braţul lui Athos. El e! Adineauri mi s-a părut că-l recunosc şi nu m-am înşelat.

— Care el? întrebă Aramis.

— Fiul lui milady, răspunse Athos.

— Călugărul! exclamă Grimaud.

Tînărul auzi aceste cuvinte. Stătea chiar pe buza stîncii şi în­tr-atît se aplecase înainte, încît ai fi crezut că vrea să sară dintr-o clipă în alta.

— Da, eu sînt, unchiule. Eu, fiul lui milady. Eu, călugărul, eu, secretarul şi prietenul lui Cromwell, şi te cunosc atît pe tine cît şi pe tovarăşii tăi.

Trei oameni curajoşi şi hotărîţi, a căror bărbăţie nimeni n-ar fi îndrăznit să o pună la îndoială, se aflau în barcă. Ei bine, glasul, vorba, înfăţişarea acestui om îi umplură pe tustrei de groază.

Cît despre Grimaud, acestuia i se ridicase părul măciucă în cap şi sudoarea îi brobonise fruntea.

— Ah! zise Aramis. El e nepotul, el e călugărul, el e fiul lui milady, aşa cum spune?

— Din nefericire, da, murmură de Winter.

— Atunci, aşteaptă! mormăi Aramis.

Şi, cu acel înspăimîntător sînge rece de care dădea dovadă în cele mai grele împrejurări, apucă una din cele două muschete din bretele lui Tony, o încarcă şi-l luă la ochi pe tînărul care stătea în picioare pe stîncă, asemenea unui înger blestemat.

— Foc! strigă Grimaud, pierzîndu-şi cumpătul.

Athos se repezi şi apucă ţeava armei, oprind împuşcătura.

— Să te ia dracu! izbucni Aramis. Îl aveam în bătaia puştii şi i-aş fi trimis glonţul drept în piept.

— Destul că i-am omorît mama! zise înăbuşit Athos.

— Mama era o scelerată care a căutat să lovească în noi şi în cei care ne erau dragi.

— Da, însă fiul nu ne-a făcut nimic.

Grimaud, care se ridicase în picioare să vadă urmarea împuş­căturii, se lăsă în barcă, plesnindu-şi descurajat palmele.

Tînărul izbucni în rîs.

— Ah! Voi sînteţi, acum vă cunosc, voi sînteţi! strigă el.

Hohotele lui stridente şi cuvintele-i pline de ameninţare plu­tiră pe deasupra bărcii şi, purtate de vînt, se pierdură în adîncurile depărtării.

Aramis fremăta.

— Calm! îl povăţui Athos. Ce naiba, nu mai sîntem oameni?

— Ba da, i-o întoarse Aramis. Dar cel de colo e un demon. Şi uite, întreabă-l pe unchi dacă aş greşi scăpîndu-l de scumpul ne­pot...

De Winter nu răspunse decît printr-un oftat.

— Totul s-a sfîrşit, continuă Aramis. Ah, mă tem, Athos, că m-ai silit la o nebunie cu înţelepciunea ta.

Athos luă mîna lui de Winter într-a lui şi, căutînd să schimbe vorba, îl întrebă:

— Cînd ajungem în Anglia?

Acesta nu-l auzi şi nu-i răspunse.

— Uite ce e, Athos, zise Aramis. Poate că încă mai e timp. Vezi, nici nu s-a clintit din loc.

Athos se întoarse cu o vădită sforţare, căci vederea tînărului de pe stîncă îi făcea rău.

Într-adevăr, stătea acolo tot în picioare, iar farul îl învăluia cu un nimb de lumină.

— Oare ce caută la Boulogne? întrebă Athos, care, fiind întru­chiparea raţiunii, se străduia să găsească în toate cauza şi se sin­chisea prea puţin de urmări.

— Mă urmăreşte pe mine, zise de Winter, auzindu-l de astă dată, căci glasul lui Athos tocmai îi rostea gîndul.

— Ca să te urmărească, prietene, ar fi trebuit să ştie de plecarea noastră, continuă Athos. Şi, pe cît se pare, ba chiar după toate probabilităţile, a sosit aici înaintea noastră.

— Atunci nu mai înţeleg nimic! clătină englezul din cap, cu aerul omului care socoteşte de prisos să se mai împotrivească unei forţe supranaturale.

— Hotărît, cred că am greşit, Aramis, împiedicîndu-te adinea­uri să tragi, mărturisi Athos.

— Taci, răspunse Aramis. Dacă aş putea, aş plînge.

Grimaud scoase un mormăit surd, ca un muget.

În clipa aceea cineva îi strigă de pe corabie. Cîrmaciul răspunse şi barca se lipi de vas.

Pe dată, oameni, valeţi şi bagaje fură sus pe punte. Stăpînul corabiei nu-şi aştepta decît călătorii ca să ridice ancora. Abia pu­seseră piciorul pe punte, că şi porniră spre larg, îndreptîndu-se spre Hastings, unde trebuiau să debarce.

Cei trei prieteni aruncară fără să vrea o ultimă privire către stînca pe care se mai vedea desluşit umbra ameninţătoare a urmăritorului.

În clipa aceea un glas ajunse pînă la ei, aducîndu-le o ultimă ameninţare:

— Pe curînd, domnilor, în Anglia!

II

TE DEUM ÎN CINSTEA VICTORIEI DE LA LENS


Toată acea forfotă de care doamna Henriette îşi dăduse seama, şi căreia căutase zadarnic să-i afle cauza, era prilejuită de victoria de la Lens, vestită de Prinţ prin domnul de Châtillon, care luase parte cu strălucire la luptă; în plus, el avea misiunea să anine sub bolţile de la Notre-Dame douăzeci şi două de drapele cucerite atît de la loreni, cît şi de la spanioli.

Ştirea era hotărîtoare: ea încheia, în favoarea curţii, lupta înce­pută cu Parlamentul. Toate ipotezele puse peste noapte şi care în­tîmpinau împotrivirea Parlamentului, aveau întotdeauna drept motiv nevoia de a susţine onoarea Franţei şi nădejdea îndoielnică de a învinge duşmanul. Or, cum după Nordlingen nu urmaseră de­cît înfrîngeri, Parlamentului îi venise apa la moară să-l interpeleze pe Mazarin asupra victoriilor mereu făgăduite şi mereu amînate; în schimb, de astă dată, victoria era în mîna lui, fusese un triumf şi încă un triumf deplin: toată lumea îşi dădea seama de îndoita victorie a curţii, victorie în afara hotarelor, victorie înlăuntrul lor, astfel că nu era nimeni, nici chiar tînărul rege, care, aflînd această veste, să nu strige:

— Ei, domnilor din Parlament, să vedem ce-o să mai ziceţi!

Cu acest prilej, regina strînsese la piept pe vlăstarul coroanei, ale cărui simţăminte trufaşe şi nestăpînite se potriveau atît de bine cu ale ei. Un consiliu avusese loc în aceeaşi seară, la care fuseseră poftiţi mareşalul de La Meilleraie şi domnul de Villeroy pentru că erau de partea lui Mazarin, Chavigny şi Séguier pentru că urau Parlamentul, Guitaut şi Comminges pentru că erau devotaţi regi­nei.

Nu se află nimic despre hotărîrile luate la acest consiliu. Doar un singur lucru, anume că duminica următoare va avea loc un Te Deum la Notre-Dame, în cinstea victoriei de la Lens.

Duminica următoare, parizienii se treziră puşi pe veselie; un Te-Deum era lucru mare pe vremea aceea. Nu se făcuse încă abuz de aceste ceremonii, aşa ca aveau multă căutare. Soarele, care pă­rea că ia şi el parte la sărbătoare, se ridicase strălucitor pe cer, aurind turlele posomorîte ale oraşului, plin de pe acum de lume: străzile cele mai întunecoase căpătaseră o înfăţişare sărbătorească şi de-a lungul lor se vedeau şiruri nesfîrşite de cetăţeni, lucrători, femei şi copii, scurgîndu-se spre Notre-Dame, aidoma unui fluviu care urcă spre izvor.

Prăvăliile erau pustii, casele zăvorîte. Fiecare ţinuse să-l vadă pe tînărul rege alături de mama sa şi de faimosul cardinal Mazarin, pe care îl urau pînă într-atît, încît nimeni nu voia să scape prilejul să-l zărească.

Cea mai mare libertate domnea, de altminteri, în mijlocul aces­tei mulţimi uriaşe; părerile se rosteau deschis, vestind, ca să spu­nem aşa, răzmeriţa, aşa cum miile de clopote ale bisericilor din Paris vesteau Te-Deum-ul. Poliţia oraşului o forma mulţimea în­săşi, nimic ameninţător nu tulbura armonia urii generale şi vorbele clevetitoare nu îngheţau pe buze.

Totuşi, de la opt dimineaţa, regimentul de gardă al reginei, co­mandat de Guitaut, care îl avea drept ajutor pe Comminges, ne­potul său, cu tobele şi trompetele în frunte, venise să se înşiruie de la Palatul Regal pînă la Notre-Dame, manevră urmărită în li­nişte de cetăţenii veşnic dornici să audă muzica militară şi să vadă uniforme strălucitoare.

Friquet, îmbrăcat de duminică, îl păcălise pe Bazin, superiorul său, arătînd că i s-a umflat falca, asta cu ajutorul unui pumn de sîmburi de cireşe grămădiţi într-o parte a gurii, şi Bazin îi dăduse liber pe toată ziua.

La început, Bazin nici nu voise să audă de aşa ceva, căci era în toane rele, mai întîi din pricina plecării lui Aramis, care nu găsi­se cu cale nici măcar să-i spună unde pleacă, apoi din pricină că trebuia să ia parte la o slujba în cinstea unei victorii de care nu se bucura, Bazin fiind, precum ne amintim, de partea Frondei; şi dacă ar fi fost cu putinţă ca paracliserul să lipsească de la o asemenea solemnitate, aidoma unui simplu copil din cor, Bazin s-ar fi în­făţişat neîndoios episcopului cu aceeaşi rugăminte care i se făcuse şi lui. Începuse deci, precum am spus, prin a se împotrivi oricărei învoiri; dar chiar sub ochii lui, falca lui Friquet se umflase şi mai mult, încît, pentru cinstea copiilor din corul bisericii, umbrită de un asemenea chip sluţit, îşi dăduse pînă la urmă încuviinţarea, bombănind. În uşa bisericii, Friquet scuipase umflătura şi-i dăduse lui Bazin cu tifla într-un fel care asigura ştrengarului din Paris în­tîietatea asupra tuturor ştrengarilor de pe lume; de la el de la birt scăpase, fireşte, spunînd că ia parte la slujbă la Notre-Dame.

Prin urmare, Friquet era liber şi, după cum am văzut, îmbrăcat cu cele mai arătoase haine ale lui. Podoaba lui cea mai de preţ era mai cu seamă o scufie greu de zugrăvit în cuvinte, care îşi are locul între boneta din evul mediu şi pălăria din vremea lui Ludovic al XIII-lea. Maică-sa îi făcuse acest ciudat acoperămînt pentru cap şi, fie dintr-o toană, fie lipsindu-i postavul, se arătase prea puţin grijulie în potrivirea culorilor, astfel încît capodopera pălărierilor din secolul al XVII-lea era galbenă şi verde într-o parte, albă şi roşie în cealaltă. Dar Friquet, care îndrăgise dintotdeauna varie­tatea culorilor, era şi mai mîndru, şi mai triumfător.

Ieşind din biserică de la Bazin, Friquet porni într-un suflet spre Palatul Regal. Ajunse acolo în clipa cînd regimentul de gardă ieşea pe poartă şi, cum nu alergase încoace decît ca să-şi bucure ochiul şi să asculte muzica, se alipi numaidecît în frunte, bătînd toba din două pietre şi trecînd apoi de la tobă la trompetă, pe care o imita din gură cu atîta pricepere, încît îşi atrase nu o dată laudele iubi­torilor de armonii imitative.

Această veselă îndeletnicire ţinu de la bariera Sergents pînă în piaţa Notre-Dame, şi pentru Friquet fu o adevărată plăcere. Dar de îndată ce regimentul se opri şi companiile, desfăşurîndu-se, pă­trunseră pînă în inima vechiului oraş şi se orînduiră în capul străzii Saint-Christophe, aproape de strada Cocatrix, unde locuia Broussel, Friquet îşi aminti ca n-a pus nimic în gură, se gîndi încotro să-şi îndrepte paşii spre a îndeplini şi această însemnată cerinţă a zilei şi, după ce cugeta adînc, hotărî că numai la consilierul Broussel ar putea să-şi potolească foamea. Drept care o luă îndată la picior, ajunse gîfîind la casa consi­lierului şi se apucă să bată în poartă cu putere.

Maică-sa, bătrîna slujnică a lui Broussel, veni să deschidă.

— Ce cauţi aici, neastîmpăratule? bombăni ea. De ce nu eşti la biserică?

— Am fost, maică Nanette, dar am văzut că acolo se petrec unele lucruri de care trebuie să dau de ştire lui domn' Broussel şi, cu îngăduinţa lui jupîn Bazin, îl ştii dumneata pe jupîn Bazin pa­racliserul, am venit încoace să-i vorbesc.

— Şi ce vrei tu să-i spui, maimuţoiule, lui domn' Broussel?

— Vreau să stau de vorbă chiar cu dînsul.

— Asta nu se poate, lucrează.

— Atunci o să aştept, zise Friquet, căruia îi convenea să aştep­te, cu atît mai mult cu cît ştia el cum să-şi omoare timpul.

Şi urcă sprinten scara pe care maica Nanette o urcă încet după el.

— La urma urmei, ce vrei tu de la domnu' Broussel? se oţărî ea din nou.

— Vreau să-i spun că regimentul de gardă a venit în păr aici, răspunse Friquet, strigînd din răsputeri. Şi cum lumea vorbeşte că la curte s-au luat măsuri împotriva lui domn' Broussel, am venit să-l previn, să se ferească.

Broussel îl auzi şi, cîştigat de zelul ştrengarului, coborî la pri­mul cat; căci lucra, într-adevăr, în cabinetul lui de la catul de sus.

— Eh, prietene, zise el. Ce ne pasă nouă de regimentul de gar­dă! Ai înnebunit de faci atîta tărăboi? Nu ştii că domnii ăştia se poartă după regulă şi că e obiceiul ca regimentul să facă zid pe unde trece regele?

Friquet se arătă mirat şi, sucindu-şi boneta cea nouă în mîini, răspunse:

— Păi nimic mai firesc să ştiţi şi asta, domn' Broussel, doar dumneavoastră le ştiţi pe toate. Eu, unul, zău, habar n-aveam şi-am crezut că vă dau un sfat bun. Nu trebuie să-mi purtaţi pică pentru asta, domn' Broussel.

— Dimpotrivă, băiatule, dimpotrivă. Ba chiar îmi place că eşti inimos. Nanette, ia uită-te niţel la caisele de colo, pe care doamna de Longueville ni le-a trimis ieri de la Noisy; dă-i şi băiatului tău vreo cîteva, cu o bucată de pîine proaspătă.

— Oh, mulţumesc, domn' Broussel! se bucură Friquet. Spun drept că mor după caise.

Broussel trecu în odaia soţiei sale şi ceru să i se aducă gustarea de dimineaţă. Era nouă şi jumătate. Consilierul se duse la fereastră. Strada era pustie cu desăvîrşire, dar în depărtare se auzea, ca vuie­tul mării în creştere, mugetul uriaş al valurilor mulţimii care creş­tea mereu în jurul bisericii Notre-Dame. Vuietul acesta spori încă o dată pe atît cînd d'Artagnan, cu o companie de muşchetari, veni să facă de strajă la intrarea în biserică. Îi spusese lui Porthos să se folosească de acest prilej ca să vadă ceremonia, şi Porthos apăru în mare ţinută, pe cel mai frumos cal al său, ca muşchetar de onoa­re, aşa cum şi d'Artagnan apăruse în atîtea rînduri odinioară. Ser­gentul companiei, un bătrîn ostaş, veteran al războaielor din Spa­nia, îl recunoscu pe Porthos, vechiul său tovarăş de arme, şi se grăbi să istorisească celor aflaţi sub ordinele sale despre isprăvile nemaipomenite săvîrşite de acest uriaş, fală a muşchetarilor de altădată ai lui Tréville. Porthos fu bine primit în mijlocul com­paniei, ba chiar privit cu admiraţie.

La ceasurile zece, tunul de la Luvru vesti plecarea regelui. Mul­ţimea care se frămînta dinapoia muschetelor nemişcate ale osta­şilor tălăzui asemenea arborilor zbuciumaţi de furtună. Într-un tîrziu, regele apăru cu regina într-o trăsură pe de-a-ntregul aurită. Zece alte trăsuri veneau în urmă, cu doamnele de onoare, ofiţerii casei regale şi toată curtea.

— Trăiască regele! izbucniră strigăte din toate părţile.

Tînărul rege se arătă grav la geamul portierei, schiţă un gest de recunoştinţă şi salută uşor din cap, ceea ce înteţi strigătele.

Cortegiul înainta încet şi-i trebui aproape o jumătate de ceas ca să străbată distanţa dintre Luvru şi piaţa Notre-Dame. Ajuns acolo, intră treptat-treptat sub bolta uriaşă a sumbrei biserici şi serviciul divin începu.

În momentul cînd curtea se aşeză în jilţuri, o trăsură cu bla­zonul lui Comminges se desprinse din şirul trăsurilor de la curte şi se depărtă încet, oprindu-se în capul străzii Saint-Christophe, pustie cu desăvîrşire. Acolo, patru ostaşi cu un ofiţer se urcară în ea şi traseră perdelele; apoi, printr-o crăpătură, ofiţerul se apucă să pîndească în lungul străzii Cocatrix, ca şi cum ar fi aşteptat pe cineva.

Toată lumea nu se gîndea decît la ceremonie, aşa că nici trăsu­ra, nici măsurile de prevedere ale celor din ea nu fură băgate în seamă. Doar Friquet, cel mereu cu ochii în patru, ar fi putut să adulmece tărăşenia, dar el se dusese să-şi mănînce caisele sub streaşină unei case din piaţa bisericii. De acolo îl vedea pe rege, pe regină şi pe Mazarin şi asculta slujba ca şi cum ar fi fost în biserică.

Către sfîrşitul slujbei, regina, văzîndu-l pe Comminges, care aştepta în spatele ei, în picioare, încuviinţarea unei porunci date înainte de a părăsi Luvrul, spuse în şoaptă:

— Du-te, Comminges, şi Dumnezeu să-ţi ajute!

Comminges plecă numaidecît, ieşi din biserica şi apucă pe stra­da Saint-Christophe. Friquet, dînd cu ochii de acest chipeş ofiţer, urmat de doi ostaşi, porni în joacă după ei, cu atît mai voios, cu cît ceremonia se sfîrşise şi regele tocmai se urca în trăsură. De cum îl zări pe Comminges în capul străzii Cocatrix, ofiţerul din trăsură îi spuse un cuvînt vizitiului, care porni îndată, oprindu-se în faţa casei lui Broussel.

În aceeaşi clipă, Comminges bătea în poartă.

Friquet, în spatele lui Comminges, aşteptă să vină cineva să deschidă.

— Ce cauţi aici, haimana? se răsti Comminges.

— Aştept să intru la domn' Broussel, domn ofiţer! murmură Friquet, cu un glas dulce pe care se pricepea de minune să şi-l ia la nevoie ştrengarul Parisului.

— Va să zică stă aici? întrebă Comminges.

— Aici, domnule.

— La ce etaj?

— Stă în toată casa, îl lămuri Friquet. E casa lui.

— Dar unde îl găseşti de obicei?

— Cînd lucrează, urcă la catul de sus, însă de mîncat, mănîncă la cel de jos. Acuma trebuie că stă la masă, doar e amiază.

— Bine, zise Comminges.

În clipa aceea, un valet veni să deschidă. Ofiţerul îi puse cîteva întrebări şi află că domnul de Broussel era acasă şi că, într-adevăr, tocmai stătea la masă. Comminges urcă în urma valetului, iar Fri­quet în urma lui Comminges.

Broussel stătea la masă, împreună cu întreaga-i familie: în faţa lui şedea soţia, de o parte şi de alta cele doua fete, iar în capul mesei, Louvières, fiul lui, pe care am avut prilejul să-l cunoaştem cînd cu accidentul întîmplat consilierului, accident de pe urma că­ruia se înzdrăvenise pe deplin. Omul, din nou teafăr şi sănătos, tocmai gusta din frumoasele fructe trimise de către doamna de Longueville.

Comminges, care prinsese valetul de braţ în momentul cînd se pregătea să deschidă uşa ca să-l anunţe, deschise el însuşi uşa şi se pomeni în faţa acestui tablou de familie.


Yüklə 4,71 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   29   30   31   32   33   34   35   36   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin