După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Crezi oare, tată, că dacă i-aş cere acum reginei o companie, mi-ar da-o?

D'Artagnan se folosise de acest răgaz pentru a-l trimite înapoi pe Raoul, pe care abia îl ţinuse închis în casă în timpul răscoalei, căci tînărul voia cu orice preţ să tragă spada pentru una sau alta din tabere. Raoul se împotrivise la început, dar d'Artagnan vorbise în numele contelui de La Fère. Raoul făcuse o vizită doamnei de Chevreuse şi apoi se înapoiase la oştire.

Singur Rochefort socotea că lucrurile s-au sfîrşit destul de rău: îi scrisese prinţului de Beaufort să vină, prinţul urma să sosească şi avea să găsească Parisul liniştit.

Se duse la vicar să-l întrebe dacă n-ar trebui să-i trimită veste prinţului să se oprească în drum.

Gondy se gîndi puţin şi spuse:

— Lasă-l să-şi urmeze calea.

— Aşadar, nu s-a isprăvit? întrebă Rochefort.

— Eh, dragul meu conte, nu sîntem decît la început!

— Ce vă face să credeţi asta?

— Cunosc inima reginei: nu se va da bătută.

— Oare pune la cale ceva?

— Sper.

— Spuneţi-mi, ce ştiţi?

— Ştiu ca i-a scris Prinţului să se întoarcă de la oştire în cea mai mare grabă.

— Ah! exclamă Rochefort. Aveţi dreptate, domnul de Beaufort trebuie lăsat să vină.

Dar în seara zilei cînd avea loc această convorbire, se răspîndi zvonul că Prinţul a sosit.

Era o ştire foarte simplă şi foarte firească, totuşi avu un uriaş răsunet. Se vorbea de unele indiscreţii ale doamnei de Longueville, căreia Prinţul, învinuit că nutreşte faţă de sora sa o dragoste care trece peste marginile afecţiunii frăţeşti, îi făcuse unele mărturisiri.

Aceste mărturisiri dezvăluiau sinistre planuri urzite de regină.

Chiar în seara sosirii Prinţului, burghezii mai răsăriţi, consi­lierii municipali, consilierii comunali colindau pe la prietenii lor şi spuneau:

— De ce nu l-am lua noi pe rege şi nu l-am aşeza la Palatul primăriei? E o greşeală să lăsăm să-l crească duşmanii noştri, ca­re-i dau tot sfaturi rele. Dacă ar fi crescut sub privegherea vica­rului, de pildă, s-ar hrăni cu principiile naţionale şi-ar îndrăgi po­porul.

Peste noapte domni o surdă tulburare; a doua zi se văzură ia­răşi pelerinele cenuşii şi negre, patrulele de negustori înarmaţi şi cetele de cerşetori.

Regina petrecuse noaptea sfătuindu-se între patru ochi cu Prinţul; la miezul nopţii, acesta intrase în camera ei de rugăciune şi plecase abia la cinci dimineaţa.

La ora cinci, regina se duse în cabinetul cardinalului. Dacă ea încă nu se culcase, cardinalul se şi deşteptase.

Cardinalul aşternea pe hîrtie un răspuns către Cromwell. Se scurseseră şase zile din cele zece cît îi ceruse lui Mordaunt să aştep­te.

— Eh! spunea Mazarin. L-am cam făcut să aştepte, dar Crom­well ştie bine ce-s revoluţiile pentru ca să nu-mi treacă asta cu vederea.

Tocmai recita cu plăcere începutul răspunsului, cînd auzi un zgomot uşor la uşa ce comunica cu apartamentul reginei. Singură Anna de Austria putea să vină pe uşa asta. Cardinalul se ridică şi se duse să deschidă.

Regina era într-un halat de casă, care o prindea bine încă, întrucît, ca şi Diane de Poitiers şi Ninon, Anna de Austria păstra privilegiul de a rămîne mereu frumoasă: numai că în acea dimi­neaţă era mai frumoasă ca de obicei, căci avea în ochi strălucirea pe careţi-o dă o bucurie lăuntrică.

— Ce e, doamnă? întrebă Mazarin, neliniştit. Te văd tare mîndră.

— Da, Giulio, adeveri ea. Mîndră şi fericită, căci am găsit mij­locul să înăbuş hidra.

— Eşti un mare politician, regina mea! spuse Mazarin. Să ve­dem despre ce e vorba.

Şi ascunse ceea ce scria, strecurînd scrisoarea începută sub fi­lele de hîrtie albă.

— Ştii că vor să mi-l ia pe rege? glăsui regina.

— Din nenorocire, da! Şi pe mine vor să mă spînzure.

— Nu-l vor avea pe rege!

— Şi nici pe mine nu mă vor spînzura!

— Ascultă: vreau să li-l smulg pe fiul meu şi pe mine însămi, precum şi pe dumneata cu mine. Vreau ca acest eveniment, care va schimba faţa lucrurilor de la o zi la alta, să devină un fapt împli­nit, fără să ştie nimeni decît tu, eu şi o a treia persoană.

— Şi cine este a treia persoană?

— Prinţul.

— Aşadar, a sosit, după cum mi s-a spus?

— Aseară.

— Şi l-ai văzut?

— Abia m-am despărţit de el.

— Sprijină acest plan?

— E sfatul lui.

— Şi Parisul?

— Îl înfometează şi-l sileşte să se predea fără condiţii.

— Planul nu-i lipsit de măreţie, numai că eu văd o singură piedică în cale.

— Care?

— Neputinţa de a-l aduce la îndeplinire.

— Vorbe goale. Nimic nu e cu neputinţă.

— Teoretic.

— Nu, practic. Avem bani?

— Puţini, spuse Mazarin, tremurînd ca nu cumva Anna de Austria să-i ceara să scoată din punga lui.

— Avem armată?

— Cinci sau şase mii de oameni.

—Avem curaj?

— Berechet.

— Atunci e uşor. Oh, înţelegi, Giulio? Parisul, acest odios Pa­ris, deşteptîndu-se într-o dimineaţă fără regină şi fără rege, încer­cuit, asediat, înfometat, nemaiavînd nici o altă resursă decît acest Parlament stupid şi pe slăbănogul de vicar cu picioarele lui strîmbe!

— Frumos, frumos! murmură Mazarin. Înţeleg efectul, dar nu văd mijlocul de a ajunge aici.

— Eu am să-l găsesc.

— Ştii că asta înseamnă război, război civil, distrugător, crîncen, neiertător!

— Oh, da, da, război! zise Anna de Austria. Da, vreau să prefac acest oraş în cenuşă. Vreau să sting focul în sînge. Vreau o pildă înspăimîntătoare care să păstreze pururi vie crima şi pedeapsa! Pa­risul! Îl urăsc, îl detest!

— Foarte frumos, Anna, iată-te şi însetată de sînge! Ia seama, nu sîntem pe vremea lui Malatesta şi a lui Castruccio Castracani. Vei fi decapitată, frumoasa mea regină, şi-ar fi păcat!

— Rîzi!

— Nu rîd deloc. E primejdios să porneşti război împotriva unui întreg popor: uită-te la fratele tău, Carol I, se află la ananghie, la mare anaghie!

— Noi sîntem în Franţa şi eu sînt spaniolă!

— Cu atît mai rău, per Baccho, cu atît mai rău! Aş fi pre­ferat să fii franţuzoaică, şi eu la fel: ne-ar fi urît mai puţin pe amîndoi!

— Totuşi, eşti de acord cu mine?

— Da, cu condiţia ca lucrul să fie cu putinţă.

— E cu putinţă, ţi-o spun eu. Pregăteşte-te de plecare!

— Eu, unul, sînt întotdeauna gata de plecare. Atîta doar că nu plec niciodată... şi acum, probabil, mai puţin ca altă dată.

— În sfirşit, dacă eu plec, vei pleca şi tu?

— Am sa încerc.

— Mă ucizi cu frica asta a ta, Giulio! Oare de ce anume te temi?

— De multe lucruri.

— Care?

Chipul batjocoritor al lui Mazarin se posomorî.

— Anna, rosti el, tu nu eşti decît o femeie şi, ca femeie, poţi să insulţi bărbaţii după plac, sigură că n-ai să fii pedepsită. Ma învinuieşti că mi-e frică: nu mi-e atît de frică cum îţi este ţie, de­oarece eu nu fug. Împotriva cui se strigă? împotriva ta, ori a mea? Pe cine vor să spînzure? Pe tine, ori pe mine? Ei bine, eu înfrunt furtuna, nu ca un lăudăros, nu-i obiceiul meu, dar o înfrunt, şi tu mă învinuieşti că mi-e frică! Să ai în mine o pildă: cu mai puţin zgomot izbuteşti mai mult. Strigi prea tare şi nu ajungi la nimic. Vorbeşti de fugă!

Mazarin ridică din umeri, îi luă mîna şi o conduse pe regină la fereastră:

— Priveşte!

— Ei bine? făcu regina, orbită de îndărătnicia ei.

— Ce vezi de la această fereastră? Ăştia, dacă nu mă înşel, sînt burghezi cu cămăşi de zale, cu căşti pe cap, cu muschete în mîini, ca pe vremea Ligii, şi care scrutează fereastra de unde tu te uiţi la ei, încît au să te zărească dacă ridici mai mult perdeaua. Acum, vino la cealaltă fereastră: ce vezi? Oameni din popor, înarmaţi cu halebarde, care păzesc porţile palatului. La orice fereastră te-aş duce, ai vedea acelaşi lucru: porţile sînt păzite, răsuflătorile piv­niţelor sînt păzite, încît ţi-aş spune şi eu ceea ce acel cumsecade La Ramée îmi spunea despre domnul de Beaufort: dacă nu eşti pasăre sau şoarece, n-o să ieşi de aici.

— Şi totuşi el a izbutit.

— Socoţi s-o faci în acelaşi chip?

— Atunci sînt prizonieră?

— Drace! exclamă Mazarin. De un ceas caut să-ţi dovedesc asta.

Şi Mazarin îşi reluă liniştit scrisoarea începută şi neterminată. Anna, tremurînd de mînie şi roşie de umilinţă, ieşi din încăpe­re, trîntind uşa cu putere în urma ei.

Mazarin nici măcar nu întoarse capul.

Ajunsă în apartamentul ei, regina se lăsă într-un fotoliu şi iz­bucni în plîns. Deodată, fulgerată de un gînd, se ridică strigînd:

— Sînt salvată! Oh, da, da, cunosc un om care va şti să ne scoată din Paris, un om pe care multă vreme l-am dat uitării.

Şi, visătoare, deşi pătrunsă de bucurie, murmură:

— Nerecunoscătoare ce sînt, am uitat douăzeci de ani de acest om, din care ar fi trebuit să fac un mareşal al Franţei! Soacră-mea a risipit aurul, demnităţile şi atenţiile pentru Concini, care a dus-o la pierzanie; regele l-a făcut pe Vitry mareşal al Franţei pentru un asasinat, şi eu l-am lăsat în uitare, în mizerie, pe acest nobil d'Ar­tagnan, care m-a salvat!

Şi, alergînd la o măsuţă pe care se aflau hîrtie şi cerneală, înce­pu să scrie.

VIII

ÎNTREVEDEREA
În dimineaţa aceea, d'Artagnan dormea în camera lui Porthos. Era un obicei pe care cei doi prieteni îl luaseră de cînd cu tul­burările. Ţineau spada sub căpatîi, iar pe o măsuţă, la îndemînă, pistoalele. D'Artagnan dormea încă şi visa că un nor mare, galben, aco­peră cerul, că norul acesta revarsă o ploaie de aur şi că el stă cu pălăria întinsă sub un jgheab. Porthos visa că uşa trăsurii lui nu-i destul de mare pentru blazonul pe care poruncise să-l zugrăvească acolo.

Fură deşteptaţi la ora şapte de către un valet fără livrea, care aducea o scrisoare pentru d'Artagnan.

— Din partea cui? întrebă d'Artagnan.

— Din partea reginei, răspunse valetul.

— Hait! exclamă Porthos, ridicîndu-se în capul oaselor. Ce-ndrugă ăsta?

D'Artagnan îl rugă pe valet să treacă într-o încăpere alăturată şi, de îndată ce închise uşa, sări din pat şi citi scrisoarea pe nerăsu­flate, în timp ce Porthos se zgîia la el, fără să îndrăznească să între­be ceva.

— Prietene Porthos, îl anunţă d'Artagnan, întinzîndu-i scri­soarea, citeşte şi judecă.

Porthos întinse mîna, luă scrisoarea şi citi cu tremur în glas:

„Regina vrea să vorbească domnului d'Artagnan, care să-l ur­meze pe aducătorul acestor rînduri".
— Ei bine! zise Porthos. Nu mi se pare nimic neobişnuit.

— Ba mie mi se pare ceva cu totul neobişnuit, răspunse d'Ar­tagnan. Dacă sînt chemat, înseamnă că lucrurile s-au încurcat rău. Gîndeşte-te puţin ce tulburare a trebuit să cuprindă sufletul regi­nei, pentru ca, după douăzeci de ani, amintirea mea să se ridice iarăşi la suprafaţă.

— Ai dreptate, încuviinţă Porthos.

— Ascute-ţi spada, baroane, încarcă-ţi pistoalele, dă ovăz la cai şi te asigur că pînă mîine se vor petrece lucruri noi. Şi mucles!

— Ah! Nu-i oare vreo cursă ca să scape de noi? vorbi Porthos, veşnic preocupat de supărarea pe care mărirea lui viitoare ar pu­tea-o pricinui altora.

— Dacă e vreo cursă la mijloc, continuă d'Artagnan, o miros eu, n-ai teamă. Dacă Mazarin este italian, eu sînt gascon.

Şi d'Artagnan se îmbrăcă într-o clipită. În vreme ce Porthos, care nu se dăduse jos din aşternut, îi în­cheia mantaua, cineva ciocăni pentru a doua oară la uşă.

— Intră! spuse d'Artagnan.

Un alt valet trecu pragul încăperii.

— Din partea Eminenţei-Sale Cardinalul Mazarin, zise el.

D'Artagnan întoarse ochii spre Porthos.

— Uite că se-ncurcă treaba! mormăi Porthos. De unde să-ncepi?

— Asta pică de minune! exclamă d'Artagnan. Eminenţa-Sa îmi dă întîlnire peste jumătate de ceas.

— Bine!

— Prietene, rosti d'Artagnan, întorcîndu-se spre valet. Spune Eminenţei-Sale că într-o jumătate de ceas voi fi la ordinele sale.

Valetul se înclină şi ieşi.

— Noroc că nu l-a văzut pe celălalt! continuă d'Artagnan.

— Nu crezi că te caută amîndoi pentru acelaşi lucru?

— Mai mult decît atît, sînt convins.

— Haide-haide, d'Artagnan, a sunat goarna! Gîndeşte-te că regina te aşteaptă; după regină, cardinalul; şi după cardinal, eu.

D'Artagnan îl chemă pe valetul Annei de Austria.

— Iată-mă, prietene, spuse el. Condu-mă!

Valetul îl duse prin strada Petit-Champs şi, apucînd spre stînga, deschise o portiţă a grădinii ce dădea în strada Richelieu, apoi ajunse la o scară dosnica şi d'Artagnan fu introdus în camera de rugăciune a reginei.

O anumită tulburare, de care nici el singur nu putea să-şi dea seama, făcea să zvîcnească inima locotenentului; nu mai avea acea încredere în sine a tinereţii, iar încercările vieţii îl învăţaseră să cîntărească toată gravitatea întîmplărilor din trecut. El ştia acum ce înseamnă nobleţea prinţilor şi măreţia regilor şi se obişnuise să aşeze viaţa sa neînsemnată în urma acelora încununate de gloria soartei şi a naşterii. Odinioară ar fi întîmpinat-o pe Anna de Austria ca un tînăr care salută o femeie. Astăzi era altceva: venea la ea ca un soldat umil la un ilustru comandant.

Un zgomot uşor tulbură liniştea încăperii. D'Artagnan tresări şi văzu draperia dată în lături de o mînă albă, după a cărei formă, albeaţă şi frumuseţe recunoscu acea regească mîna pe care i se în­găduise într-o zi să o sărute.

Regina intră.

— Dumneata eşti, domnule d'Artagnan, spuse ea, oprindu-şi privirea plină de o afectuoasă melancolie asupra ofiţerului. Dum­neata eşti, te recunosc! Priveşte-mă, la rîndul dumitale, eu sînt re­gina: mă recunoşti?

— Nu, doamnă, răspunse d'Artagnan.

— Dar nu ştii, continuă Anna de Austria, cu acel accent cu­ceritor, cu care se pricepea să vorbească atunci cînd voia – nu ştii că regina a avut odinioară nevoie de un tînăr cavaler curajos şi de­votat, că a găsit acest cavaler şi, cu toate că el ar fi putut să creadă că l-a dat uitării, ea i-a păstrat un loc în adîncul inimii sale?

— Nu, doamnă, nu ştiu, zise muşchetarul.

— Cu atît mai rău, domnule, rosti Anna de Austria. Cu atît mai rău, cel puţin pentru regină, căci regina are nevoie astăzi de acelaşi curaj şi aceiaşi devotament.

— Cum?! exclamă d'Artagnan. Regina, înconjurată de slujitori atît de devotaţi, de sfetnici atît de înţelepţi, de oameni atît de mari, mulţumită meritelor sau poziţiei lor, regina găseşte de cuviinţă să-şi arunce ochii asupra unui umil soldat?

Anna pricepu această mustrare ascunsă şi fu mai degrabă tul­burată decît enervată. Atîta abnegaţie şi atîta uitare de sine din partea gentilomului gascon o uimiseră de multe ori şi ea se lăsă copleşită de generozitate.

— Tot ce-mi spui despre cei ce mă înconjoară, domnule d'Artagnan, este poate adevărat. Dar eu nu mai am încredere decît în dumneata. Ştiu că eşti în slujba cardinalului, dar slujeşte-mă şi pe mine şi ma voi îngriji de soarta dumitale. Haide, ai face astăzi pen­tru mine ceea ce a făcut odinioară pentru regină acel gentilom pe care nu-l cunoşti?

— Voi face tot ce va porunci maiestatea-voastră, spuse d'Artagnan.

Regina cugetă o clipă şi, văzînd atitudinea prevăzătoare a muş­chetarului, zise:

— Poate îţi place tihna?

— Nu ştiu, fiindcă nu m-am odihnit niciodată, doamnă.

— Ai prieteni?

— Aveam trei: doi au plecat din Paris şi nu ştiu unde s-au dus. Mi-a rămas doar unul, dar e unul dintre cei care cunosc, cred, pe cavalerul despre care maiestatea-voastră mi-a făcut cinstea să-mi vorbească.

— Bine, spuse regina. Dumneata şi prietenul dumitale preţuiţi cît o armată.

— Ce trebuie să fac, doamnă?

— Înapoiază-te aici după-amiază la cinci şi am să-ţi spun, dar nu pomeni nimănui despre această întîlnire.

— Nu, doamnă.

— Jură-mi pe Crist!

— Doamnă, eu nu mi-am călcat niciodată cuvîntul. Cînd spun nu, e nu!

Regina, deşi mirată de acest fel de a vorbi cu care curtenii nu o obişnuiseră, socoti că e un semn bun pentru zelul lui d'Artagnan în îndeplinirea planului ei. Era unul din vicleşugurile gasconului de a-şi ascunde cîteodată adînca-i subtilitate sub aparenţa unei brutalităţi loiale.

— Regina nu mai are nimic să-mi poruncească? întrebă el.

— Nu, domnule, răspunse. Poţi să te retragi pînă-n momentul de care am vorbit.

D'Artagnan salută şi plecă.

— Drace! mormăi el cînd ajunse la uşă. Se pare că e mare nevoie de mine aici.

Apoi, cum se scursese o jumătate de ceas, străbătu coridorul şi bătu la uşa cardinalului.

Bernouin îl introduse în cabinet.

— Sînt la ordinele dumneavoastră, monseniore, spuse d'Artag­nan.

Şi, după obiceiul său, aruncă o privire în jur. Băgă de seamă că Mazarin avea înainte, pe masă, o scrisoare cu sigiliul pus. Numai că stătea cu faţa scrisă în jos, încît nu se putea vedea cui era adre­sată.

— Vii de la regină? întrebă Mazarin, privindu-l ţintă.

— Eu, monseniore?! Cine v-a spus?

— Nimeni, dar ştiu.

— Îmi pare foarte rău, dar trebuie să spun monseniorului că se înşală, răspunse cu neruşinare gasconul, ţinîndu-şi cu tărie făgăduiala pe care tocmai o făcuse Annei de Austria.

— Eu însumi am deschis uşa de la anticameră şi te-am văzut venind din capătul coridorului.

— Asta fiindcă am intrat pe scara cea dosnică.

— Cum aşa?

— Habar n-am, o fi vreo neînţelegere la mijloc.

Mazarin ştia că nu era uşor să-l faci pe d'Artagnan să spună ceea ce voia să ascundă; aşa că, pentru o clipă, renunţă să-l mai iscodească pe gascon.

— Să vorbim de treburile mele, rosti cardinalul, de vreme ce nu vrei să-mi spui nimic despre ale dumitale.

D'Artagnan se înclină.

— Îţi plac călătoriile? întrebă cardinalul.

— Mi-am petrecut viaţa tot pe drumuri.

— Te reţine ceva la Paris?

— Nimic nu mă poate reţine la Paris decît o poruncă de sus.

— Bine. Uite o scrisoare pe care e vorba să o duci la destinaţie.

— La destinaţie, monseniore? Dar nu are nici o adresă!

Într-adevăr, pe parte opusă a peceţii nu scria nimic.

— Adică, urmă Mazarin, e un plic dublu.

— Înţeleg, şi va trebui să-l desfac pe primul numai după ce ajung într-un anumit loc.

— Straşnic! Ţine scrisoarea şi pleacă! ai un prieten, pe domnul du Vallon, care îmi place mult. Să-l iei cu dumneata!

„Drace! îşi zise d'Artagnan. Ştie c-am auzit convorbirea de ieri şi vrea să ne îndepărteze din Paris."

— Stai pe gînduri? întrebă Mazarin.

— Nu, monseniore, şi plec îndată. Numai că aş dori un lucru...

— Care? Spune!

— Ca Eminenţa-Voastră să se ducă la regină.

— Cînd anume?

— Chiar acum.

— De ce?

— Să-i spuneţi numai atît: „L-am trimis pe d'Artagnan undeva şi i-am cerut să plece numaidecît."

— Vezi bine, ai fost la regină! zise Mazarin.

— Am avut cinstea să spun Eminenţei-Voastre că poate să fie o neînţelegere la mijloc.

— Ce înseamnă asta? întrebă Mazarin.

— Să cutez a repeta Eminenţei-Voastre rugămintea mea?

— Bine, mă duc. Aşteaptă-mă aici!

Mazarin se uită atent dacă nu a uitat vreo cheie în încuietorile de la scrin şi plecă.

Trecură zece minute în care toată strădania lui d'Artagnan de a citi prin primul plic ceea ce era scris pe cel de-al doilea se dovedi zadarnică.

Mazarin se întoarse palid şi vădit preocupat. Se duse şi se aşeză la masa de lucru. D'Artagnan îl scruta cu privirea, aşa cum făcuse şi cu scrisoarea, dar chipul cardinalului era aproape la fel de nepăsătoare ca şi plicul.

„Eh! îşi zise gasconul. Pare supărat, oare-i supărat pe mine? Cugetă. S-o fi gîndind să mă trimită la Bastilia? Încetişor, monse­niore! La cel dintîi cuvînt pe care-l spui, te strîng de gît şi trec de partea Frondei. M-ar purta în triumf ca pe Broussel, iar Athos m-ar proclama un Brutus francez. Grozav ar mai fi!"

Gasconul, cu închipuirea-i veşnic înfierbîntată, văzuse pe dată toate foloasele pe care putea să le tragă de pe urma unei atari si­tuaţii.

Mazarin nici gînd să dea o asemenea poruncă. Dimpotrivă, în­cepu să-l ia cu binişorul.

— Ai dreptate, dragă domnule d'Artagnan, zise el. Încă nu poţi pleca.

— Ah! făcu d'Artagnan.

— Dă-mi înapoi scrisoarea, te rog!

D'Artagnan se supuse şi Mazarin se încredinţă că pecetea era neatinsă.

— Aş avea nevoie de dumneata astă-seară, urmă el. Înapoiază-te peste vreo două ceasuri.

— Peste două ceasuri, monseniore, am o întîlnire de la care nu pot să lipsesc.

— Nu-ţi face griji în privinţa asta, îl linişti Mazarin. E vorba de acelaşi lucru.

„Bun! cugetă d'Artagnan. Bănuiam eu."

— Înapoiază-te deci la ora cinci şi adu-mi-l şi pe scumpul du Vallon, dar el să aştepte în anticameră. Vreau să vorbesc cu dum­neata între patru ochi.

D'Artagnan se înclină. Şi pe cînd se înclina, îşi zise: „Amîndoi au să-mi dea aceeaşi poruncă, amîndoi mă cheamă la aceeaşi oră, amîndoi la Palatul Regal: ghicesc ce e la mijloc. Ah, iată o taină pentru care domnul de Gondy ar plăti o suta de mii de livre!"

— Te gîndeşti! făcu Mazarin, neliniştit.

— Păi, mă întreb dacă trebuie să fim înarmaţi sau nu.

— Înarmaţi pînă-n dinţi, spuse Mazarin.

— Bine, monseniore, vom fi.

D'Artagnan salută, plecă şi alergă să repete prietenului său fă­găduielile măgulitoare ale lui Mazarin, ceea ce dădu lui Porthos o veselie de necrezut.

IX

FUGA

În ciuda semnelor de tulburare pe care le dădea oraşul, către ora cinci după-amiază, la sosirea lui d'Artagnan, Palatul Regal în­făţişa o privelişte dintre cele mai îmbucurătoare. De altfel, nici nu era de mirare: regina dăduse poporului pe Broussel şi pe Blancmesnil, prin urmare, regina nu trebuia să se teamă de nimic, de vreme ce poporul nu mai avea nimic de cerut. Emoţia ei era o rămăşiţă a agitaţiei prin care trecuse şi căreia trebuia să-i lase răga­zul să se liniştească, la fel cum după furtună e nevoie uneori de cîteva zile pînă se potoleşte marea.

Avusese loc un mare ospăţ, sub pretextul întoarcerii învingăto­rului de la Lens. Fuseseră poftiţi prinţi, prinţese şi trăsurile um­pleau curţile încă de la amiază. După masa de seară urma să se joace cărţi la regină.

Anna de Austria era în acea zi fermecătoare prin graţie şi spi­rit; niciodată nu fusese văzută atît de voioasă. Bucuria răzbunării îi strălucea în ochi şi-i flutura pe buze.

În clipa cînd lumea se ridica de la masă, Mazarin se făcu ne­văzut. D'Artagnan se afla la post şi-l aştepta în anticameră. Car­dinalul apăru surîzător, îl apucă de mîna şi-l duse în cabinetul său.

— Dragă domnu' d'Artagnan, începu ministrul, aşezîndu-se. Am să-ţi dau cea mai mare dovadă de încredere pe care un mi­nistru poate s-o acorde unui ofiţer.

D'Artagnan se înclină.

— Nădăjduiesc, spuse el, că monseniorul o face fără vreun gînd ascuns şi mă socoteşte vrednic de asta.

— Cel mai vrednic dintre toţi, dragă prietene, de vreme ce toc­mai dumitale mă adresez.

— Ei bine, continuă d'Artagnan, vă mărturisesc, monseniore, că aştept de multă vreme un asemenea prilej. Aşa că spuneţi-mi iute despre ce e vorba.

— Scumpe domnu' d'Artagnan, reluă Mazarin, astă-seară vei avea în mîinile dumitale salvarea statului.

Şi se opri.

— Fiţi mai lămurit, monseniore, aştept.

— Regina a hotărît să facă împreună cu regele o mică plimbare pînă la Saint-Germain.

— Ah! murmură d'Artagnan. Asta înseamnă că regina vrea să părăsească Parisul.

— Pricepi, o toană femeiască.

— Da, pricep foarte bine, rosti d'Artagnan.

— Pentru asta te-a chemat de dimineaţă şi ţi-a spus să te înapoiezi la ora cinci.

— La ce m-o fi pus să jur că nu spun la nimeni de întîinire! murmură d'Artagnan. Oh, femeile! Chiar regine, tot femei rămîn.

— Ai ceva de zis despre această mică plimbare, dragă domnu' d'Artagnan? întrebă Mazarin cu nelinişte.

— Eu, monseniore? făcu d'Artagnan. Şi pentru ce-aş avea?