După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 4,71 Mb.
səhifə31/66
tarix27.01.2018
ölçüsü4,71 Mb.
#40974
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   66

— Era mama mea!

— Ea a îndemnat un om, altădată drept, bun şi curat la suflet, să-l înjunghie pe nefericitul duce de Buckingham. Ce spui de ace­astă crima pe care ţi-o pot dovedi?

— Era mama mea!

— Întorcîndu-se în Franţa, a otrăvit în mînăstirea augustinilor din Béthune pe o tînără femeie care iubea pe unul dintre duşmanii ei. Oare această nelegiuire le va convinge ca şi-a meritat pedeapsa? Această crimă a cărei dovadă o am?

— Era mama mea! strigă tînărul pentru a treia oară, cu o por­nire de fiecare dată mai aprinsă.

— În sfirşit, împovărată de atîtea fărădelegi, de o viaţă desfrînată, odioasă tuturor, ameninţătoare încă, aidoma unei pantere însetate de sînge, a pierit sub lovitura oamenilor pe care îi adusese la disperare şi care nu-i pricinuiseră niciodată nici cel mai mic rău. Şi-a găsit judecători în cei care cunoşteau îndeaproape faptele ei monstruoase: şi acel călău pe care l-ai întîlnit, acel călău care ţi-a povestit totul, după cîte spui, dacă într-adevăr ţi-a povestit totul, trebuie să-ţi fi mărturisit că a tresărit de bucurie răzbunînd astfel ruşinea şi sinuciderea fratelui său. Femeie stricată, soţie necredin­cioasă, soră denaturată, care a ucis şi a otrăvit, privită cu silă de toţi cîţi au cunoscut-o, de toate naţiile ce-au primit-o în sînul lor, ea a murit blestemată deopotrivă de cer şi de pămînt. Iată cine era această femeie.

Un suspin mai puternic decît puterea-i de stăpînire sfîşie piep­tul lui Mordaunt, aducînd o năvală de sînge în obrajii lui palizi. Strînse pumnii şi, cu faţa şiroind de sudoare, cu părul măciucă în cap, ca şi Hamlet, strigă sugrumat de furie:

— Taci, domnule! Era mama mea! Nu-i cunosc viaţa de stri­căciune, nu-i cunosc viciile, nu-i cunosc crimele! Ştiu doar că am avut o mamă şi că cinci oameni, uniţi împotriva unei femei, au ucis-o într-ascuns, noaptea, în tăcere, ca nişte laşi! Ştiu doar că şi dumneata te aflai printre ei, domnule, că ai fost acolo, unchiule, şi că ai strigat o dată cu ei, ba încă mai tare decît ei: Trebuie să piară! Te previn, dar, şi ascultă bine aceste cuvinte, ca să ţi se întipărească în minte pentru totdeauna: pentru crima asta care mi-a răpit totul, pentru crima asta care m-a lăsat fără nume, pentru cri­ma asta am să-ţi cer dumitale socoteală mai întîi, apoi complicilor dumitale, atunci cînd am să ajung să-i cunosc.

Cu ochii scăpărînd de ură, cu spume la gură, cu pumnul întins înainte, Mordaunt făcu încă un pas spre de Winter, un pas năpras­nic şi ameninţător.

Acesta duse mîna la spadă şi spuse cu zîmbetul omului care de treizeci de ani se joacă cu moartea:

— Vrei să mă ucizi, domnule? Atunci te recunosc de nepot, căci eşti într-adevăr fiul mamei tale.

— Nu, i-o întoarse Mordaunt, silindu-se ca toate fibrele feţei şi toţi muşchii corpului să se elibereze din încordarea ce-l stăpînea. Nu, n-am să te ucid, cel puţin deocamdată: căci fără ajutorul du­mitale n-am să-i pot descoperi pe ceilalţi. Dar atunci cînd am să ajung să-i cunosc, să tremuri, domnule. L-am înjunghiat pe călăul din Béthune, l-am înjunghiat fără milă, şi el era doar cel mai puţin vinovat dintre voi toţi.

Zicînd acestea, tînărul ieşi pe uşă şi coborî scara cu destulă linişte, ca să nu fie băgat de seamă. Jos, în capul scării, trecu prin faţa lui Tony, care, aplecat peste balustradă, nu aştepta decît un strigăt al stăpînului ca să dea fuga în odaie.

Numai că de Winter nu-l chemă: zdrobit, mai mult mort decît viu, stătea în picioare, cu auzul încordat. Şi abia cînd tro­potul calului ce se depărta îi ajunse la ureche, căzu pe un scaun, îngăimînd:

— Dumnezeule! Îţi mulţumesc că nu mă cunoaşte decît pe mine!


XLIII


INIMĂ DE PĂRINTE
În timp ce această scenă cumplită se petrecea la lordul de Winter, Athos, aşezat lîngă fereastra odăii sale, cu cotul spijinit de o masă şi cu obrazul în palmă, îl asculta cu ochii şi cu urechile deo­potrivă pe Raoul, care îi povestea întîmplările trăite în călătoria sa şi amănuntele luptei.

Chipul frumos şi nobil al gentilomului mărturisea o negrăită fericire faţă de aceste prime simţiri, pline de atîta prospeţime şi puritate: asculta glasul acela tineresc ce se însufleţea de pe acum la flacăra înaltelor sentimente, ca la auzul unei muzici armonioase. Uitase de tot ce era întunecat în trecut, de tot ce se vestea înnorat în viitor. Ai fi zis că întoarcerea acestui copil iubit preschimbase în nădejdi pînă şi temerile sale. Athos era fericit, fericit cum nu fusese niciodată.

— Şi ai fost martor, ai luat parte la această mare bătălie, Bra­gelonne? întrebă fostul muşchetar.

— Da, domnule.

— Şi a fost crîncenă, zici?

— Prinţul însuşi a atacat de unsprezece ori la rînd.

— E un mare ostaş, Bragelonne.

— E un erou, domnule, nu l-am pierdut din ochi o clipă. Oh, ce minunat lucru, domnule, să te numeşti Condé... şi să-ţi porţi astfel numele!

— Cu linişte şi strălucire, nu-i aşa?

— Liniştit ca la paradă, strălucitor ca într-o zi de sărbătoare. Cînd am atacat duşmanul, am pornit la pas; aveam consemnul să nu tragem primii şi ne îndreptam spre spanioli, care se aflau pe o înălţime, cu muschetele în mîini. Cînd a ajuns la treizeci de paşi de ei, prinţul s-a întors către soldaţi: „Copii, zise el, veţi avea de înfruntat o grozavă descărcătură de pulbere; pe urmă, însă, fiţi fără grijă, i-aveţi în mînă pe toţi". Se lăsase o asemenea linişte, încît şi prietenii şi vrăjmaşii auziră aceste cuvinte. Apoi ridică spada şi porunci: „Să sune trîmbiţele!"

— Bine, bine!... La nevoie ai face şi tu la fel, Raoul, nu-i aşa?

— Mă îndoiesc, domnule, fiindcă asta mi s-a părut un lucru prea frumos şi măreţ. Cînd am ajuns la douăzeci de paşi, am văzut ţevile muschetelor plecîndu-se ca o unduire strălucitoare în bătaia soarelui. „La pas, copii, la pas, spuse prinţul. Acum e acum!"

— Ţi-a fost frica, Raoul? întrebă contele.

— Da, domnule, mărturisi cu naivitate tînărul. Am simţit o răceală de gheaţă în inimă şi, la cuvîntul „Foc!", care a răsunat în spaniolă în rîndurile vrăjmaşe, am închis ochii şi m-am gîndit la

dumneavoastră.

— Adevărat, Raoul, spuse Athos, strîngîndu-i mîna.

— Da, domnule. În aceeaşi clipă răsună o bubuitură năpras­nică, de credeai că s-a deschis iadul, şi cei rămaşi în viaţă simţiră căldura flăcării. Am deschis iar ochii, uimit de-a fi scăpat teafăr, nici măcar rănit; o treime din escadron zăcea la pămînt, schilodită şi însîngerată. În acea clipă am întîlnit privirea Prinţului. Nu mă gîndeam decît la un singur lucru: că el se uită la mine. Am dat pinteni calului şi m-am aflat numaidecît în mijlocul rîndurilor duş­mane.

— Şi Prinţul a fost mulţumit de tine?

— Cel puţin aşa mi-a spus, domnule, atunci cînd mi-a dat în­sărcinarea să-l însoţesc la Paris pe domnul de Châtillon, care a venit încoace să dea această veste reginei şi să aducă steagurile cîştigate în luptă. „Du-te, mi-a spus Prinţul, oastea duşmană nu se reface înainte de cincisprezece zile. Pînă atunci nu am nevoie de dumneata. Du-te şi îmbrăţişează pe cei pe care îi iubeşti şi care te iubesc şi spune-i surorii mele, doamna de Longueville, că-i mul­ţumesc pentru darul ce mi-a făcut trimiţîndu-mi-te." Şi am venit, domnule, continuă Raoul, uitîndu-se la conte cu un zîmbet plin de o adîncă dragoste, spunîndu-mi că veţi fi mulţumit să mă re­vedeţi.

Athos îl atrase către sine şi îl sărută pe frunte, ca pe o fată.

— Va să zică, glăsui el, ai păşit cu dreptul, Raoul. Ai prieteni cu rangul de duce, un mareşal al Franţei drept naş, un prinţ de sînge regesc drept comandant de oştire şi, chiar în ziua întoarcerii tale, ai fost primit de două regine: e frumos pentru început.

— Ah, domnule! exclamă Raoul deodată. Îmi amintiţi un lucru de care am uitat în graba de a vă povesti isprăvile mele: la maies­tatea-sa regina Angliei se afla un gentilom, care a scos un strigăt de surprindere şi de bucurie atunci cînd v-am rostit numele. A spus ca e unul dintre prietenii dumneavoastră, m-a întrebat unde locuiţi şi va veni să vă vadă.

— Cum îl cheamă?

— N-am îndrăznit să-l întreb, domnule. Dar, cu toate că vor­bea într-o franţuzească fără cusur, după accent cred că e englez.

— Aşa! făcu Athos.

Şi fruntea i se plecă, de parcă ar fi căutat să-şi amintească ceva. Apoi, cînd o ridică, dădu cu ochii de un om care stătea în pragul uşii întredeschise şi care îl privea cu un aer înduioşat.

— Lord de Winter! strigă contele.

— Athos, prietene!

Şi cei doi gentilomi rămaseră o clipă îmbrăţişaţi. După aceea, Athos îi luă mîinile într-ale sale şi îi spuse cercetîndu-l cu privirea:

— Ce ai, milord? Îmi pari tot atît de trist, pe cît sînt eu de bucuros.

— Da, e adevărat, iubite prietene. Aş spune chiar mai mult, că vederea dumitale îmi sporeşte teama.

Şi de Winter se uită în jur, ca şi cum ar fi dorit să rămînă sin­guri. Raoul pricepu că au de vorbit şi ieşi pe nesimţire din odaie.

— Ei, acum ca sîntem singuri, zise Athos, să vorbim de dum­neata.

— Cît sîntem singuri să vorbim de noi, răspunse lordul de Win­ter. E aici.

— Cine?

— Fiul lui milady.



Athos, izbit încă o dată de acest nume, care părea că îl ur­măreşte ca un ecou fatal, şovăi o clipă, încruntă uşor din sprîncene şi rosti cu o voce liniştită:

— Ştiu.


— Ştii?

— Grimaud l-a întîlnit între Béthune şi Arras şi s-a întors în goană să mă prevină.

— Aşadar, Grimaud îl cunoaşte?

— Nu, dar a stat la căpătîiul unui om aflat pe patul de moarte care îl cunoştea.

— Călăul din Béthune! exclamă de Winter.

— Ştii? făcu Athos, mirat.

— Tocmai a plecat de la mine, răspunse de Winter. El mi-a spus totul. Ah, prietene, ce îngrozitoare scenă! De ce oare n-am sugrumat şi copilul atunci cînd i-am răpus mama?

Athos, ca toate firile nobile, nu împărtăşea celor din jur su­părările sale; dimpotrivă, le zăvora întotdeauna în adîncul fiinţei sale, dînd în schimb celor din jur nădejde şi mîngîiere. Ai fi zis că durerile pe care le încerca se preschimbau în sufletul lui în bucurii pentru ceilalţi.

— Oare de ce ţi-e teamă? zise el, înfrînînd cu judecata-i lim­pede groaza instinctivă din prima clipă. Oare nu sîntem aici ca să ne apărăm? Acest tînăr a devenit oare un ucigaş de meserie, un asasin cu sînge rece? A fost în stare să-l omoare pe călăul din Bét­hune într-o pornire de mînie, dar acum şi-a potolit furia.

De Winter zîmbi cu tristeţe şi clătină din cap.

— Sîngele apă nu se face! zise el.

— Haida-de! mormăi Athos, încercînd să zîmbească şi el. A doua generaţie trebuie să fi pierdut din cruzime. De altfel, prietene, providenţa ne-a prevenit să fim gata de apărare. N-avem altceva de făcut decît să aşteptăm. Să aşteptăm deci. Dar vorbeşte-mi de dumneata, cum te rugam adineauri. Ce vînt te aduce la Paris?

— Unele treburi însemnate, pe care ai să le afli mai tîrziu. Dar ce-am auzit la maiestatea-sa regina Angliei? Se spune că domnul d'Artagnan e de partea lui Mazarin! Iartă-mi sinceritatea, prietene, nici nu-l urăsc, nici nu sînt împotriva cardinalului, şi părerile du­mitale vor fi întotdeauna sfinte pentru mine: eşti cumva de partea acestui om?

— D'Artagnan poartă haină ostăşească, rosti Athos. E ostaş şi ascultă de cei aflaţi la cîrma ţării. D'Artagnan nu e bogat şi, ca să poată trăi, are nevoie de gradul lui de locotenent. Milionari ca dumneata întîlneşti rar în Franţa, milord.

— Vai! oftă de Winter. Azi sînt şi eu la fel de sărac, ba poate chiar mai sărac decît el. Dar să ne întoarcem la dumneata.

— Ei bine, vrei să afli dacă sînt de-al lui Mazarin? Nu, de o mie de ori nu. Iartă-mi şi dumneata sinceritatea, milord.

De Winter se ridică şi îl strînse în braţe.

— Mulţumesc, conte, spuse el. Îţi mulţumesc pentru această veste fericită. Mă vezi fericit şi întinerit. Ah, nu eşti de-ai lui Ma­zarin! Slavă Domnului! Şi, de altfel, nici nu puteai să fii. Încă ceva, iartă-mă: eşti liber?

— Ce înţelegi prin liber?

— Te întreb dacă nu eşti cumva căsătorit.

— Oh, cît despre asta, nu, surîse Athos.

— Te-ntreb pentru că tînărul atît de chipeş, de mîndru şi de zvelt...

— E un copil pe care îl cresc şi care nu-şi cunoaşte nici măcar tatăl.

— Prea bine: rămîi mereu acelaşi Athos, mare şi generos.

— Ei bine, milord, ce vrei să-mi ceri?

— Domnii Porthos şi Aramis mai sînt şi azi prietenii dumitale?

— Pune-l şi pe d'Artagnan la socoteală, milord. Vom rămîne întotdeauna patru prieteni devotaţi unul altuia, întocmai ca şi odi­nioară, dar cînd e vorba să-l slujeşti pe cardinal sau să lupţi împo­trivă-i, să fii de partea lui Mazarin sau de partea Frondei, nu mai sîntem decît doi.

— Domul Aramis e alături de d'Artagnan? întrebă lordul de Winter.

— Nu, răspunse Athos. Aramis îmi face cinstea să împărtă­şească părerile mele.

— Poţi să mă pui în legătură cu acest prieten atît de încîntător şi de spiritual?

— Fără îndoială, cînd vei dori.

— S-a schimbat oare?

— A devenit abate, atîta tot.

— Mă înspăimînţi. Din pricina asta trebuie să fi ajuns să re­nunţe la acţiuni îndrăzneţe.

— Dimpotrivă, zîmbi Athos. Niciodată n-a fost atît de muşche­tar ca acum, de cînd e abate, şi vei regăsi în el un adevărat Galaor. Nu vrei să-l trimit pe Raoul să-l caute?

— Mulţumesc, conte, la ora asta s-ar putea să nu fie acasă. Dar, de vreme ce socoteşti că poţi să răspunzi de el...

— Ca de mine însumi.

— Poţi veni cu el mîine la zece dimineaţa la podul de la Luvru?

— Aha! zîmbi Athos. Ai un duel?

— Da, conte, şi e un duel frumos, un duel la care nădăjduiesc că vei lua şi dumneata parte.

— Unde vom merge, milord?

— La maiestatea-sa regina Angliei, care m-a însărcinat să vă prezint, conte.

— Maiestatea-sa mă cunoaşte?

— Te cunosc eu.

— Mister... – murmură Athos. Nu-i nimic, din moment ce dumneata ai cheia, nu cer să ştiu mai mult. Nu-mi acorzi cinstea să iei masa cu mine, milord?

— Mulţumesc, conte, spuse de Winter. Vizita acestui tînăr, îţi mărturisesc, mi-a tăiat pofta de mîncare şi o să-mi răpească şi somnul, cu siguranţă. Cu ce misiune a venit la Paris? N-a venit să mă întîlnească pe mine, fiindcă nu ştia că am plecat încoace. Tî­nărul acesta mă îngrozeşte, conte: presimt în el un viitor sîngeros.

— Ce face în Anglia?

— E unul dintre cei mai înfocaţi partizani ai lui Oliver Cromwell.

— Ce l-a făcut să se alăture acestei cauze? Mama şi tatăl lui erau catolici, nu-i aşa?

— Ura împotriva regelui.

— Împotriva regelui?

— Da. Regele l-a declarat bastard, i-a luat toată averea şi i-a interzis să poarte numele de Winter.

— Şi cum se numeşte acum?

— Mordaunt.

— Puritan şi travestit în călugăr, călătorind singur pe drumu­rile Franţei.

— În călugăr, spui?

— Da, nu ştiai?

— Nu ştiam decît ceea ce el însuşi mi-a spus.

— Numai aşa, şi printr-o întîmplare, Dumnezeu să mă ierte dacă hulesc, numai aşa a putut să asculte spovedania călăului din Béthune.

— Atunci ghicesc totul: a venit aici trimis de Cromwell.

— La cine?

— La Mazarin. Şi regina a avut dreptate, ne-au luat-o înainte: acum, totul e limpede pentru mine. Cu bine, conte, pe mîine!

— Afară-i noapte neagră, zise Athos, băgînd de seamă că pe de Winter îl frămîntă o nelinişte mai mare decît lăsa să se vadă. Şi poate că n-ai nici un valet cu dumneata.

— Îl am pe Tony, un băiat de ispravă, dar cam naiv.

— Hei, Olivain, Grimaud, Blaisois! Luaţi-vă muschetele şi chemaţi-l pe domnul viconte.

Blaisois era flăcăul acela voinic, pe jumătate valet, pe jumătate ţăran, pe care l-am zărit la castelul Bragelonne venind să anunţe că masa e gata şi căruia Athos îi dăduse numele provinciei sale natale.

La cinci minute după porunca lui Athos, Raoul intră pe uşă.

— Viconte, zise el. Vei însoţi pe milord pînă la hanul unde locuieşte şi nu vei lăsa pe nimeni să se apropie de dînsul.

— Eh, conte, făcu de Winter. Drept cine mă iei?

— Drept un străin care nu cunoaşte Parisul, rosti Athos, şi căruia vicontele o să-i arate drumul.

De Winter îi strînse mîna.

— Grimaud, spuse Athos. Tu mergi în frunte şi fii cu ochii-n patru. Fereşte-te de călugăr!

Grimaud tresări, apoi dădu din cap şi aşteptă plecarea, mîn­gîindu-şi cu o tăcere grăitoare patul muschetei.

— Pe mîine, conte, zise de Winter.

— Da, milord.

Grupul apucă înspre strada Saint-Louis. Olivain tremura ca varga la fiecare licărire de lumină îndoielnică; Blaisois se arăta des­tul de curajos, căci habar nu avea de existenţa unei primejdii; Tony se tot uita în dreapta şi în stînga, dar îi pierise graiul, ceea ce tre­buie pus în seama faptului că nu ştia franţuzeşte. De Winter şi Raoul mergeau unul lîngă altul şi discutau îm­preună.

Grimaud, potrivit poruncii lui Athos, păşea în frunte, cu făclie într-o mînă şi cu muscheta în cealaltă. Ajuns în faţa hanului unde trăsese de Winter, bătu cu pumnul în poartă, cineva veni să des­chidă şi atunci îl salută pe milord în tăcere.

La fel fu şi întoarcerea: ochii pătrunzători ai lui Grimaud nu zăriră nimic suspect, afară de o umbră pitulată în colţul străzii Guénégaud dinspre chei: i se păru că a văzut-o şi la ducere stînd acolo, la pîndă, în întuneric. Se îndreptă spre ea, dar mogîldeaţa se pierdu pe o ulicioară pe care Grimaud socoti că nu e bine să se afunde.

Îi povestiră lui Athos de reuşita expediţiei şi, cum era zece sea­ra, fiecare se duse la culcare.

A doua zi dimineaţa, cînd deschise ochii, fu rîndul contelui să-l vadă pe Raoul la căpătîiul său. Tînărul, gata îmbrăcat, citea o nouă carte de-a domnului Chapelain.

— Te-ai şi sculat, Raoul? zise contele.

— Da, domnule, răspunse tînărul cu oarecare şovăială. Am dormit prost.

— Tu, Raoul?! Tu ai dormit prost? Te frămîntă ceva, ia spune? întrebă Athos.

— Domnule, veţi zice că mă grăbesc să vă părăsesc, cînd de-abia am sosit, dar...

— Prin urmare, eşti învoit numai pentru două zile, Raoul?

— Dimpotrivă, domnule, pentru zece, şi de aceea aş vrea să plec undeva, nu să mă reîntorc în tabără.

Athos surîse.

— Unde? zise el. Dacă nu e cumva secret, viconte. Acum eşti aproape bărbat, devreme ce ai primit botezul luptei, şi ţi-ai cîştigat dreptul să te duci oriunde vrei, fără să-mi mai spui.

— Asta niciodată, domnule, protestă Raoul. Atîta timp cît voi avea fericirea să fiţi ocrotitorul meu, nu voi socoti că am dreptul să ies din cuvîntul dumneavoastră, care mi-e atît de scump. Aş dori să petrec o zi la Blois. Mă priviţi într-un fel... o să rîdeţi de mine?

— Nu, dimpotrivă, zise Athos, înăbuşindu-şi un suspin. Nu rîd, viconte. Ţi-e dor de Blois, asta-i foarte firesc!

— Deci îmi îngăduiţi să plec! strigă Raoul plin de fericire.

— Desigur, Raoul.

— Şi nu păstraţi nici o umbră de supărare în fundul sufletului?

— Deloc. De ce m-ar supăra lucrurile care te bucură?

— Ah, domnule, sînteţi atît de bun! strigă tînărul şi făcu o mişcare ca pentru a se arunca de gîtul lui Athos, dar respectul îl opri.

Athos îi deschise braţele.

— Pot să plec chiar acum?

— Cînd vrei tu, Raoul.

Raoul se şi îndreptă spre uşă.

— Domnule, rosti el, întorcîndu-se, m-am gîndit că numai doamnei ducese de Chevreuse, atît de bună cu mine, îi datorez fap­tul că mă aflu în preajma Prinţului.

— Şi că ar trebui să-i mulţumeşti, nu-i aşa, Raoul?

— Aşa cred, domnule. Dar dumneavoastră hotărîţi.

— Abate-te pe la castelul Luynes, Raoul, şi întreabă dacă doamna ducesă poate să te primească. Îmi place să văd că nu uiţi de cerinţele bunei-cuviinţe. Vei lua cu tine pe Grimaud şi pe Oli­vain.

— Pe amîndoi, domnule? se miră Raoul.

Apoi salută şi ieşi din odaie.

Privindu-l cum închide uşa şi auzindu-l cum îi strigă cu glasul lui voios şi răsunător pe Grimaud şi pe Olivain, Athos oftă.

„M-a părăsit destul de repede, se gîndi el, clătinînd din cap. Dar se supune legilor firii. Aşa-i făcută natura, priveşte mereu îna­inte. Hotărît, o iubeşte pe copila aceea; oare pe mine mă va iubi mai puţin, dăruindu-şi inima altora?"

Şi Athos îşi mărturisi că nu se aştepta cîtuşi de puţin la o des­părţire atît de grabnică. În schimb, Raoul era atît de fericit, încît orice umbră din sufletul contelui pieri la acest gînd.

La zece dimineaţa, totul era gata de plecare. Pe cînd Athos se uita cum Raoul încalecă, un valet veni să-l salute din partea doam­nei de Chevreuse. Avea însărcinarea să spună contelui de La Fère că ducesa aflase de întoarcerea tînărului ei protejat, precum şi de felul cum s-a purtat în luptă, şi că ar fi fost foarte mulţumită să-l felicite.

— Spune-i doamnei ducese, răspunse Athos, că domnul vicon­te tocmai pornea spre castelul Luynes.

Apoi, după ce îi mai dădu cîteva îndrumări lui Grimaud, făcu semn cu mîna lui Raoul că poate să plece.

De fapt, cugetînd mai adînc, Athos îşi zise că nu era rău deloc ca Raoul să se afle în aceste clipe departe de Paris.


XLIV


ÎNCĂ O REGINĂ CARE CERE AJUTOR
Athos îi dădu de ştire lui Aramis încă de dimineaţă, printr-o scrisoare încredinţată lui Blaisois, singurul servitor care îi mai ră­măsese. Blaisois îl găsi pe Bazin îmbrăcîndu-şi anteriul de para­cliser: în ziua aceea era de serviciu la Notre-Dame.

Athos îl sfătuise să încerce să vorbească chiar cu Aramis. Blaisos, un flăcău pe cît de voinic, pe atît de naiv, care nu ieşea în ruptul capului din cuvîntul stăpînului său, întrebă de abatele d'Herblay şi, în ciuda asigurărilor lui Bazin că stăpînul nu e acasă, stărui atîta să dea ochi cu dînsul, încît Bazin se supără foc. Deşi vedea că Bazin poartă haina unui slujitor al bisericii, Blaisois se sinchisi prea puţin de spusele lui şi vru să treacă peste el, socotind că are de-a face cu un om dăruit cu toate virtuţile acestei haine, adică răbdare şi dragoste creştinească.

Dar Bazin, care se dovedea tot valet de muşchetar atunci cînd i se urca sîngele la cap, puse mîna pe coada măturii şi se porni să-l burduşească, strigîndu-i:

— Ai insultat biserica, prietene, ai insultat biserica!

În clipa aceea, auzind zarva asta neobişnuită, Aramis crăpă prevăzător uşa odăii de culcare.

Bazin propti respectuos coada măturii în pămînt, cum văzuse că face elveţianul cu halebarda lui la Notre-Dame, iar Blaisois, aruncînd cerberului o privire mustrătoare, scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse lui Aramis.

— Din partea contelui de La Fère? întrebă Aramis. Bine.

Şi intră în odaie fără să întrebe măcar de pricina zarvei de adi­neauri.

Blaisois se întoarse amărît la hanul „Grand-Roi-Charlemagne". Athos îi ceru să spună ce a făcut şi Blaisois îi povesti toată păţania.

— Nătărăule! zise Athos, rîzînd. N-ai spus că vii din partea mea?

— Nu, domnule.

— Şi ce-a făcut Bazin cînd a aflat că vii din partea mea?

— Ah, domnule, mi-a cerut iertare în fel şi chip şi m-a silit să dau pe gît două pahare dintr-un vin muscat pe cinste, în care m-a pus să înmoi trei-patru biscuiţi straşnici; dar e totuna, te al­toieşte ca un drac. Un paracliser! Nu i-ar fi ruşine!

„Bun, cugetă Athos în sinea lui. De vreme ce Aramis a primit scrisoarea mea, înseamnă că va veni, orice-ar fi."

La ora zece, cu punctualitatea-i obişnuită, Athos se afla pe podul de la Luvru. Acolo se întîlni cu lordul de Winter, care tocmai sosea.

Aşteptară împreună aproape zece minute. Milord de Winter începea să se teamă că Aramis nu va veni.

— Răbdare, zise Athos, privind în direcţia străzii Bac. Răbdare. Iată un abate care a miruit pe unul şi salută o femeie: trebuie să fie Aramis.

Într-adevăr, el era: un tinerel, un gură-cască îi stătea în cale, ba încă îl mai şi stropise cu noroi şi, dintr-un pumn, Aramis îl trimisese la vreo zece paşi. Tocmai atunci trecea pe acolo una din­tre credincioasele sale şi, cum era tînără şi frumoasă, o salutase cu cel mai fermecător surîs.

După o clipă, Aramis era lîngă ei.


Yüklə 4,71 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   27   28   29   30   31   32   33   34   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin