După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Înţeleg, zise d'Artagnan.

— Cum sa spun, oamenii dumneavoastră sînt chiar atît de primejdioşi?

— În ce privinţă?

— Ar fi în stare să încerce vreo ispravă?

D'Artagnan izbucni în rîs.

— Dumnezeule! exclamă el. Pe unul îl scutură frigurile, fiindcă nu-i prieşte în fermecătoarea dumneavoastră ţară; celălalt e un ca­valer de Malta, sfios ca o fetişcană, şi, ca să fim şi mai siguri, le-am luat tot ce aveau asupra lor, pînă şi bricegele şi foarfecele de bu­zunar.

— În cazul ăsta, aduceţi-i, se hotărî englezul.

— Cum, să-i aduc cu mine?! exclamă d Artagnan.

— Da, am opt oameni.

— Patru au să-i păzească pe ei, patru pe rege.

— La urma urmei, cred ca aşa... mai merge, se învoi d'Artag­nan. Dar vă dăm mare bătaie de cap.

— A, nu, veniţi, veniţi. Mă descurc eu.

— O, nu mă îndoiesc, zise d'Artagnan. Cu un om ca dumneata, merg oriunde cu ochii închişi.

Această ultimă linguşire îl făcu pe ofiţer să chicotească plin de încîntare – un rîs care face din oameni prietenii celor care-i tămîiază, fiind aburul vanităţii satisfăcute.

— Ce ne împiedică să începem chiar astă-seară? întrebă d'Ar­tagnan.

— Ce anume?

— Jocul.

— Nimic, într-adevăr, zise Groslow.

— Atunci veniţi astă-seară la noi, şi mîine vă întoarcem vizita. Dacă vă nelinişteşte ceva la oamenii noştri, care, după cum ştiţi, sînt nişte regalişti turbaţi, nu-i nimic, noi o s-avem o noapte plă­cută.

— Minunat! astă-seară la dumneavoastră, mîine la Stuart, poimîine la mine.

— Şi-n zilele următoare, la Londra. Pe legea mea! exclamă d'Artagnan. Vedeţi, pretutindeni poţi să-ţi trăieşti viaţa.

— Da, cînd ai de-a face cu francezi şi, mai ales, cu francezi ca dumneata, zise Groslow.

— Şi ca domnul du Vallon. Tii, ce băiat de viaţă! Şi un în­verşunat partizan de-al Frondei: într-o zi, prinzîndu-l pe Mazarin la strîmtoare, era cît pe ce să-i vină de hac. Numai de frică-l ţine.

— Da, are o mutră simpatică, încuviinţă englezul. Fără să-l cunosc, îmi place foarte mult.

— Staţi să-l cunoaşteţi! Aha, uite că mă cheamă, iertaţi-mă, sîntem foarte legaţi, nu se poate lipsi de mine. Mă iertaţi?

— Vai de mine, domnule!

— Pe diseară.

— La dumneavoastră.

— La mine.

Cei doi schimbară un salut şi d'Artagnan se întoarse la tova­răşii săi.

— Ce dracu tot trăncăneai cu dulăul ăla? întrebă Porthos.

— Dragă prietene, te rog să nu vorbeşti aşa despre domnul Groslow, care-i unul dintre prietenii mei cei mai apropiaţi.

— Tu, prieten cu bruta asta care-i masacrează pe ţărani?

— Sst! dragul meu Porthos. Ei, da, nu zic, domnul Groslow o fi el cam iute din fire, dar i-am descoperit două însuşiri de căpe­tenie: e prost şi îngîmfat.

Porthos căscă ochii, uimit. Athos şi Aramis se priviră zîmbind; ei îl cunoşteau pe d'Artagnan, ştiau că nu face nimic fără o ţintă.

— Şi ţie o să-ţi placă, ai să vezi, adăugă d'Artagnan.

— Cum asta?

— O să ţi-l prezint diseară, vine să joace cărţi cu noi.

— Oho! se bucură Porthos, ai cărui ochi se aprinseră. Are bani?

— E fiul unuia dintre cei mai bogaţi negustori din Londra.

— Ştie să joace lansquenet?

— Moare după cărţi.

— Dar basetă?

— E slăbiciunea lui.

— Dar zaruri?

— Se dă-n vînt după ele.

— Bun! încuviinţă uriaşul. O s-avem o noapte pe cinste.

— Cu atît mai plăcută, cu cît mi-a făgăduit alta şi mai şi.

— Cum aşa?

— Da, astă-seară îl poftim noi. Mîine ne pofteşte el.

— Unde?

— Îţi spun îndată. Acum n-avem decît o singură grijă: să ne arătăm la înălţimea cinstei pe care ne-o face domnul Groslow. Diseară ne oprim la Derby: Mousqueton s-o ia înainte şi, dacă există o sticlă de vin în tot oraşul, s-o cumpere. N-ar fi rău nici dacă ar pregăti o masă bună, la care tu, Athos, nu vei lua parte, fiindcă suferi de friguri, şi nici tu, Aramis, fiindcă eşti cavaler de Malta şi vorbele unor soldăţoi de teapa noastră îţi displac şi te fac să roşeşti .Aţi auzit?

— Am auzit, zise Porthos. Dar să mă ia dracu dacă pricep ceva.

— Porthos, prietene, tu ştii că eu, după tată, mă trag din pro­feţi, iar după mamă, din sibile, şi că nu vorbesc decît în parabole şi în bobote. Cine are urechi să audă, cine are ochi să vadă, deo­camdată atîta pot să vă spun.

— Fă ce vrei, prietene, spuse Athos. Sînt sigur că orice faci e un lucru bun.

— Şi tu eşti de aceeaşi părere, Aramis?

— Întru totul, dragul meu d'Artagnan.

— Într-un ceas bun! spuse gasconul. Iată ce-nseamnă să ai de-a face cu nişte adevăraţi credincioşi: e o plăcere să săvîrşeşti minuni pentru ei. Voi nu sînteţi ca necredinciosul de Porthos, care vrea să vadă şi să pipăie ca să creadă.

— Adevărul e că sînt tare neîncrezător, zise Porthos cu un aer isteţ.

D'Artagnan îl bătu cu palma pe umăr şi, cum ajunseseră în locul unde urmau să prînzească, discuţia se opri aici.

Pe la ceasurile cinci seara, după cum se înţeleseseră, îl trimiseră pe Mousqueton înainte. Mousqueton nu ştia englezeşte, dar, de cînd se afla în Anglia, băgase de seamă un lucru: anume că Grimaud izbutea să se facă înţeles de minune numai prin semne. Se apucă să înveţe împreună cu el meşteşugul acesta şi, după cîteva lecţii, datorită înaltei priceperi a dascălului, dobîndi o oarecare îndemînare. Blaisois îl însoţi.

Trecînd pe strada principală din Derby, cei patru prieteni îl zăriră pe Blaisois în pragul unei case arătoase. Acolo urmau să doarmă peste noapte.

Toata ziua nu se apropiaseră de rege, de teamă să nu dea naşte­re la bănuieli şi, în loc să mănînce la masa colonelului Harrison, cum făcuseră în ajun, prînziseră singuri, împreună.

La ora hotărîtă, Groslow apăru. D'Artagnan îl primi ca pe un prieten vechi de cînd lumea. Porthos îl măsură din creştet pînă în tălpi şi zîmbi, dîndu-şi seama că, în ciuda loviturii grozave cu care îl doborîse pe fratele lui Parry, tot el, Porthos, era mai puternic. Athos şi Aramis se căzniră în fel şi chip să-şi ascundă sila pe care le-o stîrnea bruta aceea necioplită.

Pînă la urmă, Groslow păru mulţumit pe primirea făcută. Athos şi Aramis îşi jucară rolul. La miezul nopţii se retraseră în odaia lor, lăsînd uşa deschisă, chipurile din bunăvoinţă. Mai mult, d'Artagnan se duse şi el după ei, lăsîndu-l pe Porthos să joace singur cu Groslow.

Porthos cîştigă cincizeci de pistoli şi, după ce isprăviră jocul, îi mărturisi englezului că era un om mult mai plăcut decît crezuse la început.

Cît despre Groslow, el îşi făgădui să-şi scoată a doua zi pîrleala de la d'Artagnan şi se despărţi de gascon aducîndu-i aminte de întîlnirea plănuită pentru aceeaşi seară.

Spunem seară, deoarece jucătorii se despărţiră pe la patru di­mineaţa.

Ziua trecu ca de obicei. D'Artagnan se vîntura de colo-colo, de la căpitanul Groslow la colonelul Harrison şi de la colonelul Harrison la prietenii săi. Cine nu-l cunoştea ar fi crezut că asta-i stă în fire, însă prietenii, adică Athos şi Aramis, ştiau că voioşia lui nu era decît înfrigurare.

— Ce-o fi punînd la cale? zicea Aramis.

— Să avem răbdare, zicea Athos.

Porthos tăcea. Îşi număra doar pe pipăite în pungă cei cincizeci de pistoli de care-i uşurase pe englez, cu o mare mulţumire în­tipărită pe faţă.

Seara, sosind la Ryston, d'Artagnan îşi adună prietenii. Aerul acela de veselie nepăsatoare, pe care îl purtase toată ziua ca pe o mască, pierise de pe chipul lui. Athos strînse braţul lui Aramis.

— Oare se apropie clipa? întrebă el.

— Întocmai, răspunse d'Artagnan, auzindu-l. Da, se apropie clipa: în noaptea asta, domnilor, îl vom salva pe rege.

Athos tresări. Ochii i se învăpăiară.

— D'Artagnan, spuse el cu îndoială după atîta speranţă. Nu glumeşti, nu-i aşa? M-ar durea prea mult.

— Ciudat din partea ta, Athos, să te îndoieşti astfel de mine. Unde şi cînd m-ai văzut tu glumind cu inima unui prieten şi cu viaţa unui rege? Ţi-am spus şi-ţi repet că în noaptea asta îl salvăm pe Carol I. M-aţi pus sa găsesc o cale, poftim, am găsit-o!

Porthos se uita la d'Artagnan cu un simţămînt de adîncă ad­miraţie. Aramis surîdea ca un om plin de speranţă. Athos era gal­ben ca un mort şi tremura din toate încheieturile.

— Vorbeşte? spuse Athos.

Porthos deschise ochii mari, Aramis nu-şi mai lua privirea de la buzele lui d'Artagnan.

— Domnul Groslow ne-a poftit să petrecem noaptea cu el, ştiţi asta, nu?

— Da, zise Porthos. Ne-a făcut să-i promitem revanşa.

— Bun. Dar ştiţi unde vom juca?

— Nu.

— La rege.

— La rege?! exclamă Athos.

— Da, domnilor, la rege. În noaptea asta domnul Groslow e de gardă pe lîngă maiestatea-sa şi, ca să-i mai treacă de urît, ne-a poftit la el.

— Pe toţi patru? întrebă Athos.

— Pe toţi patru, desigur, ce dracu! Ce, noi ne părăsim prizo­nierii?

— O, o! făcu Aramis.

— Nu mai spune! îngînă Athos, tremurînd.

— Mergem, aşadar, la Groslow, noi cu spadele, voi înarmaţi cu pumnale. Pentru noi e floare la ureche să-i dăm gata pe cei opt neghiobi, cu tontul lor de căpitan cu tot. Domnul Porthos ce zice?

— Nu zic că e treabă uşoară, răspunse uriaşul.

— Îl îmbrăcăm pe rege cu hainele lui Groslow; Mousqueton, Grimaud şi Blaisois ne ţin caii gata pregătiţi la colţul primei străzi, încălecăm şi, înainte să se crape de ziuă, sîntem la douăzeci de leghe de aici. Ei, am ticluit-o bine, Athos?

Athos puse amîndouă mîinile pe umerii lui d'Artagnan şi-l pri­vi cu zîmbetul lui blajin şi liniştit.

— Dragă prietene, spuse el, nu există sub cer fiinţă mai cura­joasă şi mai nobilă ca tine. În timp ce noi te credeam indiferent la durerile noastre, pe care, fără vreo vină, ai fi putut să nu le îm­părtăşeşti, tu singur ai găsit ceea ce noi ne străduiam zadarnic să găsim. Îţi repet, d'Artagnan, eşti cel mai bun dintre noi, şi te binecuvîntez, şi te iubesc din suflet, fiul meu scump.

— Şi mie să nu-mi dea prin minte aşa ceva! zise Porthos, lovindu-se cu palma peste frunte. Doar e-atît de simplu!

— Dacă am înţeles bine, o să-i ucidem pe toţi, nu-i aşa? în­trebă Aramis.

Athos se cutremură şi se făcu alb ca varul la faţă.

— Pe toţi dracii, n-avem încotro! exclamă d'Artagnan. M-am gîndit mult dacă nu-i chip să ne scutim de treaba asta, dar n-am găsit nimic, credeţi-mă.

— Haide, lăsaţi, acum n-are rost să ne tocmim, vorbi Aramis. Cum facem?

— Am două planuri, răspunse d'Artagnan.

— Să-l auzim pe primul, spuse Aramis.

— Dacă sîntem tuspatru laolaltă, la un semnal al meu, anume cuvîntul „în sfîrşit" , împlîntaţi fiecare pumnalul în inima celui mai apropiat soldat, şi noi vom face la fel. Iată, de la bun început, patru morţi. Lupta va fi acum egală, vom fi patru contra cinci. Ăştia cinci ori se predau şi le punem căluşul în gură, ori se apără, şi atunci îi răpunem. Dacă din întîmplare gazda se răzgîndeşte şi nu ne primeşte decît pe Porthos şi pe mine, drace, va trebui să facem faţa situaţiei şi să lovim îndoit. Asta o să ţină ceva mai mult şi-o să iasă cu tărăboi, dar voi aşteptaţi afară cu spadele în mînă şi, cum auziţi zgomot, daţi fuga.

— Şi dacă te ucid? spuse Athos.

— Cu neputinţă! răspunse d'Artagnan. Băutorii ăştia de bere sînt prea greoi şi stîngaci. De altminteri, tu, Porthos, înfige-te în beregata lor, aşa isprăvim mai repede şi nici nu mai cîrîie.

— Foarte bine! exclamă Porthos. O să fie o trebşoară de toată frumuseţea.

— Groaznic, groaznic! spuse Athos.

— Oh, domnul e gingaş, zise d'Artagnan. Dar cînd te afli în focul bătăliei, nu-ţi mai pasă de nimic. De altfel, prietene, urmă el, dacă socoţi că viaţa regelui nu preţuieşte nici atît, eu n-am spus nimic şi mă duc la Groslow să-l anunţ că sînt bolnav.

— Nu, te rog, sări Athos. Iartă-mă, prietene, am greşit, tu ai dreptate...

În clipa aceea uşa se deschise şi în prag apăru un soldat.

— Domnul căpitan Groslow, spuse el într-o franţuzească stri­cată, m-a trimis să dau de ştire domnilor d'Artagnan şi du Vallon că-i aşteaptă.

— Unde? întrebă gasconul.

— În odaie la Nabucodonosorul englez, răspunse soldatul, pu­ritan înverşunat.

— Bine, rosti într-o englezească fără de cusur Athos, căruia i se urcase sîngele la cap, auzind ocara adusă maiestăţii-sale. Bine, du-te şi spune căpitanului Groslow că venim îndată.

Puritanul ieşi. Valeţii primiră poruncă să pună şaua pe cei opt cai şi să se ducă să aştepte – fără sa se despartă unii de alţii şi fără să descalece – în colţul unei străzi aflată cam la douăzeci de paşi de casa în care regele era sub pază.

XXI

O PARTIDĂ DE CĂRŢI
Într-adevăr, era nouă seara; străjile fuseseră schimbate şi de un ceas începuse schimbul căpitanului Groslow.

D'Artagnan şi Porthos, înarmaţi cu spadele, Athos şi Aramis, cu cîte un pumnal ascuns la piept, se îndreptară către casa care în acea seară slujea drept închisoare lui Carol Stuart. Ultimii doi îşi urmau învigătorii cu umilinţă, ca nişte prizonieri dezarmaţi.

— Pe legea mea, aproape să cred că nu mai veniţi, spuse Gros­low, zărindu-i.

D'Artagnan se apropie de englez şi-i şopti:

— Ca sa spun drept, eu şi cu domnul du Vallon am cam şovăit.

— De ce? întrebă Groslow.

D'Artagnan arătă din ochi spre Athos şi Aramis.

— Ah! făcu Groslow. Nu cumva din pricina convingerilor pe care le au? N-are a face. Dimpotrivă, adaugă el, rîzînd, dacă vor să-l vadă pe rege, au prilejul.

— Petrecem noaptea în odaia regelui? întrebă d'Artagnan.

— Nu, în odaia vecină. Dar, de vreme ce uşa rămîne deschisă, e ca şi cum am fi în aceeaşi încăpere. Ei, v-aţi burduşit de bani? Sper că facem o partidă grozavă astă-seară.

— Ian auzi! spuse d'Artagnan, sunîndu-şi buzunarul doldora.

— Very good, se bucură Groslow, şi deschise uşa odăii. Să vă arăt drumul, domnilor.

Şi intră el cel dintîi.

D'Artagnan se întoarse către prietenii săi. Porthos era nepă­sător, ca şi cum ar fi fost vorba de o partidă obişnuită; Athos era palid, dar hotărît; Aramis îşi ştergea cu batista fruntea umezită de sudoare.

Cei opt ostaşi de strajă se aflau la posturi: patru în odaia re­gelui, doi la uşa de trecere, doi la uşa pe care tocmai intrau cei patru prieteni, văzîndu-i cu spadele în mînă, Athos surîse. Nu era vorba deci de un măcel, ci de o luptă.

Din acea clipă păru din nou tare voios.

Carol, aşa cum se vedea prin uşa deschisă, se întinsese pe pat, îmbrăcat, acoperit doar cu o pătura de lînă.

Parry, aşezat la căpătîi, citea încet dintr-o Biblie, destul de desluşit însă ca să-l audă regele, care asculta cu ochii închişi.

O lumînare grosolană de seu, pusă pe o masă negricioasă, lu­mina chipul resemnat al regelui şi pe acela plin de nelinişte al cre­dinciosului său servitor.

Din vreme în vreme, Parry se oprea, crezînd că regele poate a aţipit, dar acesta deschidea ochii şi îi spunea zîmbind:

— Citeşte mai departe, bunul meu Parry, ascult.

Groslow înaintă pînă în pragul odăii lui Carol, îşi puse cu înfu­murare pe cap pălăria pe care o ţinuse pînă atunci în mînă, privindu-şi oaspeţii, se uită cu dispreţ la această scenă simplă şi du­ioasă, în care un bătrîn servitor citea Biblia pentru regele său, căzut prizonier, se încredinţă dacă fiecare om era la post şi, întorcîndu-se către d'Artagnan, îl privi mîndru, aşteptînd laude pentru iscusinţa lui.

— De minune! exclamă gasconul. Pe toţi sfinţii! N-ai fi un general oarecare!

— Păi ce credeţi! vorbi Groslow. Poate Stuart să fugă cîtă vre­me îl păzesc eu?

— Nici pomeneală! recunoscu d'Artagnan. Decît doar dacă-i pică din cer niscaiva prieteni.

Groslow se lumină la faţă.

Carol Stuart stătuse toată vremea cu ochii închişi, aşa încît nu puteai şti dacă şi-a dat seama de obrăznicia căpitanului puritan, dar, de îndată ce auzi glasul apăsat al lui d'Artagnan, deschise ochii fără să vrea.

La rîndul său, Parry tresări şi se opri din citit.

— La ce te gîndeşti de te-ai oprit? murmură regele. Citeşte mai departe, bunul meu Parry, numai dacă n-ai obosit cumva.

— Nu, sire, spuse valetul.

Şi începu iar să citească.

În prima odaie fusese pregătită o masă, acoperită cu un covor, pe care stăteau nişte sfeşnice aprinse, cărţi de joc, două cornete şi nişte zaruri.

— Domnilor, zise Groslow. Luaţi loc, vă rog. Eu stau în faţa lui Stuart, căci tare îmi place să-l privesc, mai ales unde-i acum. Dumneavoastră, domnule d'Artagnan, şedeţi în faţa mea.

Athos se înroşi de mînie. D'Artagnan îl privi încruntînd sprîn­ceana.

— Aşa, vorbi gasconul. Dumneata, domnule conte de La Fère, în dreapta domnului Groslow; dumneata, domnule cavaler d'Her­blay, în stînga; dumneata, du Vallon, lîngă mine. Dumneavoastră jucaţi pe mîna mea şi domnii pe mîna domnului Groslow.

D'Artagnan avea deci pe Porthos în stînga şi-i putea face sem­ne cu genunchiul, pe Athos şi Aramis în faţa, aşa ca le putea vorbi din ochi.

Auzind numele contelui de La Fère şi al cavalerului d'Herblay, Carol deschise din nou ochii şi, ridicînd capul fără să vrea, cuprinse cu privirea actorii acestei scene.

În clipa aceea, Parry întoarse cîteva file şi citi apăsat acest ver­set din Ieremia:

„Dumnezeu a spus: «Ascultaţi cuvîntul profeţilor, slujitorii mei, pe care eu i-am ales şi i-am trimis vouă»".

Cei patru prieteni se uitară unul la altul. Cuvintele lui Parry arătau că regele a înţeles adevăratul motiv al prezenţei lor acolo. Ochii lui d'Artagnan sclipiră vesel.

— Parcă m-aţi întrebat adineauri dacă am bani! zise el, scoţînd pe masă vreo douăzeci de pistoli.

— Chiar aşa, răspunse Groslow.

— Ei, atunci am şi eu ceva de spus: păziţi-vă bine comoara, dragă domnule Groslow, căci pun prinsoare că nu ieşim de aici fără ea.

— Nici să nu credeţi că n-am s-o păzesc, mormăi Groslow.

— Cu atît mai bine! continuă d'Artagnan. Bătălie, căpitane, bătălie! Tocmai asta şi vrem, ştiţi ori nu ştiţi?

— Ei, ba bine că nu! pufni Groslow în rîs. Voi, franţuzii, căutaţi cearta cu lumînarea.

Carol auzise şi înţelesese într-adevăr totul. O uşoară roşeaţă îi năvăli în obraji. Ostaşii care îl păzeau văzură cum se întinde pu­ţin, ca să-şi dezmorţească oasele, şi cum, chipurile, din pricina că soba dogorea prea tare, dă încet la o parte pătura în carouri sub care, aşa cum am spus, se culcase îmbrăcat.

Athos şi Aramis tresăriră de bucurie văzînd că regele era gata îmbrăcat.

Partida începu. În seara aceea norocul era de partea lui Groslow, care cîştiga mereu. O sută de pistoli trecură astfel dintr-o par­te în cealaltă a mesei. Groslow era de o veselie nebună.

Porthos, care pierduse cei cincizeci de pistoli cîştigaţi în ajun şi încă vreo treizeci pe deasupra, era tare morocănos şi-l tot îm­pungea pe d'Artagnan cu genunchiul să o schimbe pe alt joc. La rîndul lor, Athos şi Aramis îl priveau întrebător. D'Artagnan însă rămînea nepăsător.

Orologiul bătu de zece. Se auzi trecînd rondul de noapte.

— Cîte ronduri aveţi? întrebă d'Artagnan, scoţînd alţi bani din buzunar.

— Cinci, răspunse Groslow. La fiecare două ceasuri.

— Asta-i bine, dovedeşte prevedere, rosti gasconul.

Şi aruncă o privire către Athos şi Aramis.

Pasul patrulei se îndepărtă. D'Artagnan răspunse pentru prima oară semnelor făcute de Porthos, împungîndu-l şi el cu genunchiul.

Între timp, atraşi de joc şi de strălucirea aurului, atît de ispi­titoare pentru oricine, străjile din odaia regelui se apropiară pe nesimţite de uşă şi, ridicîndu-se în vîrful picioarelor, se uitau peste umerii lui d'Artagnan şi ai lui Porthos; ostaşii postaţi la uşă se apropiaseră şi ei, împlinind astfel dorinţa tainică a celor patru prie­teni, care preferau să-i aibă la îndemînă, decît să alerge după ei prin cele patru colţuri ale încăperii. Cele două străji de la uşă stă­teau şi acum cu spadele trase, numai că se sprijineau în ele şi ur­măreau jocul.

Pe măsură ce se apropia clipa hotărîtoare, Athos părea tot mai liniştit; mîinile-i albe şi fine se jucau cu ludovicii de aur, pe care îi îndoia şi îi dezdoia între degete, de parcă ar fi fost de cositor; Aramis, mai puţin stăpîn pe sine, ducea mereu mîna la piept; Port­hos, furios ca tot pierde şi pierde, făcea semne disperate cu genun­chiul.

D'Artagnan se întoarse, se uită maşinal în spatele lui şi, printre doi ostaşi, îl văzu pe Parry în picioare şi pe Carol stînd sprijinit într-un cot, cu mîinile împreunate ca într-o rugă fierbinte. Îşi dădu seama că a sosit clipă hotărîtoare, că fiecare era la post şi că nu aşteptau decît cuvintele „În sfîrşit", care, după cum ne amintim, trebuiau să fie semnalul.

Aruncă o privire spre Athos şi Aramis, vrînd să-i prevină, şi amîndoi îşi traseră scaunele puţin înapoi ca să aibă deplină liber­tate de mişcare.

Îl lovi din nou cu genunchiul pe Porthos şi acesta se ridică alene, ca pentru a-şi mai dezmorţi picioarele; numai că, ridicîn­du-se, încercă spada să vadă dacă iese din teacă.

— Fir-ar să fie! se oţărî d'Artagnan. Încă douăzeci de pistoli pierduţi! Zău, căpitane Groslow, prea eşti norocos, dar n-o să ţină aşa cît lumea.

Şi mai scoase douăzeci de pistoli pe masă.

— Încă un joc, căpitane. Douăzeci de pistoli miză pentru un singur joc, ultimul.

— Fie şi douăzeci de pistoli! încuviinţă Groslow.

Şi întoarse două cărţi, aşa cum cerea jocul: un rege pentru d'Artagnan şi un as pentru el!

— Rege! exclama d'Artagnan. Semn bun! Jupîne Groslow, adăugă el, ia seama la rege!

Şi, cu toată stăpînirea de sine, ceva neobişnuit răsună în glasul lui, făcîndu-l pe englez să tresară.

Groslow începu a întoarce cărţile una după alta. Dacă întorcea el cel dintîi un as, cîştiga, dacă întorcea un rege, pierdea.

Şi întoarse un rege.

— În sfîrşit! izbucni d'Artagnan.

La acest cuvînt, Athos şi Àramis se ridicară în picioare, iar Porthos se trase un pas înapoi.

Pumnalele şi spadele erau gata să-şi arate scînteierea, dar, deo­dată, uşa se dădu de perete şi Harrison apăru în prag, însoţit de un om înfăşurat într-o mantie.

În spatele acestuia luceau flintele a cinci sau şase ostaşi.

Groslow se ridică iute, ruşinat că a fost găsit la băutură, joc de cărţi şi de zaruri. Harrison însă nici nu-l luă în seamă şi intră în odaia regelui, urmat de tovarăşul său.

— Carol Stuart, rosti el, am primit poruncă să te duc la Londra fără popas de zi ori de noapte. Pregăteşte-te, plecăm numaidecît.

— Şi cine a dat această poruncă? întrebă regele. Generalul Oliver Cromwell?

— Întocmai, adeveri Harrison. Iată-l aici pe domnul Morda­unt, care tocmai a sosit cu ordinul şi care e însărcinat să-l aducă la îndeplinire.

— Mordaunt! murmurară cei patru prieteni, schimbînd în fugă o privire.

D'Artagnan înşfacă de pe masă banii pierduţi de el şi de Port­hos şi-i vîrî la iuţeală în buzunaru-i încăpător; Athos şi Aramis trecură în spatele lui. Mordaunt, simţind mişcarea, se întoarse şi, recunoscîndu-i, scoase un strigăt de bucurie sălbatică.

— Cred că ne-au prins! şopti d'Artagnan.

— Nu încă, spuse Porthos.

— Colonele! Colonele! ţipă Mordaunt. Înconjură casa, sînteţi trădaţi! Francezii ăştia au fugit de la Newcastle şi vor să-l răpească pe rege. Arestaţi-i!

— Eh, tinere! spuse d'Artagnan, trăgîndu-şi spada. Uşor de spus, dar mai greu de făcut.

Şi, rotind spada în jur, într-o morişcă înspăimîntătoare, strigă:

— Să ne retragem, prieteni, să ne retragem...

În aceeaşi clipa sări spre uşă şi răsturnă doi dintre ostaşii de pază, mai înainte să fi avut răgazul să-şi încarce flintele. Athos şi Aramis îl urmară; Porthos le sluji drept ariergardă şi, pînă să se dezmeticească soldaţii, dimpreună cu ofiţerii şi colonelul, erau cu toţii afară în stradă.

— Foc! răcni Mordaunt. Trageţi în ei!

Două sau trei împuşcături fulgerară în noapte, dar nu tăcură decît să-i arate pe cei patru fugari cum dispar după colţul străzii, teferi şi nevătămaţi.