După douăzeci de ani partea îNTÎIA

La zece, Anna de Austria intră la rege. Prinţul tocmai se cul­case şi micul Ludovic, rămas ultimul, îşi trecea vremea rînduind în linie de bătaie nişte soldaţi de plumb, îndeletnicire care îi plăcea nespus de mult. Doi copii din suită se jucau împreună cu el.

— Laporte, spuse regina, ar fi timpul ca maiestatea-sa să se culce.

Regele ceru să mai stea, căci nu-i era somn, zicea el, dar regina stărui.

— Oare nu trebuie să te duci mîine dimineaţă la şase să te scalzi la Conflans, Ludovic? Mi se pare că tu singur ai cerut asta.

— Aveţi dreptate, doamnă, spuse regele, şi sînt gata să mă re­trag în odaia mea de îndată ce veţi binevoi să mă sărutaţi. Laporte, dă sfeşnicul cavalerului de Coislin.

Regina îşi apropie buzele de fruntea albă şi netedă pe care au­gustul vlăstar i-o întindea cu o gravitate ce vadea de pe acum eti­cheta de la curte.

— Caută să adormi repede, Ludovic, îl povăţui regina. Mîine te scoli de dimineaţă.

—Mă voi strădui să vă ascult, doamnă, făgădui micuţul Lu­dovic. Însă nu mi-e deloc somn.

— Laporte, rosti în şoaptă Anna de Austria. Adu o carte cît mai plicticoasă pentru maiestatea-sa, dar tu rămîi îmbrăcat.

Regele ieşi, însoţit de cavalerul Coislin, care purta sfeşnicul. Celălalt copil fu dus şi el la culcare.

Regina trecu în apartamentul ei. Doamnele de onoare, adică doamna de Brégy, domnişoara de Beaumont, doamna de Motteville şi Socratine, sora acesteia, numită astfel din pricina înţelep­ciunii ei, tocmai îi puseseră într-un dulap ceea ce rămăsese de la masă, să aibă ce mînca, aşa cum obişnuia.

Regina dădu poruncile ce avea de dat, vorbi despre un ospăţ pe care marchizul de Villequier îl oferea peste două zile în cinstea ei, numind pe cei cărora le îngăduia onoarea să ia parte, anunţă pentru a doua zi o vizită la Val-de-Grâce, unde avea de gînd să se spovedească şi să se împărtăşească, şi porunci lui Béringhen, primul ei valet, să fie gata să o însoţească.

Masa doamnelor de onoare o dată sfîrşită, regina se prefăcu tare obosită şi trecu în odaia de culcare. Doamna de Motteville, de serviciu pe lîngă maiestatea-sa în seara aceea, o urmă şi o ajută să se dezbrace. Regina se urcă în pat, îi vorbi prietenos cîteva minute şi apoi îi spuse că poate să plece.

Tocmai în clipa aceea, d'Artagnan intra în curtea Palatului Re­gal cu trăsura vicarului.

La puţin timp, trăsurile doamnelor de onoare ieşeau din curte şi poarta se închidea în urma lor.

Bătea miezul nopţii.

După cinci minute, Bernouin ciocăni la uşa camerei de culcare a reginei, venind prin trecerea tainică de care se folosea cardinalul. Anna de Austria se grăbi ea însăşi să deschidă. Era îmbrăcată, adică îşi pusese un halat lung de casă.

— Tu eşti, Bernouin? întrebă ea. Domnul d'Artagnan e aici?

— Da, doamnă, se află în camera de rugăciune şi aşteaptă ca maiestatea-voastră să fie gata.

— Sînt gata. Du-te şi spune lui Laporte să-l trezească şi să-l îmbrace pe rege, apoi treci pe la mareşalul de Villeroy să-l previi din partea mea.

Bernouin se înclină şi ieşi.

Regina trecu în camera de rugăciune, luminată de o singură lampă din cristal de Veneţia. Îl văzu pe d'Artagnan în picioare, aşteptînd.

— Dumneata eşti? zise ea.

— Eu, doamnă.

— Eşti gata?

— Gata.

— Şi cardinalul?

— A sosit cu bine la Cours-la-Reine, unde aşteaptă pe maies­tatea-voastră.

— Dar cu ce trăsură plecăm?

— Am prevăzut totul, maiestate. O trăsură aşteaptă jos.

— Să mergem la rege.

D'Artagnan se înclină şi o urmă pe regină.

Micuţul Ludovic era gata îmbrăcat, afară doar de pantofi şi de haină. Se arăta uimit că e îmbrăcat în toiul nopţii şi-l copleşea cu întrebările pe Laporte, care răspundea numai atît:

— Porunca reginei, sire.

Pe patul neacoperit se vedea aşternutul cu cearşafuri atît de purtate, încît pe alocuri se destrămaseră de-a binelea. Era încă una din urmările caliciei lui Mazarin.

Regina păşi în odaie, în vreme ce d'Artagnan rămase în prag. Zărind-o, copilul se smulse din mîinile lui Laporte şi alergă spre ea.

Regina îi făcu semn lui d'Artagnan să se apropie. Ofiţerul se supuse.

— Fiul meu, glăsui regina, arătînd spre muşchetarul plin de linişte şi cu capul descoperit. Acesta e domnul d'Artagnan, un vi­teaz ca acei voinici din vechime, despre care îţi place atît de mult să-ţi povestească doamnele mele de onoare. Întipăreşte-ţi bine în minte numele lui şi priveşte-l cu luare-aminte ca să nu-i uiţi chi­pul, fiindcă astă-seară ne va aduce un mare serviciu.

Tînărul rege se uită la ofiţer cu ochii lui mari şi plini de mîndrie şi repetă:

— Domnul d'Artagnan?

— Întocmai, fiul meu.

Tînărul rege ridică încet mîna-i micuţă şi i-o întinse muşche­tarului. Acesta puse un genunchi la pămînt şi i-o sărută.

— Domnul d'Artagnan, repetă Ludovic. Bine, doamnă!

În acea clipă se auzi un vuiet care se apropia neîncetat.

— Ce-i asta? murmură regina.

— Oh! exclamă d'Artagnan, încordîndu-şi auzul ascuţit şi pri­virea inteligentă. E glasul poporului care se răscoală.

— Trebuie să fugim! spuse regina.

— Maiestatea-voastră mi-a încredinţat conducerea acestei în­treprinderi. Trebuie să rămînem pe loc şi să vedem ce vrea.

— Domnule d'Artagnan!

— Răspund de tot!

Nimic nu se transmite mai iute ca încrederea. Regina, plină de tărie şi de curaj, simţea în cel mai înalt grad aceste doua calităţi la cei din jur.

— Fie, zise ea. Mă încred în dumneata!

— Maiestatea-voastră îngăduie ca în această împrejurare să dau porunci în numele ei?

— Porunceşte, domnule!

— Ce mai vrea poporul? întrebă regele.

— O să aflăm îndată, sire, zise d'Artagnan.

Şi ieşi zorit pe uşă.

Vuietul creştea din ce în ce şi părea că învăluie întreg Palatul Regal. Strigăte nedesluşite se auzeau în cuprinsul palatului. Înţelegeai lămurit că era larmă şi răscoală. Regele, pe jumătate îmbrăcat, regina şi Laporte rămaseră nemişcaţi, aşa cum se găseau şi aproape pe locul unde se găseau, ascultînd şi aşteptînd.

Comminges, aflat în noaptea aceea de gardă la palat, alergă fără zăbavă. Avea aproape două sute de ostaşi în curţile interioare şi în grajduri, pe care îi punea la dispoziţia reginei.

— Ei, ce este? întrebă Anna de Austria, văzîndu-l pe d'Ar­tagnan întorcîndu-se.

— Doamnă, s-a zvonit că regina a părăsit Palatul Regal, luîndu-l cu ea pe rege, şi poporul cere dovada că nu-i adevarat ori ameninţă să dărîme Palatul.

— Ah, de astă dată e prea de tot! murmură regina. Am să le dovedesc că n-am plecat!

D'Artagnan citi pe chipul reginei că va da o poruncă nesăbuită. Se apropie de ea şi spuse în şoaptă:

— Maiestatea-voastră mai are încredere în mine?

Glasul acesta o făcu să tresară.

— Da, domnule, toată încrederea, zise ea. Vorbeşte...

— Regina are bunătatea să-mi urmeze sfaturile?

— Vorbeşte.

— Maiestatea-voastră să binevoiască a-l trimite de aici pe domnul de Comminges, poruncindu-i să se închidă, el şi oamenii lui, în corpul de gardă şi în grajduri.

Comminges se uită la d'Artagnan cu acea invidie cu care orice curtean vede ivindu-se o nouă stea la curte.

— Ai auzit, Comminges? rosti regina.

Pătrunderea-i obişnuită îl ajută să bage de seamă această pri­vire neliniştită şi d'Artagnan se apropie de el.

— Iartă-mă, domnule de Comminges, îi spuse muşchetarul. Sîntem amîndoi slujitori ai reginei, nu? Acum e rîndul meu să-i fiu de folos, aşa că nu mă pizmui pentru fericirea asta.

Comminges se înclină şi ieşi.

„Haide! cugetă d'Artagnan în sinea lui. Mi-am mai făcut un duşman!"

— Şi acum, ce e de făcut? se adresă regina lui d'Artagnan. Auzi doar, în loc să se potolească, vuietul creşte.

— Doamnă, glăsui d'Artagnan, poporul vrea să-l vadă pe rege şi trebuie să-l vadă.

— Cum adică, să-l vadă? Şi unde? În balcon?

— Nu, doamnă, aici, dormind în pat.

— Ah, maiestate, domnul d'Artagnan are deplină dreptate! strigă Laporte.

Regina cugetă o clipă şi zîmbi, ca o femeie care nu e străină de prefăcătorie.

— Într-adevăr, murmură ea.

— Domnule Laporte, spuse d'Artagnan. Du-te şi dă de ştire poporului prin grilajul palatului că i se va îndeplini dorinţa şi că, în cinci minute, nu numai că-l va vedea pe rege, dar îl va vedea chiar în patul lui. Adaugă că regele doarme şi că regina roagă să se facă linişte, ca nu cumva să se trezească.

— Dar să nu vină toată lumea, ci doar o delegaţie de doi sau patru oameni.

— Ba toată lumea, doamnă!

— Aşa au să ne ţină în loc pînă dimineaţa, gîndeşte-te!

— Numai un sfert de ceas. Răspund de tot, doamnă. Credeţi-mă, eu cunosc poporul, e un copil mare pe care trebuie să ştii să-l mîngîi. În faţa regelui adormit va fi mut, blînd şi sfios ca un mieluşel.

— Du-te, Laporte! spuse regina.

Tînărul rege se apropie de mamă-sa.

— De ce facem pe voia acestor oameni? întrebă el.

— Trebuie, fiul meu! zise Anna de Austria.

— Atunci, dacă mi se spune trebuie, înseamnă că nu mai sînt rege?

Regina amuţi.

— Sire, interveni d'Artagnan, maiestatea-voastră îmi îngăduie o întrebare?

Ludovic al XlV-lea se întoarse mirat că cineva îndrăzneşte să-i vorbească. Regina strînse mîna copilului.

— Da, domnule, spuse el.

— Maiestatea-voastră, pe cînd se juca în parcul de la Fontai­nebleau, ori prin curţile palatului de la Versailles, îşi aminteşte să fi văzut cerul înnorîndu-se pe neaşteptate şi să fi auzit bubuitul tunetului?

— Da, fără îndoială.

— Ei bine, bubuitul tunetului, oricît ar fi dorit maiestatea-voastră să se mai joace, spunea: „Intraţi înăuntru, sire, trebuie!"

— Fără îndoială, domnule. Dar mi s-a spus, de asemenea, că tunetul este glasul lui Dumnezeu.

— Ei bine, sire, răspunse d'Artagnan. Ascultaţi larma popo­rului şi vă veţi încredinţat că seamănă foarte mult cu bubuitul tunetului.

Într-adevăr, în clipa aceea, purtat de boarea nopţii, un vuiet cumplit umplu văzduhul.

Şi pe dată conteni.

— Iată, sire, rosti d'Artagnan. Acum i s-a spus poporului că dormiţi. Vedeţi, dar, sînteţi rege.

Regina se uita cu uimire la omul acesta ciudat, al cărui curaj fără seamăn era pe potriva celor mai viteji şi al cărui spirit pă­trunzător şi viclean îl făcea pe potriva oricui.

Laporte se arătă în prag.

— Ei, Laporte? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse valetul, prevederile domnului d'Artag­nan s-au împlinit întocmai. Poporul s-a liniştit ca prin farmec. I se va deschide porţile şi în cinci minute va fi aici.

— Laporte, zise regina. Dacă ai pune pe unul dintre băieţii tăi în locul regelui, noi am pleca în acest timp.

— Dacă maiestatea-voastră porunceşte, răspunse Laporte. Fiii mei, ca şi mine, o slujesc pe regină.

— Nu, se împotrivi d'Artagnan. Dacă vreunul îl cunoaşte pe rege şi vede că au fost păcăliţi, totul ar fi pierdut.

— Ai dreptate, domnule, ai întotdeauna dreptate, încuviinţă Anna de Austria. Laporte, culcă-l pe rege!

Laporte îl aşeză pe rege în pat, aşa îmbrăcat cum era, şi îi aco­peri pînă la bărbie cu învelitoarea.

Regina se aplecă şi-l sărută pe frunte.

— Să te prefaci ca dormi, Ludovic, murmură ea.

— Bine, se învoi regele. Dar nu vreau să mă atingă vreunul din oamenii aceştia.

— Sire, cuvîntă d'Artagnan. Eu sînt aici şi vă încredinţez că dacă are cineva această îndrăzneală, o va plăti cu viaţa.

— Acum, ce trebuie să facem? întreba regina. I-aud venind.

— Domnule Laporte, du-te înaintea lor şi sfătuieşte-i din nou să păstreze liniştea. Doamnă, dumneavoastră aşteptaţi acolo, lîngă uşa. Eu voi sta la căpătîiul regelui, gata să-mi jertfesc viaţa pentru maiestatea-sa.

Laporte ieşi din odaie, regina rămase în picioare, în vreme ce d'Artagnan se strecură după draperii.

Se auzi o mare mulţime de oameni care umblau încet şi cu grijă. Regina ridică ea însăşi draperia de la uşă ducînd un deget la buze. Văzînd-o pe regină, oamenii se opriră locului, într-o atitudine plină de respect.

— Intraţi domnilor, intraţi, spuse regina.

Mulţimea şovăi, ca şi cum s-ar fi ruşinat: se aştepta la împo­trivire, se aştepta să fie înfruntată, să fie nevoită să darîme porţile şi să doboare ostaşii de gardă şi, cînd colo, porţile li se deschiseră singure, iar regele, cel puţin de ochii lor, nu avea la căpătîi decît pe mama lui.

Cei aflaţi în frunte se bîlbîiră şi încercară să dea înapoi.

— Intraţi, domnilor, spuse Laporte, de vreme ce regina îngă­duie.

Atunci, unul mai îndrăzneţ se încumetă să treacă pragul şi în­aintă în vîrful picioarelor. Ceilalţi îi urmară pilda şi odaia se umplu în tăcere, de parcă toţi oamenii aceia ar fi fost cei mai umili şi mai devotaţi curteni. Dincolo de uşă se zăreau capetele celor care, neputînd să intre, se înălţau pe vîrfuri. D'Artagnan vedea totul printr-un ochi al draperiei. În cel care păşise primul în odaie îl recu­noscu pe Planchet.

— Domnule, i se adresă regina, înţelegînd că el era căpetenia. Aţi venit să-l vedeţi pe rege şi, la rîndul meu, am vrut să vi-l arăt eu însămi. Apropiaţi-vă, priviţi-l şi spuneţi dacă avem aerul unor oameni care se gîndesc sa fugă.

— Nu, nici vorbă, îngăimă Planchet, puţin mirat de o asemenea cinste neaşteptată.

— Veţi spune deci bunilor şi credincioşilor mei parizieni, con­tinuă Anna de Austria, cu un surîs asupra căruia d'Artagnan nu se înşelă cîtuşi de puţin – veţi spune că l-aţi văzut pe rege în pat, dormind, precum şi pe regina, care tocmai se pregătea şi ea sa se culce.

— Am să spun, doamnă, şi cei care mă însoţesc au să spună la fel ca mine, dar...

— Ce este? întrebă Anna de Austria.

— Maiestatea-voastră să mă ierte, spuse Planchet. Oare într-adevăr regele doarme aici în pat?

Anna de Austria tresări.

— Dacă se află cineva printre voi care să-l cunoască pe rege, să se apropie şi să spună dacă aici doarme într-adevăr maiestatea-sa.

Un om înfăşurat într-o mantie, cu care îşi ascundea chipul, se apropie, se aplecă deasupra patului şi privi cu luare-aminte.

O clipă, d'Artagnan crezu că are gînduri rele şi apucă îndată mînerul spadei. Dar omul înfăşurat în mantie, aplecîndu-se, îşi des­coperi în parte chipul şi atunci muşchetarul îl recunoscu pe vicar.

— E într-adevăr regele, rosti el, îndreptîndu-se de mijloc. Dumnezeu să binecuvînteze pe maiestatea-sa!

— Da, zise şoptit căpetenia cetei. Da, Dumnezeu să binecu­vînteze pe maiestatea-sa!

Şi toţi oamenii aceia, care intraseră furioşi, deveniră blajini, uitînd de orice mînie, şi-l binecuvîntară la rîndul lor pe vlăstarul regesc.

— Acum, spuse Planchet, să mulţumim reginei, prieteni, şi să plecăm.

Toţi se înclinară şi ieşiră pe rînd şi fără zgomot, aşa cum in­traseră. Planchet, care trecuse cel dintîi pragul, era ultimul.

Regina îl opri.

— Cum te cheamă, prietene? i se adresă ea.

Planchet se răsuci pe călcîie, buimăcit de întrebare.

— Da, continuă regina. Mă socotesc la fel de onorată că te-am primit astă-seară, ca şi cum ai fi un prinţ, de aceea doresc să-ţi aflu numele.

„Mda! cugetă Planchet în sinea lui. Să am şi eu soarta vreunui prinţ. Mulţumesc!"

D'Artagnan se înfioră că Planchet, păcălit ca şi corbul din fa­bulă, să nu-şi spună numele, iar regina, ştiindu-l, să nu afle că Planchet a fost cîndva în slujba lui.

— Mă numesc Dulaurier, doamnă, răspunse cu bună-cuviinţă Planchet.

— Mulţumesc, domnule Dulaurier, spuse regina, şi cu ce te ocupi?

— Sînt negustor de postavuri, doamnă, în strada Bourdonnais.

— E tot ce voiam să ştiu, zise regina. Îţi rămîn îndatorată, scumpul meu domn Dulaurier, şi-o să mai auzi vorbindu-se de mine.

— Haide-haide! murmură d'Artagnan, ieşind de după drape­rie. Hotărît lucru, jupîn Planchet nu-i prost deloc, se vede cît colo că are şcoală bună!

Diferiţii actori ai acestei ciudate scene rămaseră o clipă unul în faţa altuia, fără să scoată o vorbă: regina stătea în picioare lîngă uşă, d'Artagnan ieşit pe jumătate din ascunzătoarea lui, regele spri­jinit într-un cot şi gata să se lungească iarăşi în aşternut, la cel mai mic zgomot ce-ar fi anunţat întoarcerea mulţimii. Numai că, în loc să se apropie, vuietul se depărta din ce în ce şi, pînă la urmă, se stinse cu totul.

Regina răsuflă uşurată. D'Artagnan îşi şterse fruntea năduşită, regele se lăsă să alunece din pat, zicînd:

— Să plecăm!

În acea clipă se întoarse Laporte.

— Ei bine? întrebă regina.

— Doamnă, răspunse valetul, i-am dus pînă la poartă. I-am auzit spunînd către tovarăşii lor că l-au văzut pe rege şi că regina le-a vorbit, aşa că acum toţi se depărtează, mîndri şi victorioşi.

— Oh, mizerabilii! murmură regina. Vă spun eu c-au să plă­tească scump îndrăzneala lor!

Apoi, întorcîndu-se către d'Artagnan, spuse:

— Domnule, dumneata mi-ai dat astă-seară cele mai înţelepte sfaturi pe care le-am primit vreodată în viaţă. Continuă: ce trebuie să facem acum?

— Domnule Laporte, glăsui d'Artagnan, sfîrşeşte să îmbraci pe maiestatea-sa.

— Deci putem pleca? întrebă regina.

— Cînd va voi maiestatea-voastra. Nu trebuie decît să coborîţi scara cea tăinuită; mă veţi găsi la uşă.

— Haidem, domnule! spuse regina. Te urmez!

D'Artagnan coborî. Trăsura aştepta în locul hotărît şi muşche­tarul se afla pe capră.

Ofiţerul luă pachetul pe care i-l dăduse lui Bernouin să-l pună la picioarele muşchetarului. Acolo, după cum ne amintim, erau pă­lăria şi mantaua purtate de vizitiul domnului de Gondy.

D'Artagnan îşi aruncă mantia pe umeri şi îşi potrivi pălăria pe cap.

Muşchetarul sări jos de pe capră.

— Domnule, îi apuse d'Artagnan. Îl iei pe tovarăşul dumitale, care stă şi-l păzeşte pe vizitiu, apoi încălecaţi şi vă duceţi la hanul "La Căpriţa" pe strada Tiquetonne, luaţi de acolo calul meu şi al domnului du Vallon, după ce le puneţi şaua şi-i pregătiţi de luptă, apoi ieşiţi cu ei din Paris, purtîndu-i de căpăstru, şi vă opriţi la Cours-la-Reine. Dacă la Cours-la-Reine nu găsiţi pe nimeni, zo­riţi pînă la Saint-Germain. În slujba regelui.

Muşchetarul salută cu mîna la pălărie şi plecă să îndeplinească porunca.D'Artagnan se urcă pe capră. Avea o pereche de pistoale la cingătoare, o muschetă la picioare şi spada scoasă din teacă în spatele lui.

Regina apăru. Era urmată de rege şi de ducele d'Anjou, fratele acestuia.

— Trăsura vicarului! exclamă ea, dîndu-se un pas înapoi.

— Chiar aşa, doamnă, adeveri d'Artagnan. Urcaţi fără teamă: eu o conduc!

Regina scoase un strigăt de uimire şi se urcă în trăsură. Regele şi prinţul se urcară şi ei, aşezîndu-se de o parte şi de alta a reginei.

— Vino, Laporte, îl chemă regina.

— Cum, doamnă?! îngînă valetul. În trăsură cu maiestăţile-voastre?!

— Acum nu-i vorbă de etichetă, ci de salvarea regelui. Urcă, Laporte!

Laporte se supuse.

— Lăsaţi obloanele! zise d'Artagnan.

— Dar asta n-o să dea naştere la bănuieli, domnule? întrebă regina.

— Maiestatea-voastră să fie liniştită, zise d'Artagnan. Am răs­punsul gata pregătit.

Obloanele fură lăsate şi trăsura porni în goană pe strada Ri­chelieu. Cînd ajunseră la poarta oraşului, comandantul pazei îna­inta spre ei, în fruntea a vreo doisprezece oameni, cu un felinar în mină. D'Artagnan îi făcu semn să se apropie.

— Recunoşti trăsura? îl întrebă el pe sergent.

— Nu, răspunse acesta.

— Uită-te la blazon.

Sergentul aduse felinarul mai lîngă uşă.

— Sst! Acum are o aventură cu doamna de Guéménée.

Sergentul pufni în rîs.

— Deschideţi poarta! porunci el. M-am lămurit cum stă treaba!

— Apoi, apropiindu-se de obloanele lăsate, murmură:

— Petrecere bună, monseniore!

— Gură spartă ce eşti! se oţărî la el d'Artagnan. O să mă alunge din pricina ta!

Bariera scîrţîi din ţîţîni şi d'Artagnan, văzînd drumul liber, pu­se biciul cu nădejde pe cai, care goneau de mîncau pămîntul.

După vreo cinci minute, ajungeau din urmă trăsura cardinalu­lui.

— Mousqueton! strigă d'Artagnan. Ridică obloanele de la tră­sura maiestăţii-sale!

— El e! zise Porthos.

— În chip de vizitiu! exclamă Mazarin.

— Şi cu trăsura vicarului! spuse regina.

— Corpo di Dio! Domnu' d'Artagnan, dumneata trebuie să fii preţuit în aur! exclamă Mazarin.

XI

CUM AU CÎŞTIGAT D'ARTAGNAN ŞI PORTHOS, UNUL DOUĂ SUTE NOUĂSPRE­ZECE ŞI CELĂLALT DOUĂ SUTE CINCISPRE­ZECE LUDOVICI, VÎNZÎND PAIE

Mazarin voia să pornească fără întîrziere la Saint-Germain, dar regina spuse că va rămîne să aştepte pe cei cărora le dăduse întîlnire. Ea se mărgini să ofere cardinalului locul lui Laporte. Car­dinalul primi şi trecu dintr-o trăsură în alta.

Zvonul că regele trebuia să părăsească Parisul peste noapte nu se răspîndise fără temei: zece sau douăsprezece persoane ştiau încă de pe la şase seara de această fugă tainică şi, oricîtă discreţie ar fi avut, nu puteau să dea poruncile de plecare, fără ca lucrurile să răsufle cît de puţin. De altfel, fiecare se interesa de cîte cineva şi, cum nimeni nu se îndoia că regina părăseşte Parisul plănuind o cumplită răzbunare, fiecare îşi prevenise prietenii sau rudele; astfel că zvonul plecării se răspîndi cu iuţeala fulgerului în oraş.

Prima trăsură care sosi după trăsura reginei fu aceea a Prin­ţului. În ea se aflau domnul de Condé, Prinţesa şi bătrîna Prinţesă. Amîndouă fuseseră trezite în toiul nopţii şi nici nu ştiau despre ce e vorba.

În cea de-a doua se aflau ducele şi ducesa d'Orléans, cu fiica lor şi abatele La Rivière, favorit nedespărţit şi sfetnic intim al Prin­ţului.

În cea de-a treia se aflau domnul de Longueville şi prinţul de Conti, fratele şi cumnatul Prinţului. Coborîră amîndoi şi se apropiară de trăsura regelui şi reginei, salutînd pe maiestăţile lor.

Regina îşi aruncă o privire în fundul trăsurii a cărei portieră rămăsese deschisă şi văzu că era goală.

— Dar unde-i doamna de Longueville? întrebă ea.

— Aşa e, unde-i sora mea? întrebă Prinţul.

— Doamna de Longueville e suferindă, doamnă, răspunse du­cele, şi m-a însărcinat să o scuz faţă de maiestatea-voastră.

Anna aruncă o privire spre Mazarin, care încuviinţă impercep­tibil din cap.

— Ce spui? întrebă regina.

— Cred că e un ostatic pentru parizieni, adăugă cardinalul.

— De ce n-a venit? şopti Prinţul către fratele său.

— Tăcere! murmură acesta. Fără îndoială că are motivele ei.

— Ne duce la pierzanie, îngînă Prinţul.

— Ne salvează, spuse Conti.

Trăsurile soseau puhoi. Mareşalul de La Meilleraie, mareşalul de Villeroy, Guitaut, Villequier, Comminges apărură rînd pe rînd. Cei doi muşchetari sosiră şi ei, purtînd de frîu caii lui d'Artagnan şi Porthos. Aceştia încălecară numaidecît. Vizitiul lui Porthos luă îndată locul lui d'Artagnan pe capra trăsurii regale, iar Mousque­ton lua locul acestuia, mînînd caii din picioare, dintr-o pricina şti­ută numai de el, aidoma lui Automedon din antichitate.

Deşi preocupată de nenumărate detalii, regina căută din ochi pe d'Artagnan, dar gasconul, cu obişnuita-i înţelepciune, se şi pier­duse în mulţime.

— Noi să fim avangarda, îi spuse lui Porthos. Să ne îngrijim de nişte culcuşuri bune la Saint-Germain, fiindcă nimeni n-o să se gîndească la noi. Sînt frînt de oboseală.

— Eu, unul, cad din picioare de somn, zău aşa, mormăi Port­hos. Şi cînd te gîndeşti ca n-am avut parte barem de-o luptă cît de mică! Hotărît lucru, parizienii ăştia sînt nişte nătărăi.

— Nu crezi mai degrabă că sîntem noi îndemînatici? întrebă d'Artagnan.

— Poate.

— Cu pumnul tău ce se mai aude?

— E mai bine. Dar ia spune, de astă dată le-am dobîndit?

— Ce anume?

— Tu gradul şi eu titlul meu!

— Da, pe legea mea! Aproape c-aş pune rămăşag. De altfel, dacă ei au uitat, le aduc eu aminte.

— Aud glasul reginei, spuse Porthos. Mi se pare că vrea să meargă călare.