Mihai eminescu luceafărul poeziei româneşti

MIHAI EMINESCU
- luceafărul poeziei româneşti –
Profesor OGNEAN PARASCHIVA

Liceul teoretic Constantin Noica Sibiu

 

 

“Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nour de aur din marea de amar“.
În 10 februarie 1812 s-a născut la Călineşti (Suceava) tatăl poetului, Gheorghe Eminovici. În 1884 moare şi este îngropat la Ipoteşti alături de soţia sa, Raluca.În 1816 se naşte la Joldeşti mama poetului, Raluca Iuraşcu, a treia fiică a stolnicului Vasile Iuraşcu şi a Paraschivei Iuraşcu.Se căsătoreşte în 1840 cu Gheorghe Eminovici, aducând o zestre destul de frumoasă, care părea să fie de bun augur pentru tânăra familie. Are unsprezece copii, dintre care şase vor muri în timpul vieţii sale. Moare în 1876, la Ipoteşti.

Mihai Eminescu este al şaptelea copil al familiei Gheorghe şi Raluca Eminovici. Marele poet s-a născut la Botoşani în 15 ianuarie 1850.

Copilăria a petrecut-o la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, stare evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu: Fiind băiat… sau O, rămâi. Între 1858şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. În 1866 aprilie 16 a părăsit definitiv cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română calificativul eminent. Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la şcoală.

„Fiind băiet păduri cutreieram

Şi mă culcam ades lângă izvor,
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună-ncetişor:
Un freamăt lin trecea din ram în ram
Şi un miros venea adormitor.
Astfel ades eu nopţi întregi am mas,
Blând îngânat de-al valurilor glas.”

Fiind băiet….
Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul de limba română, Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare şi poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/8 martie (stil nou) debutează în revista”Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aş avea…. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat şi de poet şi, mai târziu, şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,

Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;

C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină

Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrînda a clopotelor jale

Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;

Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale

Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale

Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

La mormântul lui Aron Pumnul
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu şi-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit Bucovina şi s-a stabilit la Blaj cu intenţia mărturisită de a-şi reîncepe studiile. În perioada 27-28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În toamnă, a părăsit Blajul şi a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui N. Densuşianu. De aici a trecut munţii şi a ajuns la Bucureşti.

În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în formaţia lui Mihai Paskaly şi, la recomandarea acestuia, sufleor şi copist la Teatrul Naţional, unde îl cunoaşte peI.L.Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu,Ploieşti. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame (Mira), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rotscher).

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de Filozofie şi Drept (dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi). Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici. O cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle. Începe colaborarea la Convorbiri literare. Debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale bolii.

Tu eşti aşa de albă ca floarea de cireşi

Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,

Să treci ca o uşoară crăiasă din poveşti,

C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,

Căci dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu

Tu gingaşă mireasă a sufletului meu.

În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără serviciu, Eminescu a primit postul de corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul local Curierul de laşi, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără semnătură. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.

În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde până în 1883 a fost redactor, apoi  redactor-şef în 1880 la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme: seria Scrisorile şi  Luceafărul.

În data de 13 iunie 1889, în jurul orei 3 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: Eminescu nu mai este. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din Cimitirul Belu. Sicriul a fost dus pe umeri de elevi de la Şcoala Normală de Institutori  din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.
George Călinescu