După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Minţi! strigă glasul. Nouă zecimi din poporul englez se în­grozesc de ceea ce spui.

Era glasul lui Athos, care, pierzîndu-şi stăpînirea de sine, sări­se în picioare şi, cu braţul întins, interpela astfel pe acuzatorul pu­blic.

La această înfruntare a curţii, regele, judecătorii, asistenţa, toa­tă lumea întoarse privirea către tribuna unde se aflau cei patru prieteni. Mordaunt făcu la fel şi-l recunoscu pe gentilomul încon­jurat de ceilalţi trei francezi, palizi şi ameninţători, care săriseră în picioare şi ei. Ochii îi scînteiară de bucurie. Regăsise pe cei căro­ra le jurase moartea cu preţul întregii sale vieţi. Cu un gest furios, chemă la el douăzeci de ostaşi înarmaţi cu flinte şi, arătînd cu de­getul spre tribuna unde se aflau duşmanii săi, porunci:

— Foc asupra tribunei!

Dar atunci, iute ca gîndul, d'Artagnan îl înşfăcă de mijloc pe Athos, Portos îl luă pe sus pe Aramis şi, sărind în faţa primului rînd de bănci, zburară pe coridoare, coborîră scările în goană şi se pierdură în mulţime, în timp ce, în sală, flintele ţineau sub ame­ninţare trei mii de oameni, ale căror strigăte de groază şi spaimă stăviliră îndemnul la măcel.

Carol recunoscuse şi el pe cei patru francezi. Duse o mînă la piept, să-şi potolească bătăile inimii, şi pe cealaltă la ochi, să nu vadă cum sînt omorîţi credincioşii săi prieteni.

Mordaunt, palid şi tremurînd de turbare, dădu buzna afară cu spada în mînă şi, împreună cu zece halebardieri, căută prin mul­ţime, întrebînd în dreapta şi-n stînga, gîfiind, dar pînă la urmă se întoarse mofluz în sală.

Tulburarea ajunsese la culme. Se scurse mai bine de jumătate de ceas fără ca nimeni să se poate face auzit. Judecătorii credeau orice tribună gata să izbucnească. Cei din tribune vedeau flintele îndreptate asupra lor şi, pe jumătate înspăimîntaţi, pe jumătate curioşi, continuau să se agite neliniştiţi.

Într-un tîrziu, sala se potoli.

— Ce ai de spus în apărare? îl întrebă Bradshaw pe rege.

Atunci, vorbind ca un judecător şi nu ca un acuzat, regele, me­reu cu pălăria pe cap, ridicindu-se de pe jilţul său cu pornirea celui ce domina şi nicidecum din umilinţă, spuse:

— Înainte să-mi puneţi întrebări, se cade să-mi răspundeţi. Eram liber în Newcastle, unde încheiasem o convenţie cu amîndouă camerele. În loc să aduceţi la îndeplinire înţelegerea pe care eu o respectam, m-aţi cumpărat de la scoţieni, nu cu un preţ mare, ştiu, şi asta face cinste spiritului de economie al guvernului vostru. Dar pentru că m-aţi plătit ca pe un sclav, credeţi că am încetat să fiu regele vostru? Nicidecum. A vă răspunde ar însemna să uit ce-aţi făcut. Nu vă voi răspunde, aşadar, decît în clipa cînd îmi veţi fi arătat că aveţi dreptul sa-mi puneţi întrebări. A vă răspunde ar însemna să vă recunosc drept judecătorii mei, şi eu nu vă recu­nosc, decît drept călăii mei.

În mijlocul unei tăceri de moarte, Carol, calm, măreţ şi mereu cu pălăria pe cap, se aşeză iarăşi în jilţul său.

— De ce nu sînt aici francezii mei?! murmură Carol, cu orgo­liu, întorcîndu-şi ochii spre tribuna unde îi zărise pentru o clipă. Ar vedea că prietenul lor, cît se află în viaţă, e vrednic să fie apărat; mort, e vrednic să fie plîns.

Dar oricît scrută în adîncul mulţimii, cerînd lui Dumnezeu să-i dăruiască această prezenţă binefăcătoare şi plină de mîngîiere su­fletească, nu văzu decît chipuri buimace şi înfricoşate. Şi simţi că are de înfruntat ura şi cruzimea.

— Atunci, spuse preşedintele, văzîndu-l pe Carol neclintit în muţenia sa, fie, te vom judeca şi aşa, în ciuda faptului că nu vrei să vorbeşti. Eşti acuzat de trădare, abuz de putere şi asasinat. Mar­torii vor adeveri totul. Poţi pleca. Şedinţa următoare va arăta ceea ce nu vrei să mărturiseşti astăzi.

Carol se ridică şi, întorcîndu-se spre Parry, care era palid şi cu tîmplele brobonite de sudoare, îi întrebă:

— Ce ai, dragul meu Parry, de ce te frămînţi aşa?

— Vai, sire! îngînă Parry, cu lacrimi în ochi şi cu o voce ru­gătoare, pe cînd se pregătea să iasă din sală. Să nu va uitaţi în stînga.

— De ce, Parry?

— Vă implor, sire, nu vă uitaţi!

— Dar ce se întîmplă? Vorbeşte! îl îndemnă Carol, căutînd să străbată cu privirea prin zidul străjilor din spatele lor.

— Ştiţi... dar maiestatea-voastră n-o să se uite, nu-i aşa? Ştiţi, au pus pe masă securea cu care se execută ucigaşii. O privelişte îngrozitoare! Să nu vă uitaţi, sire, vă implor.

— Nerozii! spuse Carol. Mă cred deci un laş, aşa cum sînt ei? E bine că m-ai prevenit, mulţumesc, Parry!

Şi cum venise clipa să iasă, regele păşi în urma străjilor.

Într-adevăr, în stînga uşii, pe un covor roşu, strălucea sinistru securea albă, cu mînerul lung, lustruit de mîna călăului.

Ajuns lîngă ea, Carol se opri şi se întoarse zîmbind:

— A, securea! rîse el. Ingenioasă sperietoare şi întru totul vrednică de acei ce nu ştiu ce însemnează un gentilom. Tu nu mă îngrozeşti, secure a călăului, adăugă el, biciuind-o cu nuieluşa sub­ţire şi mlădioasă pe care o ţinea în mînă. Şi te lovesc, aşteptînd cu răbdare, ca un bun creştin, să mi-o plăteşti.

Şi, ridicînd din umeri, cu un august dispreţ, îşi urmă calea, lăsînd înmărmurită mulţimea îngrămădită în jurul mesei, lacomă să aibă sub ochi chipul regelui la vederea securii ce trebuia să-i des­partă capul de trup.

— Zău, Parry, continuă regele, depărtîndu-se. Toţi aceşti oa­meni mă iau, Dumnezeu să mă ierte, drept un negustor de bumbac din Indii, şi nu un gentilom deprins cu scînteierea spadei. Cred oare că nu preţuiesc nici cît un măcelar?

Zicînd acestea, ajunse la uşă. O mare de oameni se insinuă în preajmă: dacă nu izbutiseră să apuce loc în tribune, voiau măcar să se bucure de sfîrşitul acestui spectacol, din care pierduseră par­tea cea mai vrednică de văzut. Priveliştea acestei mulţimi uriaşe, presărate la tot pasul de chipuri ameninţătoare, smulse regelui un suspin.

„Atîţia oameni, cugetă el, şi nici un prieten credincios"!

În clipa cînd îşi spunea aceste cuvinte de îndoială şi descura­jare, o voce se auzi în apropiere, ca un răspuns:

— Salut regelui detronat!

Regele se întoarse iute, cu ochii şi cu inima în lacrimi.

Era un veteran din gărzile sale: ţinuse să aducă acest ultim omagiu regelui captiv care trecea prin faţa lui.

Cît ai clipi, nefericitul fu aproape zdrobit cu mînerele spadelor. Printre făptaşi, regele îl recunoscu pe căpitanul Groslow.

— Vai! murmură Carol. Iată o pedeapsă prea mare pentru o greşeală atît de mică!

Cu inima strînsă, îşi continuă drumul, dar nu nu făcuse nici o sută de paşi cînd, aplecîndu-se cu ură printre doi soldaţi, un furios îl scuipa în obraz, la fel cum un ticălos blestemat îl scuipase odi­nioară pe Iisus Nazarineanul.

Hohote răsunătoare de rîs şi murmure sumbre umplură văzdu­hul. Mulţimea se retrăgea înapoi, venea înainte, tălăzuia ca o mare dezlănţuită, şi în mijlocul unui val viu, regele avu impresia că ză­reşte ochii scînteietori a lui Athos.

Carol se şterse pe obraz şi zise cu un zîmbet trist:

— Nenorocitul! Pentru o jumătate de coroană i-ar face rău şi lui taică-său.

Regele nu se înşelase. Îl văzuse într-adevăr pe Athos şi prie­tenii săi, care, amestecaţi din nou în mulţime, îl petreceau cu o ultimă privire pe regele matrir.

În clipa cînd acel veteran din gardă îl salută pe rege, inima lui Athos se umplu de bucurie; şi cînd nefericitul îşi veni în fire, găsi în buzunar zece guinee, strecurate de gentilomul francez. Dar cînd laşul cu ocara îl scuipă în faţă pe regele prizonier, Athos duse mîna îndată la pumnal. D'Artagnan îi opri mîna şi spuse cu glas aspru:

— Aşteaptă!

Niciodată nu-şi îngăduise d'Artagnan să vorbească astfel nici cu Athos, nici cu contele La Fère. Athos se supuse. D'Artagnan se sprijini de Athos, făcu semn lui Porthos şi lui Aramis să nu se depărteze şi se postă în spatele omului cu pricina. Omul cu braţele dezgolite, mai făcea haz încă de mîrşava-i ispravă, felicitat de cîte unii la fel de porniţi contra regelui ca şi el.

La puţin timp se urni din loc, îndreptîndu-se spre inima oraşului. D'Artagnan, fără să se desprindă de Athos, îl urmă îndată, făcînd semn lui Porthos şi Aramis să vină şi ei.

Omul cu braţele dezgolite, care părea ucenic de măcelar, co­borî cu doi tovarăşi pe o ulicioară pustie, în pantă, ce dădea spre rîu.

D'Artagnan lăsase braţul lui Athos şi mergea în spatele celui cu ocara.

Ajunşi în apropierea rîului, cei trei îşi dădură seama că sînt urmăriţi, se opriră în loc şi, uitîndu-se obraznic la francezi, schim­bară cîteva glume grosolane între ei.

— Nu ştiu englezeşte, Athos, spuse d'Artagnan. Dar tu ştii, aşa că ai să-mi slujeşti de tălmaci.

La aceste cuvinte, mărind pasul, trecură înaintea celor trei şi deodată, răsucindu-se pe călcîie, d'Artagnan se duse drept la măce­lar, care se opri. Împungîndu-l cu degetul în piept, muşchetarul ceru prietenului său:

— Spune-i, Athos: „Ai fost laş, ai insultat un om lipsit de apărare, ai pîngărit obrazul regelui tău, de aceea vei muri!..."

Athos, palid ca o arătare şi ţinut de mînă de d'Artagnan, tăl­măci aceste ciudate cuvinte omului, care, văzînd aceste sinistre pre­gătiri şi uitătura cumplită a muşchetarului, vru să se pună în apăra­re. Prinzînd mişcarea, Aramis duse mîna la spadă.

— Nu, lasă spada, lasă spada! spuse d'Artagnan. Spada e pen­tru gentilomi.

Şi punînd mîna în beregata măcelarului, adăugă:

— Porthos, isprăveşte-mi-l pe mizerabilul ăsta dintr-o singură lovitură.

Porthos ridică braţu-i năprasnic, iscînd un şuierat ca de praştie, şi pumnul lui uriaş se prăvăli asupra laşului, sfărîmîndu-i ţeasta.

Omul căzu aşa cum cade o vită sub ciocan.

Tovarăşii lui dădură să strige, să fugă, dar nu mai aveau glas şi genunchii li se muiaseră.

— Mai spune-le ceva, Athos, continuă d'Artagnan. „Aşa vor sfirşi toţi cei care uită că un om în lanţuri e o fiinţa sfîntă şi că un rege captiv e de două ori reprezentant al lui Dumnezeu."

Athos repetă cuvintele lui d'Artagnan.

Cei doi, muţi şi cu părul măciucă în cap, priviră la leşul to­varăşului lor scăldat în valuri de sînge negru. Apoi, regăsindu-şi dintr-o dată glasul şi puterile, o rupseră la fugă, ţipînd şi împre-unîndu-şi mîinile.

— S-a făcut dreptate! rosti Porthos, ştergîndu-şi fruntea.

— Şi acum, zise d'Artagnan către Athos, să nu te mai îndoieşti de mine. Fii liniştit! Iau asupra mea tot ce-l priveşte pe rege.

XXIV

WHITE-HALL
Parlamentul, cum era uşor de prevăzut, îl osîndi pe Carol la moarte. Procesele politice sînt întotdeauna simple formalităţi, fi­indcă aceleaşi pasiuni care acuză rostesc şi osînda. Aceasta e logica teribilă a revoluţiilor.

Deşi prietenii noştri se aşteptau la o asemenea sentinţă, ea îi îndurera peste măsură. D'Artagnan, a cărui minte nu era nicicînd mai activă ca în clipele de răscruce, jură din nou că va face totul pentru a împiedica deznodămîntul acestei sîngeroase tragedii. Cum? Nici el singur nu ştia prea bine. Totul depindea de împre­jurări. În aşteptarea unui plan de acţiune trebuia cu orice preţ să cîştige timp, să facă în aşa fel încît execuţia să nu aibă loc a doua zi, aşa cum hotărîseră judecătorii. Singurul mijloc era să facă să dispară pe călăul Londrei.

Călăul odată dispărut, sentinţa nu va avea cum să fie dusă la îndeplinire. Bineînţeles, aveau să trimită după călăul din oraşul cel mai apropiat, dar aşa cîştigau cel puţin o zi, şi o zi în asemenea împrejurări ar putea fi salvatoare. D'Artagnan luă în seama sa această treabă din cale-afară de anevoioasă.

Un lucru nu mai puţin însemnat era să-l prevină pe Carol că vor încerca să-l scape, astfel ca el să-şi ajute pe cît putea prietenii, ori cel puţin să nu-i împiedice în strădaniile lor. Aramis luă în seama sa această grijă primejdioasă. Carol Stuart ceruse ca episco­pul Juxon să vină să-l vadă în închisoare la White-Hall. Mordaunt îl vizitase pe episcop chiar în aceeaşi seară, ca să-i aducă la cunoştiinţă dorinţa regelui, precum şi încuviinţarea lui Cromwell. Aramis se hotărî să-l convingă pe episcop, fie ameninţîndu-l, fie prin rugăminţi, să-i îngăduie să se ducă în locul său la White-Hall, îm­brăcat în veşmintele înaltului prelat.

În sfîrşit, Athos se însărcină să pregătească totul pentru a pă­răsi Anglia, oricum ar fi fost, fie că izbîndeau fie că nu.

La căderea serii, stabiliră să se întîlnească la han, la ceasurile unsprezece, şi fiecare plecă să-şi îndeplinească primejdioasa-i mi­siune.

Palatul White-Hall era păzit de trei regimente de cavalerie şi, mai ales, de necurmata nelinişte a lui Cromwell, care venea şi ple­ca, ori îşi punea pe drumuri generalii sau oamenii lui.

Singur în odaia-i obişnuită, luminată de două lumînări, regele condamnat la moarte privea trist la luxul măririi sale de odinioară, căci în ceasul de pe urmă vezi viaţa mai atrăgătoare şi mai frumoasă ca oricînd.

Parry nu-şi părăsise stăpînul nici o clipă şi de cînd se rostise osînda, plîngea fără încetare.

Carol Stuart, cu coatele sprijinite de masă, privea la un meda­lion înfăţişînd-o pe soţia şi pe fiica sa. Îl aştepta întîi pe episcop, iar după episcop – martinul.

Uneori gîndul i se oprea la curajoşii cavaleri francezi, care îi păreau acum la sute de leghe depărtare, fabuloşi, himerici, aidoma plăsmuirilor pe care le vezi în vis şi care pier de îndată ce deschizi ochii.

Într-adevăr, Carol ajungea în răstimpuri să se întrebe dacă ceea ce i se întîmpla nu era cumva vreun coşmar, ori cel puţin vreo aiurare pricinuită de febră.

La aceste gînduri, se ridica, făcea cîţiva paşi şi se ducea la fe­reastră; dar chiar sub fereastră vedea flintele străjilor. Şi era nevoit să-şi spună că-i treaz şi că visul cel sîngeros e o realitate.

Se întorcea în tăcere la jilţul lui, îşi sprijinea din nou coatele de masă şi, lăsîndu-şi capul în palme, se gîndea.

„Vai! îşi zicea el. Măcar de-aş avea ca duhovnic unul din acele suflete luminate ale bisericii, ce-a scrutat toate tainele vieţii, min­ciuna şi măreţia ei. Poate că glasul lui ar înăbuşi tînguirea ce mi se ridică în inimă! Dar n-am să am parte decît de un preot de rînd, căruia, spre nenorocirea mea, i-am distrus cariera şi averea. Îmi va vorbi de Dumnezeu şi de moarte cum a vorbit şi altora aflaţi în pragul morţii, fără să înţeleagă că regele care moare lasă tronul urzupatorului, cînd copii săi nu mai au pîine."

Apropiind medalionul de buze, murmură pe rînd numele co­piilor.

Cum spuneam, era o noapte ceţoasă şi sumbră. Orologiul bi­sericii din apropiere vestea domol orele. Licărirea celor două lu­mînări arunca în odaia spaţioasă şi înaltă umbre luminate de ciu­date reflexe. Erau strămoşii regelui care se desprindeau din cadrele de aur; erau ultimele pîlpîiri albăstrii şi sclipitoare ale jăratecului ce murea în cămin.

O copleşitoare tristeţe cuprinse sufletul regelui. Lăsîndu-şi fruntea în palme, se gîndi la lumea cea atît de frumoasă atunci cînd o părăseşti, ori mai bine zis cînd ea te părăseşte, la mîngîierile atît de gingaşe ale copiilor, mai ales cînd ştii că n-ai să-ţi mai vezi niciodată copiii, şi la soţia sa, fiinţă nobilă şi curajoasă, care-l îm­bărbătase pînă în ultima clipă. Scoase din sîn crucea bătută-n dia­mante şi decoraţia ordinului Jartierei, pe care ea i le trimisese prin generoşii francezi, şi le sărută; apoi, la gîndul că soţia lui nu va revedea aceste lucruri decît atunci cînd el va zăcea rece şi mutilat în mormînt, simţi flori de gheaţă, ca şi cum moartea i-ar fi pus mantia pe umeri.

Şi atunci, singur în această odaie plină de atîtea amintiri din vremea cînd era rege şi care văzuse atîţia curteni şi atîta linguşire, singur cu un servitor deznădăjuit, care nu-i putea da vreun sprijin, Carol I îşi pierdu curajul şi se lăsă cuprins de slăbiciune, de întuneric, de frigul iernii; şi se cuvine să o spunem, acest rege care muri măreţ şi sublim, cu zîmbetul resemnării pe buze, şterse în umbră o lacrimă ce-i lunecase din colţul genelor şi tremura pe broderia de aur a feţei de masă.

Deodată se auziră paşi pe coridor, uşa se deschise, torţele in­vadară odaia cu o lumina fumegîndă şi o faţă bisericească în veş­minte episcopale, trecu pragul, urmată de două străji, pe care Carol le opri să intre, cu un gest poruncitor.

Străjile se traseră înapoi şi încăperea deveni iarăşi întunecoasă.

— Juxon! exclamă Carol. Juxon! Îţi mulţumesc, ultimul meu prieten, vii tocmai la vreme.

Episcopul se uită pieziş şi cu nelinişte spre omul care plîngea lîngă cămin.

— Haide, haide Parry! vorbi regele. Nu mai plînge. Iată, Dum­nezeu vine la noi.

— Dacă e Parry, zise episcopul, atunci nu mă mai tem. Aşa încît, sire, îngăduiţi-mi să salut pe maiestatea-voastră şi să vă spun cine sînt şi în ce scop vin aici.

Privindu-l pe omul acesta şi auzindu-i glasul, Carol era cît pe ce să scoată un strigăt, dar Aramis duse un deget la buze şi făcu o adîncă plecăciune în faţa regelui Angliei.

— Cavalerul! murmură el.

— Da, sire! îl întrerupse Aramis şi adăugă apăsat: Da, episco­pul Juxon, credincios cavaler a lui Crist, a venit la cererea maiestăţii-voastre.

Carol îşi împreună mîinile. Îl recunoscu pe d'Herblay şi rămase înmărmurit şi fără grai în faţa acestor oameni care, străini, fără alt scop decît imboldul propriei conştiinţe, se împotriveau astfel vo­inţei unui popor şi destinului unui rege.

— Dumneata?! şopti el. Dumneata?! Cum ai ajuns pînă aici? Pentru Dumnezeu, dacă te recunoaşte cineva, eşti pierdut!

Parry se ridicase în picioare şi întreaga-i fiinţa mărturisea o adîncă şi copilărească admiraţie.

— Nu va gîndiţi la mine, sire, spuse Aramis, făcîndu-i din nou semn să tacă. Gîndiţi-vă numai la voi, sire. Precum vedeţi, prietenii voştri veghează. Nu ştiu încă ce vom face, dar patru bărbaţi ho-tărîţi pot săvîrşi multe. De aceea rămîneţi treaz peste noapte, să nu vă mire nimic şi să vă aşteptaţi la orice.

Carol clătină din cap.

— Prietene, spuse el, ştiţi că nu e timp de pierdut şi că, dacă vreţi să acţionaţi, trebuie să vă grăbiţi? Ştiţi că mîine la zece ur­mează să mor?

— Sire, pînă atunci va interveni ceva ce va face execuţia cu neputinţă.

Regele îl privi uimit.

În clipa aceea un zgomot neobişnuit se auzi sub fereastră, ca şi cum s-ar fi descărcat o căruţă cu lemne.

— Auzi? întrebă regele.

Un strigăt de durere răsună aproape numaidecît.

— Aud, răspunse Aramis. Dar nu înţeleg cine poate să fie şi mai ales cine ţipă.

— Nu ştiu nici eu cine ţipă, în schimb ştiu ce e. Ştii că voi fi executat aici, în faţa acestei ferestre? întrebă Carol, şi arătă cu mîna spre piaţa întunecată şi pustie, unde se vedeau doar ostaşi şi san­tinele.

— Da, sire, răspunse Aramis. Ştiu.

— Eh, s-au adus grinzi şi scînduri ca să-mi ridice eşafodul. S-a lovit cineva cînd le-au descărcat.

Aramis se înfioră.

— Vezi, dar, orice împotrivire e zadarnică, murmură Carol. Sînt osîndit, lăsaţi-mă să-mi primesc soarta.

— Sire, glăsui Aramis, venindu-şi în fire după o clipă de tulbu­rare. N-au decît să ridice eşafodul, dar n-au să găsească un călău.

— Ce vrei să spui? întrebă regele.

— Vreau să spun că la ceasul acesta, sire, călăul e fie răpit, fie cumpărat; mîine, eşafodul va fi gata, dar n-au să aibă călău, aşa că execuţia va fi amînată pentru poimîine.

— Şi? murmură regele.

— Mîine peste noapte vă răpim, îl vesti Aramis.

— Cum aşa? izbucni regele, cu faţa fără voie luminată de bu­curie.

— O, domnule, îngînă Parry cu mîinile împreunate. Fiţi binecuvîntat, dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră!

— Cum aşa? repetă regele. Trebuie să ştiu, să vă pot ajuta la nevoie.

— Nu ştiu, sire, spuse Aramis. Dar cel mai brav, cel mai devotat dintre noi patru mi-a spus la despărţire: „Cavalere, dă regelui de ştire că mîine la ora zece seara îl răpim". Şi dacă a spus, o va face.

— Spune-mi, te rog, numele acestui minunat prieten, să-i port o veşnică recunoştinţă, fie de va reuşi, fie de nu, se însufleţi regele.

— D'Artagnan, sire. Acelaşi care era cît pe ce să vă salveze cînd colonelul Harrison a picat atît de nepotrivit peste noi.

— Într-adevăr, sînteţi nişte oameni fără de pereche! spuse re­gele. Să mi se fi povestit asemenea lucruri, nu le-aş fi crezut.

— Acum, sire, continuă Aramis, ascultaţi-mă. Nu uitaţi nici o clipă că noi veghem salvarea voastră. Cel mai mic gest, o frîntură de cîntec, cel mai mic semn din partea celor din jur, scrutaţi tot, ascultaţi tot, gîndiţi-vă la tot.

— Oh, cavalere! exclamă regele. Ce să-ţi spun? Nici un cuvînt fie el pornit din adîncul inimii, n-ar putea da glas recunoştinţei mele. Dacă izbutiţi, n-am să vă spun ca aţi salvat un rege, nu, căci de pe eşafod, aşa cum văd eu acum, regalitatea pare un lucru de nimic, v-o jur; dar veţi reda un soţ soţiei sale, un părinte copiilor săi. Ia-mi mîna, cavalere, e mîna unui prieten care te va iubi, pînă la ultima suflare.

Aramis vru să-i sărute mîna, dar regele luă mîna muşchetarului şi o duse la inimă.

În clipa aceea cineva dădu buzna înăuntru, fără să bată la uşă. Aramis vru să-şi retragă mîna, dar regele nu-l lăsă.

Cel care intrase era unul dintre acei puritani pe jumătate pre­oţi, pe jumătate soldaţi, cum roiau în preajma lui Cromwell.

— Ce doreşti, domnule? întrebă regele.

— Doresc să ştiu dacă spovedania lui Carol Stuart a luat sfîrşit, spuse noul venit.

— Ce te priveşte? i-o reteză regele. Doar nu sîntem de aceeaşi credinţă.

— Toţi oamenii sînt fraţi, răspunse puritanul. Unul dintre fraţii mei va fi dat morţii şi am venit să-l pregătesc pentru moarte.

— Destul! izbucni Parry. Regele nu are nevoie de ajutorul dumitale.

— Sire, şopti Aramis. Fiţi mai îngăduitor, e un spion, fără în­doială.

— După ce preasfinţitul episcop va pleca, te voi asculta cu plă­cere, domnule, zise regele.

Omul cu privirea iscoditoare se retrase, dar nu mai înainte să-l cerceteze atent pe Juxon, ceea ce nu scăpă regelui.

— Cavalere, glăsui el după ce uşa se închise. Cred că ai dreptate şi că omul acesta n-a venit aici cu gînduri curate. Ia aminte să nu ţi se îmtîmple ceva la plecare.

— Sire, murmură Aramis, mulţumesc maiestăţii-voastre. Fiţi liniştit, sub haină am o cămaşă de zale şi un pumnal.

— Aşadar, domnule, mergeţi în pace şi Dumnezeu să vă aibă în pază, cum spuneam pe cînd eram rege.

Aramis plecă şi Carol îl petrecu pînă în prag. Episcopul făcu semnul binecuvântării, străjile se înclinară, trecu maiestuos prin anticamerele pline de ostaşi şi urcă în trăsură, urmat de doi în­soţitori care îl întovărăşiră pînă la episcopie, unde îl părăsiră.

Juxon îl aştepta cu nerăbdare.

— Ei? întrebă el, văzîndu-l pe Aramis.

— Totul s-a petrecut după dorinţa mea, răspunse muşchetarul. Spioni, gărzi, oameni de încredere, toţi m-au luat drept presfinţia-voastră, şi regele vă binecuvîntează, aşteptînd clipa cînd îi veţi da binecuvîntarea.

— Dumnezeu să te aibă în pază, fiule! Pilda ta mi-a dat curaj şi nădejde.

Aramis îşi schimbă hainele, îşi luă mantia şi plecă, prevenindu-l pe Juxon că va mai avea nevoie o dată de ajutorul lui.

Abia ieşi în stradă şi băgă de seamă că-l urmăreşte cineva în­făşurat într-o mantie largă. Duse mîna la pumnal şi se opri în loc. Era Porthos.

— Dragul meu prieten! se bucură Aramis, întinzîndu-i mîna.

— După cum vezi, prietene, fiecare am avut cîte o misiune, zise Porthos. A mea era să te păzesc şi te-am păzit. L-ai văzut pe rege?

— Da, şi totul e bine. Prietenii noştri pe unde sînt?

— Ne întîlnim la unsprezeze, la han.

— Atunci nu-i timp de pierdut.

La biserica Sfintul Paul orologiul tocmai bătea de zece şi ju­mătate. Iuţiră amîndoi pasul şi ajunseră cei dintîi la han. Îndată după ei apăru Athos.

— Totul e bine, îi vesti el, fără să mai aştepte vreo întrebare.

— Ce-ai făcut? îi ceru amănunte Aramis.

— Am închiriat o corăbioară, strîmtă ca o pirogă şi iute ca o rîndunică. Ne aşteaptă la Greenwich, în faţa insulei Cîinilor. Căpi­tanul şi cei patru matrozi vor fi la dispoziţia noastră trei nopţi la rînd pentru cincizeci de lire sterline. De cum ajungem cu regele pe punte, ne folosim de flux şi coborîm pe Tamisa, şi în două cea­suri ieşim în larg. Apoi, ca nişte adevăraţi piraţi, navigam tot pe lîngă coaste, ne pitulam pe lîngă faleze, şi dacă marea e liberă, ne îndreptăm spre Boulogne. Daca pînă atunci se întîmplă să fiu ucis, să ştiţi că pe căpitan îl cheamă Roggers şi corabia se numeşte „Ful­gerul". Aşa o să-i puteţi găsi. Semnul de recunoaştere e o batistă înnodată în cele patru colţuri.