După douăzeci de ani partea îNTÎIA

(urmare)
— Păi bine, se strîmbă Porthos. Iar berbec?

— Dragă domnule de Comminges, vorbi d'Artagnan. Trebuie să ştii că prietenul meu, domnul du Vallon, e hotărît la fapte mari, dacă Mazarin se încăpăţînează să-l hrănească cu asemenea bucate.

— Ba o spun răspicat, sări Porthos, că dacă nu ia friptura de aici, nu mai pun nimic în gură.

— Luaţi friptura! porunci Comminges. Doresc ca domnul du Vallon să aibă o masă plăcută, cu atît mai mult cu cît am o veste care-i va face poftă de mîncare, sînt sigur.

— A murit cumva Mazarin? întreba Porthos.

— Nu, ba chiar mă văd silit să vă spun că-i sănătos tun.

— Cu atît mai rău.

— Şi care-i vestea? se interesă d'Artagnan. O veste în închi­soare e un fruct atît de rar, că-mi vei ierta nerăbdarea, nu-i aşa domnule de Comminges? Asta, mai ales că ne-ai dat a înţelege că e o veste bună.

— V-aţi bucura să aflaţi că domnul conte de la Fère e sănătos? spuse Comminges.

Ochişorii lui d'Artagnan se holbară peste măsură.

— Dacă m-aş bucura?! exclamă el. Mai mult decît atît, aş fi fericit!

— Aflaţi atunci că însuşi contele m-a rugat să vă transmit toate cele cuvenite şi să vă spun că-i bine sănătos.

D'Artagnan era cît pe ce să sară în sus de bucurie. O privire iute îi tălmaci lui Porthos ceea ce gîndea: „Dacă Athos ştie unde sîntem, spunea privirea gasconului, dacă ne trimite vorbă, curînd are să treacă la fapte".

Porthos nu se prea pricepea să înţeleagă omul din ochi, dar de astă dată, auzind numele lui Athos, încercase aceleaşi simţăminte ca şi d'Artagnan şi înţelesese lămurit totul.

— Contele de la Fère te-a rugat să ne transmiţi salutări dom­nului Vallon şi mie? întrebă cu sfială gasconul.

— Întocmai, domnule.

— Prin urmare, l-ai văzut?

— Fireşte.

— Şi unde-i? dacă nu-i cu supărare.

— Foarte aproape de-aici, zîmbi Comminges.

— Foarte aproape! murmură d'Artagnan, şi ochii îi scînteiară.

— Atît de aproape, încît, dacă ferestrele care dau spre pavilionul cu portocali n-ar fi zidite, l-aţi vedea şi de-aici.

„Dă tîrcoale castelului" – cugetă d'Artagnan în sinea lui, şi ur­mă cu glas tare:

— L-ai întîlnit cumva la vânătoare, în parc?

— Nu, nu, mai aproape, mult mai aproape! Iată, în spatele zidului ăstuia, spuse Comminges, lovind cu pumnul în perete.

— În spatele zidului, zici? Păi de ce se află în spatele zidului? Ne-au adus noaptea şi habar n-am unde sînt, să ma ia naiba!

— Atunci presupune un lucru, interveni Comminges.

— Presupun orice doreşti.

— Presupune că în peretele ăsta se află o fereastră.

— Şi-apoi?

— Şi că de la această fereastră îl vedeţi pe domnul de La Fère la fereastra lui.

— Aşadar, contele de La Fère e găzduit la castel?

— Da.

— În ce calitate?

— În aceeaşi calitate ca dumneavoastră.

— Athos, prizonier?

— Ştiţi bine doar, rîse Comminges. La Rueil nu există prizo­nieri, aici nu-i închisoare.

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule! Athos a fost arestat?

— Ieri, la Saint-Germain, pe cînd ieşea de la regină.

Braţele lui d'Artagnan căzură fără vlagă de-a lungul corpului. Parcă l-ar fi lovit trăsnetul. O paloare cumplită i se aşternu pe chipul arămiu, aidoma unui nor alb, dar pieri îndată.

— Prizonier! îngăimă el.

— Prizonier! şopti abătut şi Porthos.

Deodată, d'Artagnan ridică fruntea şi în ochi i se aprinse o scînteie, care scăpă chiar şi prietenului sau. Apoi, deznădejdea de mai înainte luă iarăşi locul acestei trecătoare înseninări.

— Haide-haide! spuse Comminges, care din ziua arestării lui Broussel, cînd d'Artagnan îi venise în ajutor, scăpîndu-l din mîna parizienilor, aşa cum am văzut, nutrea o adevărata afecţiune pentru gasconul nostru. Haide, nu vă amărîţi, n-am vrut să vă aduc o veste proastă, dimpotrivă. Cum acuma-i război, nimeni nu ştie ce-l aş­teaptă. Decît să vă lăsaţi pradă deznădejdii, mai bine bucuraţi-vă că întîmplarea v-a adus prietenul aproape.

Îndemnul ofiţerului nu avu nici o înrîurire asupra lui d'Artag­nan, care păstră aerul său mohorît.

— Cum se simte? întrebă Porthos, dornic să scoată şi el o vor­bă, văzînd că d'Artagnan tace.

— Foarte bine, răspunse Comminges. Întîi, ca şi dumneavoas­tră, părea deznădăjduit. Dar cînd a auzit că Mazarin îl vizitează chiar astă-seară...

— Ei! făcu d'Artagnan. Mazarin se duce în vizită la contele de La Fère?

— Da, şi a avut grijă să-i dea de ştire, iar dînsul m-a rugat atunci să vă spun că se va folosi de această favoare a cardinalului pentru a pleda cauza dumneavoastră şi a sa.

— Scumpul nostru conte! exclamă d'Artagnan.

— Frumoasă treabă! mîrîi Porthos. Mare favoare! Ce Dumne­zeu! Contele de La Fère, care se înrudeşte cu familiile Montmo­rency şi Rohan, preţuieşte mai mult decît Mazarin.

— N-are a face, spuse d'Artagnan, cu tonul cel mai dulce din lume. Dacă te gîndeşti bine, dragul meu du Vallon, asta-i o mare cinste pentru contele de La Fère. O asemenea vizită, mai ales, te umple de speranţe! Ba, după mine, e o cinste atît de mare pentru un arestat, încît cred că domnul de Comminges se înşală.

— Cum să mă înşel?!

— Nu cumva contele de La Fère e chemat la Mazarin în loc să se ducă Mazarin în vizită la dînsul?

— Nu, nu, se împotrivi Comminges, care ţinea să povestească totul întocmai. Am auzit bine ce-a spus cardinalul. El se va duce în vizită la contele de La Fère.

D'Artagnan se uită spre Porthos, să vadă dacă îşi dă seama de însemnătatea acestei vizite, dar nu-i întîlni privirea.

— Aşadar, făcu gasconul, cardinalul are obiceiul să se plimbe prin pavilionul cu portocali?

— În fiecare seară se încuie acolo, răspunse Comminges. Se pare că acolo chibzuieşte asupra problemelor de stat.

— Atunci încep să cred că, într-adevăr, domnul de La Fère va fi cel care va primi vizita Eminenţei-Sale, spuse d'Artagnan. De altfel, cardinalul va fi însoţit, desigur.

— Da, de doi ostaşi.

— Şi vor discuta amîndoi probleme importante de faţă cu doi străini?

— Soldaţii sînt elveţieni din nişte cantoane mici şi vorbesc nu­mai germana. În plus, mai mult ca sigur că vor aştepta la uşă.

D'Artagnan îşi înfigea unghiile în palme, ca să nu i se zugrăve­ască pe faţă şi altceva decît dorea el.

— Ar fi bine dacă Mazarin s-ar feri să intre singur, vorbi d'Ar­tagnan. Contele trebuie să fie furios.

Comminges pufni în rîs.

— S-ar zice că mîncaţi oameni, nu altceva? Domnul de La Fère e foarte politicos, şi-apoi nici nu are arme. La primul strigăt al Eminenţei-Sale, cei doi ostaşi care-l însoţesc în permanenţă dau fuga îndată.

— Doi ostaşi! murmură d'Artagnan, străduindu-se parcă să-şi amintească ceva. Doi ostaşi, da, da! De aceea aud în fiecare seară pe cineva strigînd doi oameni, pe care îi văd apoi plimbîndu-se pe sub fereastra mea chiar şi cîte o jumătate de ceas.

— Întocmai, ei sînt. Îl aşteaptă pe cardinal, sau mai bine , pe Bernouin, care vine să-i cheme în clipa cînd cardinalul iese la plimbare.

— Frumoşi bărbaţi, nu zic! făcu d'Artagnan.

— Sînt din regimentul Lens, pe care Prinţul, în semn de cin­stire, l-a dăruit cardinalului.

— Ah, domnule, spuse d'Artagnan, ca pentru a cuprinde în­tr-un singur cuvînt această lungă convorbire. Numai de s-ar îndu­pleca Eminenţa-Sa să ne dăruiască libertatea, atît nouă cît şi dom­nului de La Fère!

— O doresc din toată inima, spuse Comminges.

— Atunci, dacă uită cumva de vizita asta, ţi-ar fi greu să-i aduci aminte?

— Cîtuşi de puţin, dimpotrivă.

— Of, asta mă mai linişteşte puţin!

Îndemînarea cu care gasconul schimbase vorba ar fi apărut ca o manevră sublimă oricui ar fi putut să-i citească în suflet.

— Mai am o ultimă rugăminte, dragă domnule de Comminges, urmă el.

— Te ascult bucuros, domnule.

— Îl mai vezi pe contele de la Fère?

— Da, mîine dimineaţă.

— Salută-l din partea noastră şi spune-i că-l rog să ceară şi pentru mine aceeaşi favoare care i s-a făcut.

— Doreşti să vină cardinalul aici?

— Nu. Ştiu cine sînt şi nu cer mai mult decît mi se cuvine. Aş vrea doar ca Eminenţa-Sa să-mi facă cinstea să mă asculte.

— Oh! murmură Porthos, clătinînd din cap. Nu l-aş fi crezut niciodată în stare de una ca asta. Cît îl doboară nenorocirea pe om!

— Bine, am să-i spun, făgădui Comminges.

— Mai spune contelui că sînt sănătos tun şi că m-ai văzut trist, dar resemnat.

— Îmi face plăcere, domnule, să te-aud vorbind aşa.

— Spune-i acelaşi lucru şi despre domnul du Vallon.

— Ba despre mine, nu! Strigă Porthos. Eu nu-s cîtuşi de puţin resemnat.

— Ai să te resemnezi şi tu, prietene.

— Niciodată!

— Are să se resemneze, domnule de Comminges. Îl cunosc mai bine decît se cunoaşte singur şi ştiu că are o mie de însuşiri fără de pereche, pe care nici măcar nu le bănuieşte. Taci, dragul meu du Vallon, şi resemnează-te!

— Cu bine, domnilor! spuse Comminges. Noapte bună!

— Ne vom strădui s-o avem.

Comminges salută şi plecă. D'Artagnan îl urmări cu privirea, păstrîndu-şi acelaşi aer umil şi resemnat. Dar abia se închise uşa în urma căpitanului, că sări asupra lui Porthos şi începu să-l strîngă în braţe, avînd în ochi o bucurie asupra căreia era cu neputinţă să te înşeli.

— Of, ce-ai păţit? suspină Porthos. Bietul meu prieten! Nu cumva ţi-ai ieşit din minţi?

— Sîntem salvaţi!

— Mie nu mi se pare deloc, dimpotrivă, bag de seamă că ne-a adunat pe toţi dinapoia gratiilor, afară doar de Aramis, şi că nădej­dile noastre de scăpare s-au micşorat de cînd încă unul dintre noi a picat în capcana lui Mazarin.

— Nici pomeneală, Porthos, prietene! Capcana era bună pen­tru doi, pentru trei e prea şubredă.

— Nu pricep nimic, se tîngui Porthos.

— De prisos! spuse d'Artagnan. Hai să mîncăm şi să prindem puteri, căci vom avea nevoie de asta la noapte.

— Ce facem la noapte? întrebă Porthos, din ce în ce mai ne­dumerit.

— Se poate să călătorim.

— Păi...

— Haidem la masă, dragul meu! Mie, cînd mănînc, îmi vin idei. După-masă, cînd mi se vor fi rînduit în minte, am să-ţi spun totul.

Oricît de mult ar fi dorit Porthos să afle planurile lui d'Artag­nan, cum îi ştia obiceiurile, se aşeză la masă fără să mai stăruie şi mîncă cu o poftă ce vădea deplina-i încredere în buna chibzuinţă a prietenului său.

XLV

BRAŢUL ŞI MINTEA
Mîncară în tăcere, dar fără să fie cîtuşi de puţin trişti; din cînd în cînd, cîte o fluturare de zîmbet lumina chipul lui d'Artagnan, cum se întîmpla întotdeauna în clipele sale de voioşie. Porthos căta cu luare-aminte la aceste zîmbete, întîmpinîndu-l pe fiecare cu cîte o exclamaţie şi arătînd că deşi nu pricepea nimic, urmărea frămîntarea prietenului său.

La încheierea mesei, d'Artagnan se rezemă de spătarul scau­nului, puse picioarele unul peste celălalt şi începu să se legene cu aerul unui om foarte mulţumit de sine.

Porthos îşi sprijini coatele de masă şi bărbia în palme, uitindu-se la el cu aceea privire încrezătoare, care dădea acestui uriaş o expresie de negrăită bunătate.

— Ei? făcu întrebător d'Artagnan după cîtva timp.

— Ei? repetă Porthos.

— Ce spuneai, dragă prietene?...

— Eu n-am spus nimic!

— Ba da, spuneai că tare ai mai avea poftă să pleci de-aici!

— Hm, asta aşa-i, nu pofta îmi lipseşte!

— Şi mai spuneai că pentru asta n-avem decît să scoatem uşa din ţîţîni, ori sa dărîmăm un zid.

— Da, chiar aşa, şi-acum spun la fel.

— Şi eu, Porthos, ziceam că nu e bine, că atîta vreme cît n-avem haine să ne travestim, nici arme să ne apărăm, după cel mult o sută de paşi au să ne prindă şi-o să fie vai de noi!

— E drept, ne-ar trebui şi haine, şi arme.

— Ei bine, glăsui d'Artagnan, ridicîndu-se. Avem tot ce ne tre­buie, prietene Porthos, ba chiar mai mult decît ne trebuie.

— Unde? făcu Porthos, rotindu-şi ochii în jur.

— Nu căuta, e zadarnic, toate vor veni singure la noi în clipa cînd dorim noi. Cam cînd i-am văzut ieri plimbîndu-se prin curte pe cei doi elveţieini?

— Cam la un ceas după căderea nopţii.

— Dacă azi nu zăbovesc, înseamnă că ne rămîne doar un sfert de ceas de aşteptare pînă vom avea plăcerea să-i vedem.

— Da, să tot fie un sfert de ceas pînă atunci.

— Braţul tău e la fel de puternic, cred, ce zici, Porthos?

Porthos îşi sumese mînecile pînă sus şi se uită cu mare mul­ţumire la braţele sale nervoase, groase cît pulpa unui om obişnuit.

— Cum nu, spuse el. Destul de puternice.

— Şi, fără să te osteneşti prea mult, poţi face un cerc din cleşte­le ăsta şi un tirbuşon din vătrai?

— Nici vorbă, îl încredinţă Porthos.

— Să vedem! îl puse la treabă d'Artagnan.

Uriaşul luă pe rînd în mînă cleştele şi vătraiul. Cu o nespusă uşurinţă, ba parcă fără nici o sforţare, făcu îndată ceea ce i se ce­ruse.

— Poftim!

— Minunat! exclamă d'Artagnan. Zău, Porthos, eşti grozav!

— Am auzit, spuse Porthos, de unul Milon din Crotona, care era în stare de lucruri nemaipomenite. Îşi lega fruntea cu o funie şi o făcea să se rupă; omora un bou dintr-un pumn şi-l ducea acasă în spinare; oprea în loc un cal, apucîndu-l de picioarele dindărăt, şi multe altele. Am cerut să mi se povestească toate isprăvile lui, acolo, la Pierrefonds, şi-am izbutit să le împlinesc şi eu întocmai, afară de povestea cu ruptul frînghiei prin umflarea vinelor de la tîmple.

— Asta-i din pricină că puterea ta nu stă la cap, Porthos, zise d'Artagnan.

— Nu, stă în braţe şi-n umeri, încuvinţă cu naivitate Porthos.

— Ei bine, prietene, haidem la fereastră. Să folosim puterea asta ca să scoatem o gratie. Aşteaptă să sting lampa.

XLVI

BRAŢUL ŞI MINTEA