După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Cincizeci de soldaţi?

— Da. El instruieşte recruţii şi mi-i împrumută. Distracţia odată terminată, dacă vor mai lipsi dintre ei, n-am decît să-i înlo­cuiesc.

— Bine, dragul meu Rochefort. Asta însă nu-i tot.

— Ce mai e? întrebă Rochefort, surîzînd.

— Ce-ai făcut cu domnul de Beaufort?

— Se află la Vendômois, unde aşteaptă să-i scriu ca să se în­toarcă la Paris.

— Scrie-i, e timpul.

— Sînteţi deci sigur de reuşită?

— Da, numai că trebuie să se grăbească: căci abia se va ridica norodul Parisului şi vom avea zece prinţi în loc de unul, care se vor îndesa să fie în frunte. Dacă întîrzie, găseşte locul ocupat.

— Pot să-i trimit vorbă din partea dumneavoastră?

— Da, fireşte.

— Să-i spun că poate să se bizuie pe dumneavoastră?

— Fără doar şi poate!

— Şi că-i veţi lasă mînă liberă?

— Cît priveşte războiul, da; dar într-ale politicii...

— Ştiţi că nu se prea pricepe.

— Să mă lase să negociez aşa cum socotesc de cuviinţă pentru pălăria mea de cardinal.

— Ţineţi la asta?

— Fiindcă sînt silit să port o pălărie a cărei formă nu-mi place, doresc barem ca pălăria asta să fie roşie, spuse Gondy.

— Gusturile şi culorile nu se discută, rîse Rochefort. Vă asigur de consimţămîntul lui.

— Şi-i vei scrie chiar astă-seară?

— Mai mult decît atît, trimit pe cineva la el.

— În cîte zile poate să fie aici?

— În cinci zile.

— Să vină şi va găsi o schimbare.

— O doresc.

— Te asigur de asta.

— Prin urmare?

— Du-te, adună-ţi cei cincizeci de oameni şi fii gata!

— Pentru ce?

— Pentru orice.

— Există vreun semn de recunoaştere?

— O fundă galbenă la pălărie.

— Perfect. Cu bine, monseniore!

— Cu bine, dragul meu Rochefort!

— Ah, jupîne Mazarin, jupîne Mazarin! mormăi Rochefort, trăgîndu-l după el pe preotul care nu putuse să intervină cu un cuvînt în acestă convorbire. Ai să vezi dacă sînt prea bătrîn pentru a fi un om de acţiune!

Era nouă şi jumătate şi vicarul avea nevoie de o jumătate de ceas ca să ajungă de la arhiepiscopie la turnul Saint-Jacques-la-Boucherie. Băgă de seamă că o lumină veghea la una dintre ferestrele cele niai de sus ale turnului.

— Bun, zise vicarul. Omul nostru se află la post.

Bătu şi i se deschise. Preotul însuşi îl aştepta şi-l conduse pînă în vîrful turnului, luminîndu-i calea. Ajuns acolo, îi arătă o uşiţă, puse lumînarea într-o firidă, astfel ca vicarul să o găsească la ple­care, şi coborî.

Deşi cheia era în broască, vicarul ciocăni la uşă.

— Intră, spuse o voce în care recunoscu vocea cerşetorului.

De Gondy trecu pragul. Într-adevăr, era împărţitorul de apă sfinţită de la biserica Saint-Eustache. Stătea în aşteptare, tolănit pe un pat ca vai de lume. Văzîndu-l pe vicar, se ridică.

Orologiul tocmai bătea de zece.

— Ei bine, spuse Gondy, te-ai ţinut de cuvînt?

— Nu chiar, răspunse cerşetorul.

— Cum adică?

— M-aţi cerut cinci sute de oameni, nu-i aşa?

— Da, şi?

— Ei bine, eu voi avea două mii.

— Nu cumva te lauzi?

— Doriţi o dovadă?

— Da.

În încăpere ardeau trei lumînări, una în faţa ferestrei ce dădea spre vechiul oraş, una în faţa ferestrei ce dădea spre Palatul Regal, una în faţa ferestrei ce dădea spre strada Saint-Denis.

Omul se apropie în tăcere de fiecare dintre cele trei lumînări şi le stinse pe rînd.

Vicarul se pomeni înconjurat de întuneric; odaia era luminată doar de razele palide ale lunii, ascunsă după nori negri şi groşi, cu marginile poleite de lumina-i argintie.

— Ce faci? întrebă vicarul.

— Am dat semnalul.

— Ce semnal?

— Semnalul pentru baricade.

— Ah!

— Cînd veţi pleca de aici o să-mi vedeţi oamenii la treabă. Numai fiţi cu băgare de seamă să nu vă rupeţi picioarele dînd peste vreun lanţ sau căzînd în vreo groapă.

— Bine. Iată banii, tot atîţia cîţi ai mai primit. Acum amin­teşte-ţi că eşti o căpetenie şi nu te duce să bei.

— Sînt douăzeci de ani de cînd nu beau decît apă.

Omul luă punga din mîna vicarului, care auzi zornăitul mone­delor cînd acesta îşi înfundă mîna în banii de aur.

— Eh! exclamă vicarul. Eşti zgîrcit, omule!

Cerşetorul scoase un oftat şi zvîrli punga.

— Va să zică o să rămîn acelaşi, se tîngui el. N-o să ajung niciodată să mă lepăd de omul vechi din mine? O, ticăloşie! O, deşertăciune!

— Totuşi iei banii!

— Da, dar mă leg înaintea dumneavoastră să folosesc tot ce-mi rămîne pentru fapte bune.

Avea faţa palidă şi încordată, ca a unui om răvăşit de o luptă lăuntrică.

— Ciudată fiinţă! murmură Gondy.

Şi îşi luă pălăria ca să plece, dar, întorcîndu-se, văzu că cerşetorul stătea între el şi uşa.

În prima clipă crezu ca omul are vreun gînd rău. Nici pomeneală de aşa ceva, căci în clipa următoare îl văzu împreunîndu-şi mîinile şi căzînd în genunchi.

— Monseniore, glăsui cerşetorul. Înainte să mă părăsiţi, rogu-vă, daţi-mi binecuvîntarea!

— Monseniore! exclamă Gondy. Mă iei drept altul, prietene!

— Nu, monseniore, vă iau drept cel care sînteţi, adică preacu­cernicul vicar. V-am recunoscut dintr-o ochire.

Gondy surîse:

— Şi vrei binecuvîntarea mea?

— Da, am nevoie de ea.

Cerşetorul rosti aceste cuvinte cu atîta umilinţă şi cu atîta adîncă pocăinţă, încît Gondy întinse mîna şi-i dădu binecuvîntarea cu cea mai mare blîndeţe de care era în stare.

— Acum, zise vicarul, ne-am legat unul de altul. Te-am bine­cuvîntat şi asta-i ceva sfînt pentru mine, aşa cum trebuie să fie şi pentru line. Ia să vedem, ai săvîrşit vreo nelegiuire osîndită de jus­tiţia omenească şi de care te-aş putea ierta?

Cerşetorul clătină din cap:

— Nelegiuirea pe care am săvîrşit-o eu, monseniore, nu ţine de justiţia omenească şi dumneavoastră nu mă puteţi izbăvi de pă­cat decît binecuvîntîndu-mă cît mai des, aşa ca adineauri.

— Vorbeşte deschis! îl îndemnă vicarul. N-ai făcut toată viaţa ceea ce faci azi, nu?

— Nu, monseniore, fac asta numai de şase ani.

— Şi înainte se asta?

— Am stat închis la Bastilia.

— Şi înainte să fii la Bastilia?

— Am să vă spun, monseniore, în ziua cînd veţi avea bunătatea să-mi ascultaţi spovedania.

— Bine. Adu-ţi aminte că, la orice ceas din zi sau din noapte vei veni la mine, sînt gata să-ţi dau iertarea păcatelor.

— Vă mulţumesc, monseniore, şopti înăbuşit cerşetorul. Dar încă nu-s pregătit să o primesc.

— Fie cum spui. Cu bine!

— Cu bine, monseniore, zise cerşetorul, deschizînd uşa şi ple­cîndu-se adînc în faţa prelatului.

Vicarul luă lumînarea, coborî şi ieşi visător din biserică.

V

RĂZMERIŢA

Era aproape unsprezece noaptea. Gondy nu făcuse nici o sută de paşi pe străzile Parisului şi îşi dădu seama deodată de ciudata schimbare petrecută.

Întreg oraşul părea locuit de fiinţe fantastice; se vedeau umbre tăcute care desfundau străzile, altele care trăgeau şi răsturnau că­ruţe, altele care săpau gropi gata să înghită companii întregi de călăreţi. Toate aceste făpturi atît de active se duceau, veneau, alergau, aidoma unor demoni porniţi să făptuiască ceva necunoscut: erau cerşetorii de la Curtea Miracolelor, erau oamenii împărţitorului de apă sfinţită din faţa bisericii Saint-Eustache, care ridicau baricade pentru a doua zi.

Gondy se uita la aceşti oameni ai întunericului, la aceşti tru­ditori de noapte cu oarecare spaimă, întrebîndu-se dacă, după ce i-a stîrnit din bîrlogul lor, are să aibă puterea să-i trimită îndărăt. Cînd vreunul dintre ei se apropia de el, era gata să-şi facă semnul crucii.

Ieşi în strada Saint-Honoré şi porni în lungul ei, îndreptîndu-se spre strada Ferronnerie. Aici, priveliştea se schimbă: negustorii alergau din prăvălie în prăvălie; uşile păreau zăvorîte ca şi obloanele, dar se deschideau în grabă, lăsînd să treacă nişte oameni care parcă se temeau să nu se vadă ce duc: erau negustorii care aveau arme şi care împrumutau şi celor care nu aveau.

Un ins mergea din uşă în uşa, încovoiat sub povara spadelor, archebuzelor, muschetelor şi armelor de tot soiul pe care le împărţea pe măsură ce înainta. La licărirea unei lanterne, vicarul îl recunoscu pe Planchet.

Gondy ieşi iarăşi pe chei, prin strada Monnaie. Pîlcuri de bur­ghezi în mantii negre şi cenuşii, după cum ţineau de păturile de sus ori de jos ale burgheziei, stăteau locului, în vreme ce vreo cîţiva singuratici treceau de la un pîlc la altul. Toate aceste mantii, fie negre, fie cenuşii, se vedeau ridicate la spate de vîrful unei spade, iar în faţă de ţeava unei archebuze, sau flinte.

Ajungînd la Pont-Neuf, vicarul constată că trecerea era păzită. Un om se apropie de el.

— Cine eşti? întrebă omul. Nu te recunosc să fii dintr-ai noştri.

— Asta înseamnă că nu-ţi recunoşti prietenii, dragul meu domn Louvières, spuse vicarul, ridicîndu-şi pălăria.

Louvières îl recunoscu şi se înclină.

Gondy îşi urmă calea şi coborî pînă la turnul Nesle. Acolo des­luşi un lung şir de oameni care se furişau pe lîngă ziduri. Ai fi zis că e un cortegiu de fantome, fiindcă toţi purtau mantii albe. Într-un anume loc se făceau nevăzuţi rînd pe rînd, de parcă ar fi intrat în pămînt. Gondy se rezemă de colţul unei case şi îi văzu dispărînd de la primul şi pînă la cel dinaintea ultimului.

Ultimul ridică ochii spre a se încredinţa, fără îndoială, că el şi tovarăşii săi nu erau spionaţi şi, în ciuda întunericului, îl zări îndată pe Gondy. Veni drept spre el şi îi puse pistolul în piept.

— Hei, domnule de Rochefort! îl întîmpină Gondy, rîzînd. Să nu ne jucăm cu focul!

Rochefort îi recunoscu glasul:

— A, dumneavoastră sînteţi, monseniore?

— Chiar eu. Ce oameni duci în măruntaiele pămîntului?

— Cei cincizeci de recruţi pe care mi i-a dat cavalerul d'Humières şi care, fiind repartizaţi la cavalerie, au primit numai mantii albe.

— Şi încotro?

— La unul dintre prietenii mei, un sculptor. Numai c-am găsit cu cale să coborîm prin trapa pe unde-şi aduce marmura.

— Foarte bine, zise Gondy.

Şi strînse mîna lui Rochefort, care coborî închizînd trapa după el.

Vicarul se întoarse acasă. Era unu după miezul nopţii. Deschi­se fereastra şi se aplecă peste pervaz ca să asculte.

Un zgomot ciudat, necunoscut, nemaiauzit cuprinsese oraşul; se simţea că pe toate aceste străzi întunecoase ca nişte abisuri se petreceau lucruri neobişnuite, cumplite. Din cînd în cînd se de­sluşea – un vuiet ca de furtună ce se apropie, ori ca de hulă ce se înteţeşte; dar nu era nimic lămurit, nimic limpede şi de înţeles, încît ai fi zis că sînt acele surde şi misterioase zgomote care vestesc cutremurele de pămînt.

Pregătirea răscoalei ţinu aşa toată noaptea. A doua zi dimi­neaţă, trezindu-se, Parisul păru că tresare la vederea propriei sale înfăţişări. Ai fi spus că e un oraş asediat. Oameni înarmaţi stăteau pe baricade, cu ochi ameninţători şi cu flinta pe umăr; parole, pa­trule, arestări, ba chiar execuţii, iată ce întîlneai la fiece pas. Cei care purtau pălării împodobite cu pene ori cu spade aurite erau opriţi şi puşi să strige: „Trăiască Broussel!", „Jos cu Mazarin!", şi cine nu voia să se supună era huiduit, copleşit de ocări şi chiar bătut. Nu se ajunsese încă la vărsări de sînge, dar se simţea lămurit că o asemenea pornire nu lipsea.

Baricadele fuseseră ridicate pînă în preajma Palatului Regal. Din strada Bons-Enfants şi pînă în strada Ferronnerie, din strada Saint-Thomas-du-Louvre şi pînă la Pont-Neuf, din strada Riche­lieu şi pînă la poarta Saint-Honoré se îmbulzeau peste zece mii de oameni înarmaţi; cei din primele rînduri strigau la santinelele nepăsătoare din regimentul de gardă, înşiruite în jurul Palatului Regal şi în spatele cărora porţile stăteau închise, prevedere ce-i punea într-o situaţie proastă. Prin mijlocul acestei mulţimi se miş­cau cete de cîte o sută, o sută cincizeci şi două sute de oameni jigăriţi, livizi, zdrenţăroşi, purtînd un fel de steaguri pe care stătea, scris: Iată mizeria poporului! Peste tot pe unde treceau izbucneau strigăte turbate; şi erau atîtea asemenea cete, încît de pretutindeni răsunau strigăte.

Mare fu uimirea Annei de Austria şi a lui Mazarin cînd se tre­ziră şi cînd li se dădu de ştire că oraşul vechi, pe care în ajun, seara, îl lăsaseră liniştit, se deşteptase înfierbîntat şi cuprins de o adîncă tulburare. Astfel încît nici unul, nici celălalt nu voia să dea crezare celor spuse, zicînd că se vor convinge abia cînd vor vedea şi vor auzi totul cu ochii şi cu urechile lor. Atunci li se deschise o fe­reastră: văzură, auziră şi se încredinţară că aşa stăteau lucrurile.

Mazarin ridică din umeri, cu aerul că dispreţuieşte grozav aceasta gloată, dar păli vizibil şi, tremurînd tot, alergă în cabinetul său, unde se apucă să-şi ferece aurul şi bijuteriile în casete, pu-nîndu-şi în degete cele mai frumoase diamante. Regina, furioasă, lăsată să se descurce singură, trimise după mareşalul de La Meilleraie, căruia îi porunci să ia oricîţi oameni pofteşte şi să se ducă să vadă ce e cu această glumă.

Mareşalul, neînfricat şi foarte aventuros din fire, nutrind acel suveran dispreţ faţă de gloată, obişnuit oamenilor de arme, luă cu el o sută cincizeci de ostaşi şi vru să iasă pe podul Louvre, dar acolo dădu peste Rochefort şi cei cincizeci de cavalerişti ai lui, în fruntea a peste o mie cinci sute de suflete. Nu era chip să nesoco­tească o asemenea oprelişte. Mareşalul nici nu încercă să treacă mai departe şi se întoarse pe chei.

La Pont-Neuf dădu însă peste Louvières şi burghezii lui. De astă dată încercă să atace, dar fu primit cu împuşcături, în vreme ce o grindină de pietre se abătu asupra lor de pe la toate ferestrele. Pierdu aici trei oameni.

Bătu în retragere către cartierul Halelor, dar acolo dădu peste Planchet şi halebardierii lui. Halebardele se aplecară ameninţător să-l întîmpine; vru să treacă înainte, doborînd toate aceste mantii cenuşii, dar mantiile cenuşii îi ţinură piept şi mareşalul se retrase către strada Saint-Honoré, lăsînd pe cîmpul de luptă patru din os­taşii săi, străpunşi, cît ai clipi, cu halebardele.

Atunci apucă pe strada Saint-Honoré, dar acolo dădu peste baricadele cerşetorului de la Saint-Eustache, păzite nu numai de oameni înarmaţi, ci şi de femei şi copii. Jupînaşul Friquet, fălindu-se cu un pistol şi o spadă primite de la Louvières, îşi încropise o ceată de ştrengari ca şi el şi făcea o larmă nemaipomenită.

Mareşalul crezu acest punct mai slab păzit decît celelalte şi vru să forţeze trecerea. Porunci la douăzeci dintre oamenii săi să descalece şi să atace baricada, în timp ce el, împreună cu restul că­lăreţilor, avea să-i proteguiască. Cei douăzeci se îndreptară spre baricadă, dar din spatele bîrnelor, dintre roţile de căruţă, de pe mormanele de pietre se porni o pîrîială cumplită de împuşcături, la care halebardierii lui Planchet se iviră de după colţul străzii Monnaie.

Mareşalul de La Meilleraie se vedea prins între două focuri.

Cum era viteaz, se hotărî să moară pe poziţie. El întoarse fie­care lovitură primită şi urletele de durere prinseră să răsune în mulţime. Ostaşii, mai încercaţi într-ale luptei, trăgeau cu mai mul­tă îndemînare, dar burghezii, mai numeroşi, îi striveau sub o adevărată ploaie de gloanţe.

Oamenii cădeau în jurul mareşalului ca la Rocroy sau la Lérida. Fontrailles, adjutantul său, avea braţul rupt, calul lui primise un glonţ în gît şi abia-l stăpînea, căci durerea scotea animalul din minţi. În sfîrşit, se găsea în acel moment suprem în care şi cel mai neînfricat simte un fior în vine şi sudoarea năpădindu-i pe frunte, cînd, deodată, mulţimea se despică înspre partea străzii Arbre-Sec, strigînd: „Trăiască vicarul!", şi Gondy, cu pelerina peste anteriu păşi liniştit prin mijlocul împuşcăturilor, binecuvîntînd în dreapta şi în stînga, la fel de calm de parcă ar fi condus o procesiune re­ligioasă.

Toată lumea căzu în genunchi.

Mareşalul îl recunoscu şi alergă la el.

— Scoate-mă de-aici, pentru numele cerului! spuse el. Dacă nu, las aici şi pielea mea, şi pielea oamenilor mei.

Era o hărmălaie în mijlocul căreia nu s-ar fi auzit nici bubuitul tunetului. Gondy ridică mîna, cerînd linişte. Toţi amuţiră.

— Copiii mei, glăsui el. Iată-l pe mareşalul de La Meilleraie, ale cărui gînduri voi le-aţi înţeles greşit şi care se angajează ca, întorcîndu-se la Luvru, să ceară reginei, în numele celor de aici, libertatea lui Broussel al nostru. Îţi iei acest angajament, mareşale? adăugă Gondy, întorcîndu-se către La Meilleraie.

— Pe toţi dracii, cred şi eu că da! Nu speram să scap atît de ieftin.

— Vă făgăduieşte asta pe cuvîntul său de gentilom, spuse Gon­dy.

Mareşalul ridică mîna în semn de încuviinţare.

— Trăiască vicarul! răcni mulţimea.

Vreo cîteva glasuri adăugară chiar: „Trăiască mareşalul!", dar toţi urmară în cor: „Jos cu Mazarin!".

Mulţimea se trase în lături: drumul pe strada Saint-Honoré era cel mai scurt. Baricadele se deschiseră şi mareşalul, dimpreună cu restul ostaşilor, se retraseră, în cap cu Friquet şi cu ştrengarii lui, care imitau de zor ba răpăitul tobelor, ba glasul trîmbiţelor.

Fu aproape un marş triumfal. Numai că baricadele se închiseră în urma ostaşilor. Mareşalul îşi muşcă mîinile de ciudă.

În acest timp, după cum am mai spus, Mazarin se afla în ca­binetul lui, ocupat sa-şi rînduiască lucruşoarele. Trimisese după d'Artagnan, dar, în mijlocul acestui tumult, nu spera să-l vadă, căci d'Artagnan nu era de serviciu. Totuşi, după zece minute, locote­nentul se ivi în prag, urmat de Porthos, nedespărţitu-i prieten.

— Ah, intra, intră, domnule d'Artagnan! exclamă cardinalul. Fii binevenit, ca şi prietenul dumitale. Oare ce se petrece în Parisul ăsta afurisit?

— Ce se petrece, monseniore? Nimic bun, zise d'Artagnan, clătinînd din cap. Oraşul e în plină revoltă şi adineauri, pe cînd stră­băteam strada Montorgueil cu domnul du Vallon, aci de faţă şi care e slujitorul dumneavoastră, în ciuda uniformei ce port, ba poate chiar din pricina ei, au vrut să ne silească să strigam „Trăiască Broussel!", şi trebuie oare să spun, monseniore, ce-au vrut să ne mai silească să strigăm?

— Spune, spune!

— „Jos cu Mazarin!". Pe legea mea, uite că mi-a scăpat!

Mazarin surîse, dar păli teribil.

— Şi-aţi strigat? întrebă el.

— Nu, pe legea mea! răspunse d'Artagnan. Eu unul, nu eram în voce; domnul du Vallon e răcit şi n-a strigat nici el. Atunci, monseniore...

— Atunci? se interesă Mazarin.

— Priviţi la pălăria şi la pelerina mea.

Şi d'Artagnan arătă pelerina găurită de patru gloanţe şi pălăria străpunsă de asemenea de două gloanţe. Cît despre mantia lui Por­thos, o lovitură de halebardă i-o despicase într-o parte şi un foc de pistol îi retezase pana de pălărie.

— Diavolo! exclamă cardinalul, gînditor, uitîndu-se cu o naivă admiraţie la cei doi prieteni. Eu aş fi strigat!

În clipa aceea vuietul din stradă răsună şi mai aproape. Maza­rin îşi şterse fruntea şi îşi roti ochii în jur. Ar fi dorit grozav să se apropie de fereastră, dar nu avea curaj.

— Ia vezi ce se întîmplă, domnule d'Artagnan, spuse el.

D'Artagnan se duse la fereastră, cu nepăsarea-i obişnuită.

— Oho: mormăi el. Ce-i asta? Mareşalul La Meilleraie se în­toarce fără pălărie. Fontrailles cu braţul în eşarfă, ostaşi din gardă răniţi, cai plini de sînge... Ei, dar ce fac santinelele? Duc arma la ochi, au sa tragă!

— Au consemn să tragă asupra mulţimii, dacă mulţimea se apropie de Palatul Regal, strigă Mazarin.

— Păi dacă trag, totul e pierdut! izbucni d'Artagnan.

— Avem grilajul.

— Grilajul?! Numai patru-cinci minute. Grilajul va fi smuls, îndoit, sfărîmat... Nu trageţi, la dracu! se răsti d'Artagnan, deschizînd fereastra.

În ciuda acestei poveţe, care în mijlocul zarvei din jur nici nu se auzi, răbufniră vreo trei-patru împuşcături, urmate de o cumplită pîrîială de gloanţe. Plumbii muşcară cu scrîşnet din faţada Palatului Regal; unul trecu pe sub braţul lui d'Artagnan şi prefăcu în ţăndări o oglindă în care Porthos se privea cu plăcere.

— Vai! se tîngui cardinalul. O oglindă de Veneţia!

— Eh, monseniore! rosti d'Artagnan, închizînd cu linişte fe­reastra. Nu plîngeţi încă, nu merită. Într-un ceas se prea poate să nu mai rămînă în Palatul Regal nici o oglindă, fie ea de Veneţia, fie de Paris.

— Care-i părerea dumitale? întrebă cardinalul, tremurînd din creştet pînă-n tălpi.

— Ei pe dracu! Să li-l daţi pe Broussel de vreme ce-l cer! Ce naiba vreţi să faceţi cu un consifier al Parlamentului? Nu-i bun de nimic!

— Asta-i şi părerea dumitale, domnule du Vallon? Dumneata ce-ai face?

— L-aş da pe Broussel, spuse Porthos.

— Veniţi, veniţi cu mine, domnilor, zise Mazarin. Mă duc să-i spun reginei!

În capătul coridorului se opri.

— Pot să mă bizui pe dumneavoastră, domnilor, nu-i aşa? zise el.

— Noi nu ne dăm cuvîntul de două ori, rosti d'Artagnan. Am spus că sîntem oamenii dumneavoastră. Porunciţi şi vă vom da as­cultare.

— Ei bine! vorbi Mazarin. Intraţi în odaia asta şi aşteptaţi.

Şi, făcînd un ocol, pătrunse în salon printr-o altă uşă.

VI

RĂZMERIŢA SE PRESCHIMBĂ ÎN RĂSCOALĂ

Încăperea în care intraseră d'Artagnan şi Porthos nu era des­părţită de salonul unde se afla regina decît de nişte draperii. Dra­peria subţire îngăduia să se audă, iar deschizătura dintre ele, oricît de strîmtă, îngăduia să se vadă tot ce se petrecea acolo.

Regina stătea în picioare, palidă de mînie, dar avea atîta stăpînire de sine, încît ai fi zis că nu o umbreşte nici cea mai mică tulburare. În spatele ei erau Comminges, Villequier şi Guitaut; în spatele bărbaţilor, femeile.

În faţa reginei, cancelarul Séguier, acelaşi care o persecutase atîta cu douăzeci de ani în urmă, povestea că trăsura lui a fost sfărîmată, că a fost urmărit, că a dat buzna în palatul marchizului d'O, că palatul a fost numaidecît invadat, jefuit, devastat; din fe­ricire, a avut timp să se strecoare pe o uşă mascată într-o încăpere tăinuită, unde o bătrînă slujnică l-a încuiat, dimpreună cu fratele său, episcopul de Meaux. Acolo, primejdia s-a dovedit atît de reală, răsculaţii dezlănţuiţi s-au apropiat de încăperea cu pricina, proferînd ameninţări cumplite, încît cancelarul a socotit că i-a sunat ceasul şi s-a spovedit fratelui său spre a fi pregătit să moară în cazul ca ar fi fost descoperit. Din fericire, n-a fost aşa; mulţimea, socotind că a fugit pe vreo uşă dosnică, a plecat şi i-a lăsat retra­gerea liberă. Atunci s-a travestit, îmbrăcînd hainele marchizului d'O, şi a ieşit din palat trecînd peste corpul ofiţerului şi a doi ostaşi din garda lui personală, ucişi în vreme ce apărau poarta.

În timpul acestei povestiri, Mazarin se strecurase fără zgomot în apropierea reginei şi asculta.

— Ei bine, întrebă regina, de cum isprăvi cancelarul, ce părere ai?

— Gîndesc că e ceva foarte grav, doamnă.

— Şi ce mă sfătuieşti?

— Aş da un sfat maiestăţii-voastre, fără îndoială, dar nu în­drăznesc.

— Îndrăzneşte, îndrăzneşte, domnule, spuse regina cu un zîmbet amar, doar ai îndrăznit atîtea!

Cancelarul se împurpură şi îngăimă cîteva cuvinte.

— Nu-i vorba de trecut, ci de prezent, rosti regina. Spuneai că ai să-mi dai un sfat. Care anume?

— Doamnă, şovăi cancelarul, sfatul meu ar fi să-l eliberaţi pe Broussel.

Regina, deşi foarte palidă, păli şi mai mult şi chipul i se con­tractă.

— Să-l eliberez pe Broussel?! Niciodată!

În clipa aceea se auziră paşi în sala din faţă şi mareşalul de La Meilleraie se ivi neanunţat în uşă.

— Ah, iată-te, mareşale! exclamă bucuroasă Anna de Austria. Sper că i-ai învăţat minte pe ticăloşii aceştia, nu?

— Doamnă, vorbi mareşalul, am pierdut trei oameni la Pont-Neuf, patru la Hale, şase în colţul străzii Arbre-Sec şi doi la poarta palatului vostru; cu totul cincisprezece. Aduc cu mine zece sau doi­sprezece răniţi. Pălăria mi-a rămas nu ştiu pe unde, zburată de un glonţ şi, după toate probabilităţile, aş fi rămas şi eu cu pălăria, dacă n-ar fi fost preacucernicul vicar, care să mă scoată din în­curcătură.