După douăzeci de ani partea îNTÎIA



Yüklə 5,44 Mb.
səhifə19/66
tarix02.11.2017
ölçüsü5,44 Mb.
#27417
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   66

După aceea aruncă o pungă plină de ludovici pe fundul unui cufăr pe care tînărul urma să-l ia cu sine, îl strigă pe Olivain, la­cheul ce-i însoţise de la Blois, şi-i porunci să rînduiască lucrurile în cufăr sub ochii lui, veghind să nu lipsească nimic din cele de trebuinţă unui tînăr ce pleca la oştire.

În cele din urmă, după aproape un ceas petrecut cu aceste înde­letniciri, deschise uşa ce dădea în odaia vicontelui şi întră încetişor.

Soarele, care se şi ridicase pe cer, năvălea în încăpere prin fe­reastra largă, căci Raoul, întorcîndu-se tîrziu în ajun, uitase să tragă perdelele. Dormea încă, cu capul gingaş rezemat de braţ. Pletele negre acopereau pe jumătate fruntea senină şi umezită de o bură de sudoare, ce luneca în perle pe obrajii lui de copil obosit.

Athos se apropie şi se aplecă asupră-i plin de duioşie şi tris­teţe, uitîndu-se îndelung la tînărul surîzător şi cu pleoapele între­deschise, ale cărui vise trebuie că erau dulci şi somnul lin, într-atît de învăluitoare era veghea mută, pătrunsă de grijă şi de iubire a îngerului său păzitor. Treptat-treptat, Athos se lăsă furat de reve­rie în faţa acestei tinereţi atît de strălucitoare şi neprihănite. Anii de altădată îi înviară în amintire cu suavele lor aduceri aminte, care sînt mai curînd adieri înmiresmate decît gînduri. Între acest trecut şi prezent era o prăpastie. Dar închipuirea zboară ca un în­ger şi ca fulgerul; ea străbate mările unde am trăit naufragii, întu­necimile în care ne-am pierdut iluziile, prăpastia unde ne-am în­gropat fericirea. Şi Athos cugetă că prima parte a vieţii sale a fost zdrobită de o femeie; se gîndi cu groază ce înrîurire putea să aibă dragostea asupra unei firi atît de simţitoare şi totodată viguroasă.

Amintindu-şi cîte pătimise, presimţi tot ce putea să pătimească Raoul, şi unda de tandră şi adîncă milă ce-i năpădi inima, se adună în privirea-i umedă aţintită asupra tînărului.

În clipa aceea, Raoul se trezi dintr-un somn tihnit şi senin, aşa cum au îndeobşte fiinţele gingaşe ca păsările cerului. Privirile li se întîlniră şi Raoul înţelese, fără îndoială, tot ce se petrecea în inima acestui om, care îl aştepta să se trezească, aşa cum iubitul aşteaptă să i se trezească iubita, căci o nesfîrşită dragoste i se zu­grăvi la rîndu-i în ochi.

— Eraţi aici, domnule? zise el, plin de respect.

— Da, Raoul, aici, răspunse contele.

— Şi nu m-aţi trezit?

— Voiam să te las să mai dormi puţin, dragul meu. Trebuie să te fi obosit mult ziua de ieri, ai stat pînă noaptea tîrziu.

— Oh, domnule, ce bun sînteţi! murmură Raoul.

Athos surîse.

— Cum te simţi? întrebă el.

— Minunat, domnule, voios şi pe deplin odihnit.

— Asta înseamnă că eşti încă în creştere, urmă Athos, cu acea grijă părintească şi înduioşătoare a omului matur faţă de un tînăr. La anii tăi simţi îndoit orice oboseală.

— Oh, domnule, vă cer iertare, zise Raoul, ruşinat de atîta bu­năvoinţă. Într-o clipă sînt gata îmbrăcat.

Athos îl strigă pe Olivain şi, într-adevăr, după vreo zece mi­nute, cu acea punctualitate pe care el, deprins cu viaţa de ostaş, i-o transmisese tînărului, Raoul fu gata.

— Acum, glăsui vicontele către Olivain, îngrijeşte-te de cufărul meu.

— Cufărul te-aşteaptă, Raoul, zise Athos. Totul a fost rînduit sub ochii mei şi nimic n-o să-ţi lipsească. Dacă poruncile mele au fost urmate întocmai, cufărul trebuie să fie urcat pe cal, ca şi ba­gajul lacheului.

— Totul s-a adus la îndeplinire precum a poruncit domnul conte, şi caii aşteaptă, zise Olivain.

— Şi eu care dormeam în timp ce dumneavoastră, domnule, aţi avut bunătatea să vă îngrijiţi de toate! strigă Raoul. Într-adevăr, mă copleşiţi cu atîta bunătate.

— Prin urmare, mă iubeşti un pic, cel puţin aşa sper, vorbi Athos, aproape înduioşat.

— Oh, domnule! izbucni Raoul, gata să se înăbuşe în strădania de a nu-şi arăta tulburarea printr-o pornire drăgăstoasă. Dumne­zeu mi-e martor că vă iubesc şi că va venerez.

— Vezi dacă n-ai uitat ceva, zise Athos, aruncîndu-şi ochii în jur, ca şi cum ar fi căutat un anumit lucru, numai ca să-şi ascundă şi el tulburarea.

— N-am uitat nimic, domnule, zise Raoul.

În clipa aceea, lacheul se apropie cu oarecare şovăială şi îi spu­se în şoaptă:

— Domnul viconte nu are spadă, fiindcă domnul conte mi-a poruncit să-i iau spada descinsă aseară.

— Bine, murmură Athos. Asta rămîne în grija mea.

Raoul păru că nu bagă în seamă aceste cuvinte. Coborî din odaie, uitîndu-se necontenit la conte, ca să vadă dacă a sosit mo­mentul să-şi ia rămas bun; dar Athos nu dădu nici un semn.

Cînd ajunse în capul treptelor de la intrare, Raoul văzu trei cai.

— Oh, doamne! strigă el, fericit. Aşadar, mă însoţiţi?

— Vreau să te petrec o bucată de drum, zise Athos.

Ochii lui Raoul străluceau de bucurie şi se aruncă sprinten în şa.

Athos încălecă fără grabă pe cal, după ce şoptise ceva lacheului, care, în loc să-i urmeze, se întoarse în casă. Raoul, încîntat să se afle în tovărăşia contelui, nu băgă de seamă nimic, ori avu aerul că nu bagă de seamă.

Cei doi gentilomi apucară pe Pont-Neuf, apoi ţinură cheiul, sau mai degrabă calea numită pe atunci malul Pépin, şi porniră de-a lungul zidurilor lui Grand-Châtelet. Cînd ieşiră în strada Saint-Denis, îi ajunse din urmă şi lacheul.

Mergeau în tăcere. Raoul simţi lămurit clipa despărţirii tot mai aproape; contele dăduse în ajun felurite porunci privind treburile sale de peste zi. De altfel, ochii săi, ca şi puţinele cuvinte ce-i scă­pau din cînd în cînd de pe buze, mărturiseau o şi mai mare iubire. În răstimpuri nu se putea stăpîni să nu dea glas cîte unui gînd ori unui sfat, şi spusa lui vădea o grijă neţărmuită.

După ce trecură de poarta Saint-Denis, cînd cei doi cavaleri ajunseră pe culmea dealului Récollets, Athos cercetă cu privirea calul vicontelui.

— Ia aminte, Raoul, rosti el. Ţi-am spus adesea şi n-ar trebui să uiţi; asta fiind un mare cusur pentru un călăreţ: Iată, calul tău a şi obosit; e plin de spume, în vreme ce al meu pare abia scos din grajd. Îi chinui gura cu zăbala, strîngînd frîul şi, din pricina asta, n-ai să-l mai poţi struni cu destulă iuţeală; bagă de seamă, salvarea unui cavaler depinde cîteodată de repeziciunea cu care calul îi dă ascultare. Gîndeşte-te că peste opt zile nu vei mai face exerciţii de călărie într-un manej, ci te vei afla pe cîmpul de luptă.

Şi numaidecât, ca să nu dea prea multă însemnătate acestor lucruri şi să-l mîhnească, adăugă:

— Uite, Raoul, ce minunată cîmpie pentru vînătoarea de po­tîrnichi!

Tînărul se folosi de sfatul contelui, admirînd totodată preve­nitoarea-i delicateţe.

— Am remarcat ieri şi altceva, spuse Athos. Anume, că prea încordezi braţul cînd ţii pistolul în mînă. Încordarea asta face să tragi alături de ţintă. Astfel, din douăsprezece focuri, ai dat greş de trei ori.

— Iar dumneavoastră aţi nimerit de douăsprezece ori la rînd, zîmbi Raoul.

— Fiindcă ţineam braţul îndoit şi mă rezemam în cot. Înţelegi ce vreau să-ţi spun, Raoul?

— Da, domnule. Am tras după aceea singur la ţintă, urmîndu-vă povaţa, şi n-am mai dat greş.

— Ascultă, continuă Athos. E ca şi cînd, încrucişînd spada, te-ai năpusti îndată asupra adversarului. E un cusur al tinereţii, ştiu, dar mişcarea corpului în clipa cînd te avînţi la atac abate întot­deauna direcţia spadei; şi dacă ai avea potrivnic un om cu sînge rece, acesta te-ar opri de la primul pas, parînd printr-un gest, ori chiar printr-o lovitură directă.

— Da, domnule, aşa cum dumneavoastră aţi făcut de atîtea ori. Dar nu oricine are îndemînarea şi curajul dumneavoastră.

— Eh, cam pişcă vîntul ăsta! făcu Athos. O amintire de-a ier­nii! A, să nu uit, spuneam că dacă vei intra în foc, şi vei intra, căci te vei înfăţişa unui tînăr general care îndrăgeşte grozav mirosul de pulbere, să ţii minte că dacă e să lupţi de unul singur cu cineva, aşa cum se întîmplă adesea, mai cu seamă nouă, celor ce luptăm pe cal, să ţii minte: tu să nu tragi niciodată cel dintîi. Cine trage întîi nimereşte rareori adversarul, întrucît trage cu teama că va ră­mîne dezarmat în faţa unui duşman înarmat; în plus, cînd îl vezi pe adversar că trage, smuceşte frîul şi ridică-ţi calul în două pi­cioare: mie asta mi-a salvat viaţa în două sau în trei rînduri.

— Am să vă urmez sfatul, nu numai din recunoştinţă.

— Ei! spuse Athos. Nu-s niscaiva braconieri cei pe care i-au prins colo jos?... Da, într-adevăr... Şi încă ceva foarte important Raoul: dacă eşti rănit în luptă, dacă te prăbuşeşti de pe cal şi ţi-a mai rămas un dram de putere, caută şi te abate din calea urmată de regimentul tău; altfel, pot să se întoarcă şi să te strivească sub copitele cailor. Oricum, de-ai să cazi rănit, scrie-mi numaidecît, ori pune pe cineva să-mi scrie: noi, ăştia, ne pricepem la răni, a­dăugă Athos, zîmbind.

— Mulţumesc, domnule, răspunse tînărul, adînc mişcat.

— Ah, iată-ne la Saint-Denis, murmură Athos.

Într-adevăr, tocmai ajungeau la poarta oraşului, unde stăteau de pază două santinele. Unul dintre ostaşi rosti către celălalt:

— Uite încă un tînăr gentilom care se pare că pleacă la oaste.

Athos se întoarse în şa: tot ce-l privea pe Raoul, fie şi indirect, căpăta numaidecît interes în ochii lui.

— După ce vezi asta? întrebă contele.

— Aşa, după înfăţişare, monseniore, răspunse santinela. De altminteri, şi vîrsta l-arată. E-al doilea pe ziua de azi.

— A mai trecut pe-aici în dimineaţa asta un tînăr ca mine? întrebă Raoul.

— Da, pe cinstea mea, unul tare chipeş şi mîndru. Asta mi-a arătat că trebuie să fie de neam mare.

— Atunci voi avea un tovarăş de drum, domnule, zise Raoul, urmîndu-şi calea. Dar, vai, asta nu mă face să-l uit pe cel de care mă despart.

— Nu cred să-l ajungi, Raoul, fiindcă aş vrea să-ţi vorbesc aici şi asta te va face să zăboveşti destul, încît gentilomul acela să ţi-o ia cu mult înainte.

— Cum doriţi, domnule.

Vorbind astfel, străbătură străzile pline de lume, din pricina sărbătorii din aceea zi, şi ajunseră în faţa unei vechi biserici, unde şi începuse slujba de dimineaţă.

— Să descălecăm, Raoul, zise Athos. Tu, Olivain, ai grijă de cai şi dă-mi spada.

Athos luă spada pe care i-o întinse lacheul, şi cei doi gentilomi intrară în biserică.

Athos îi dădu lui Raoul apă sfinţită. În unele inimi de părinte trăieşte o fărîmă din acea dragoste plină de grijă pe care un iubit o nutreşte pentru iubita sa.

Tînărul îi atinse mîna, aplecă fruntea şi se închină. Athos spuse un cuvînt unuia dintre îngrijitorii bisericii, care se înclină şi porni în direcţia unde se aflau criptele.

— Vino, Raoul, îi spuse Athos. Să mergem după omul acesta.

Îngrijitorul închise uşa de fier ce ducea la criptele regilor şi rămase în capul scării, în timp ce Athos şi Raoul coborau. Undeva, jos, pe ultima treaptă a scării, lumina slab un felinar de argint, şi chiar sub licărirea lui, sub un bogat acoperămînt de catifea violetă presărată cu flori de aur, odihnea un catafalc susţinut de stîlpi de stejar.

Tînărul, pregătit pentru această împrejurare de tristeţea ce-i stăpînea inima, ca şi de măreţia bisericii abia străbătută, coborîse scara cu pasul rar şi solemn, şi acum stătea în picioare, descoperit, dinaintea rămăşiţelor pămînteşti ale ultimului rege, care nu avea să-şi întîlnească strămoşii decît atunci cînd urmaşul său avea să sosească alături de el, şi părea că sălăşluieşte acolo pentru a spune trufiei omeneşti, atît de pornită cîteodată să se preamărească sin­gură, aflîndu-se pe tron:

„Ţărînă omenească, te aştept!"

Domni o clipă de tăcere.

Pe urmă, Athos ridică mîna şi, arătînd spre sicriu, spuse:

— Aici zace un om slab şi lipsit de măreţie, care totuşi a avut o domnie plină de uriaşe evenimente: asta din pricină că deasupra acestui rege veghea spiritul unui alt om, aşa cum felinarul de colo veghează deasupra sicriului şi luminează. Omul acesta era adevăra­tul rege, Raoul: celălalt nu era decît o umbră, pe care el o însu­fleţea. Şi totuşi, strălucirea monarhiei e atît de puternică la noi, încît omul acesta n-a avut nici măcar cinstea unui mormînt la pi­cioarele celui pentru a cărui glorie şi-a irosit viaţa, căci omul aces­ta, Raoul, ţine minte, dacă l-a coborît pe rege, a înălţat regalitatea. Două lucruri stau închise la Luvru: regele, care moare, şi regali­tatea, care nu moare. Această domnie a apus, Raoul; acest ministru atît de urît de către stăpînul său a coborît în mormînt, trăgînd după sine şi pe rege, pe care nu voia să-l lase să trăiască singur, de teamă să nu-i distrugă opera, fără îndoială; căci un rege nu zideşte decît atunci cînd Dumnezeu, ori spiritul lui Dumnezeu i se află în preaj­mă. Şi totuşi, pe vremea aceea toată lumea a privit moartea car­dinalului ca pe o mîntuire, şi chiar eu însumi, orbit pînă într-atîta cum sînt îndeobşte contemporanii, m-am amestecat făţiş de cîteva ori în planurile acestui mare om, care ţinea Franţa în mîinile sale şi care, după cum le deschidea, o înăbuşea sau o lăsa să respire la bunul său plac. Dacă nu m-a strivit, pe mine şi pe prietenii mei, în năprasnica-i mînie, a fost fără îndoială ca să-ţi pot spune astăzi: Raoul, caută a deosebi întotdeauna pe rege de regalitate; regele nu-i decît un om, regalitatea e spiritul lui Dumnezeu; cînd te vei afla în cumpăna îndoielii şi nu vei şti pe cine să slujeşti, înlătură aparenţa materială pentru principiul nevăzut, căci principiul ne­văzut e totul. Singur Dumnezeu a vrut să facă acest principiu pal­pabil, întrupîndu-l într-un om. Raoul, îţi întrezăresc viitorul ca printr-o ceaţă. Nădăjduiesc că va fi mai bun decît al nostru. Spre deosebire de noi, care am avut un ministru fără rege, tu vei avea un rege fără ministru. Aşadar, vei putea să slujeşti, să iubeşti şi să-l respecţi pe rege. Chiar dacă acest rege e un tiran, căci întot­deauna atotputernicia are ameţelile ei care o împing la tiranie, slu­jeşte, iubeşte şi respectă regalitatea, adică lucrul acela nevăzut, a­dică spiritul lui Dumnezeu pe pămînt, adică acea scînteiere celestă care face ţărîna atît de măreaţă şi atît de sfîntă, încît noi, ceilalţi, nobilii de viţă, însemnăm la fel de puţin înaintea acestui corp întins pe ultima treaptă a scării, pe cît de puţin înseamnă acest trup înseşi înaintea tronului lui Dumnezeu.

— Voi iubi cu dăruire pe Dumnezeu, domnule, rosti Raoul. Voi respecta regalitatea; îl voi sluji pe rege şi voi căuta, dacă e să mor, să mor pentru rege, pentru regalitate sau pentru Dumnezeu. Oare v-am înţeles bine?

Athos zîmbi.

— Eşti o fire nobilă, rosti el. Iată spada ta!

Raoul puse un genunchi în pămînt.

— Ea a fost purtată de tatăl meu, un gentilom cinstit. Am pur­tat-o şi eu, la rîndul meu, şi m-am arătat vrednic de ea ori de cîte ori îi strîngeam mînerul în mînă şi teaca ei îmi juca la şold. Dacă braţul ţi-e încă slab ca să poţi stăpîni această spadă, cu atît mai bine, Raoul, vei avea vreme să înveţi că nu trebuie să o tragi din teacă decît atunci cînd e neapărat nevoie.

— Domnule, spuse Raoul, primind spada din mîinile contelui. Vă datorez totul, dar această spadă e cel mai preţios dar pe care mi l-aţi făcut. Am să o port plin de recunoştinţă, vă jur.

Şi sărută cu evlavie mînerul spadei.

— Bun! făcu Athos. Ridică-te, viconte. Să ne îmbrăţişăm.

Raoul se ridică şi se aruncă cu nestăvilită iubire în braţele con­telui.

— Cu bine, murmură contele, care simţea că i se sfîşie inima. Cu bine, şi gîndeşte-te la mine!

— Oh, întotdeauna, întotdeauna! strigă tînărul. Vă jur, dom­nule, că dacă mi se va întîmpla vreo nenorocire, numele vostru va fi cel din urmă nume pe care-l voi rosti, iar amintirea voastră ul­timul meu gînd.

Athos urcă iute scara, dornic să-şi ascundă tulburarea; dădu un ban de aur îngrijitorului mormintelor, se plecă dinaintea alta­rului şi se îndreptă cu paşi mari spre tinda bisericii, în faţa căreia Olivain aştepta cu caii.

— Olivain, zise el, arătînd spre cureaua de care atîrna spada lui Raoul. Strînge puţin catarama, spada atîrnă prea jos. Aşa! A­cum îl vei însoţi pe viconte pînă vă întîlniţi cu Grimaud; cînd apare el, te întorci. Auzi, Raoul? Grimaud mă slujeşte de mulţi ani, e un om plin de curaj şi de prevedere. El, Grimaud, te va însoţi.

— Da, domnule, spuse Raoul.

— Haide, sus, pe cai, să vă văd plecînd.

Raoul se supuse.

— Cu bine, Raoul! rosti contele. Cu bine, copilul meu scump!

— Cu bine, domnule! zise Raoul. Cu bine iubitul meu ocroti­tor!

Athos făcu un semn cu mîna, căci nu mai era în stare să vor­bească, în vreme ce Raoul se depărtă, cu capul descoperit.

Rămase nemişcat acolo, urmărindu-i cu privirea pînă dispărură după o cotitură a străzii.

Atunci contele aruncă frîul calului în mîinile unui ţăran, urcă din nou şi fără grabă treptele, intră în biserică, se duse de înge­nunche în cel mai întunecat ungher şi începu să se roage.

XXV


UNUL DINTRE CELE PATRUZECI DE MIJLOACE DE EVADARE ALE DOMNULUI DE BEAUFORT
În acest timp, ceasurile se scurgeau pentru întemniţat aşa cum se scurgeau şi pentru cei care îi pregăteau fuga: numai că se scurgeau prea încet. Spre deosebire de alţi oameni, care iau cu însu­fleţire o hotărîre primejdioasă şi îşi pierd avîntul pe măsură ce se apropie clipa aducerii ei la îndeplinire, domnul de Beaufort, al că­rui năprasnic curaj devenise faimos şi care cinci ani în şir fusese în lanţurile inactivităţii, domnul de Beaufort părea să zorească tim­pul şi chema din tot sufletul clipa acţiunii. În evadarea sa, lăsînd deoparte planurile pe care şi le făurea pentru viitor, planuri încă foarte vagi şi foarte nesigure, era, trebuie să recunoaştem, un început de răzbunare, şi asta făcea să-i crească inima. Mai întîi, fuga lui era o proastă afacere pentru domnul de Chavigny, pe care îl duşmănea din pricina micilor mizerii menite să-l tot sîcîie; apoi, o şi mai proastă afacere pentru Mazarin, pe care îl ura aprig, avînd mari capete de acuzare împotrivă-i. Vedem, dar, păstrată o deplină cumpănire între simţămintele nutrite de către domnul de Beaufort faţă de guvernatorul închisorii şi de ministru, faţă de slugă şi de stăpîn.

În plus, domnul de Beaufort, care cunoştea ca nimeni interio­rul Palatului Regal şi care avea ştiinţă de legătura dintre regină şi cardinal, îşi închipuia, de acolo din temniţă, furtuna ce avea să se stîrnească în clipa cînd zvonul va da buzna din cabinetului minis­trului în odaia Annei de Austria: domnul de Beaufort a scăpat! Cugetînd la toate acestea în sinea sa, domnul de Beaufort zîmbea încîntat şi se şi vedea scăpat, trăgînd în piept cu nesaţ aerul cîmpii­lor şi al pădurilor, strigînd din răsputeri: Sînt liber!

E adevărat că, dezmeticindu-se, se trezea între aceiaşi patru pereţi, îl vedea la zece paşi pe La Ramée, tot învîrtindu-şi degetele mari unul pe lîngă altul şi, în încăperea de la intrare, ostaşii de strajă hlizindu-se ori trăgînd la măsea.

Singurul lucru ce-l făcea să uite de această nesuferită prive­lişte, într-atît de mare e nestatornicia firii omeneşti, era chipul po­somorît al lui Grimaud, chip pe care la început îl urîse şi care între timp ajunsese să întruchipeze toate nădejdile sale. Grimaud i se părea un Antinous.

De prisos să spunem că totul nu era decît jocul închipuirii sale înfrigurate. Grimaud se dovedea mereu acelaşi. Drept care se bu­cura şi acum de întreaga încredere a lui La Ramée, care ajunsese să se bizuie pe Grimaud mai mult decît pe el însuşi; căci am mai spus, La Ramée păstra în adîncul inimii sale un dram de slăbiciune pentru domnul de Beaufort.

Astfel că, acest cumsecade La Ramée socotea drept o sărbătoa­re masa pe care urma să o ia singur cu prinţul. La Ramée nu avea decît un singur cusur: era mîncăcios. Găsise plăcinta straşnică şi vinul minunat. Or, urmaşul lui jupîn Marteau îi făgăduise de astă dată o plăcintă umplută cu carne de fazan şi nu de găină, şi vin de Chambertin în locul vinului de Mâcon. Şi totul avea şi mai mare preţ pentru el datorită prezenţei acestui prinţ atît de bun, în fond, care născocea nişte lucruri atît de hazlii împotriva domnului de Chavigny şi nişte glume nemaipomenite pe socoteala lui Mazarin; totul făcea pentru La Ramée din faimoasa zi de Rusalii una dintre cele patru mari sărbători de peste an.

La Ramée, aştepta, prin urmare, ora şase seara la fel de ne­răbdător ca şi prinţul.

Încă de dimineaţă se îngrijise de toate amănuntele şi, cum nu avea încredere în altcineva, trecuse chiar el pe la urmaşul lui jupîn Marteau. Acesta se întrecuse pe sine: îi arătă o coşcogeamitea plă­cintă, împodobită cu blazonul domnului de Beaufort; plăcinta nu era încă umplută, dar lîngă meşter aşteptau un fazan şi două potîrnichi împănate ca nişte perniţe cu ace de gămălie. Pofticiosului de La Ramée îi lăsase gura apă şi se întorsese în odaia ducelui frecîndu-şi mîinile.

Culmea fericirii era că, aşa cum am mai spus, bizuindu-se pe La Ramée, domnul de Chavigny plecase el însuşi undeva chiar în dimi­neaţa aceea, aşa că La Ramée era acum subguvernatorul închisorii.

Cît despre Grimaud, acesta părea mai posomorît ca oricînd.

De dimineaţă, domnul de Beaufort jucase o partidă de mingi cu La Ramée; un semn al lui Grimaud îl preveni să ia aminte la tot ce se petrecea în jur.

Grimaud, mergînd înainte, îi arătă drumul pe care aveau să-l urmeze în aceea seară. Jocul se desfăşura în curtea cea mică a în­chisorii. Era un loc destul de pustiu, unde nu se puneau străji decît atunci cînd prinţul venea acolo să joace; dar pînă şi atunci, ţinînd seama de înălţimea zidurilor, o asemenea prevedere părea cu totul de prisos.

Erau trei uşi de deschis pînă să ieşi în curte şi fiecare avea altă cheie.

Ajungînd acolo, Grimaud se duse maşinal de se aşeză în des­chizătura unui meterez, cu picioarele spînzurate în afara zidului. Era limpede că acolo vor agăţa scara de frînghie.

Toate acestea, lesne de înţeles pentru domnul de Beaufort, e­rau, trebuie să recunoaştem, de neînţeles pentru La Ramée.

Partida începu. De astă dată, domnul de Beaufort juca straşnic, de-ai fi zis că aşează mingile cu mîna. Şi-l bătu măr pe La Ramée.

Patru dintre străjile domnului de Beaufort veniseră cu el şi a­cum adunau mingile: jocul odată sfîrşit, domnul de Beaufort, fă­cînd mare haz de stîngăcia lui La Ramée, dărui ostaşilor doi lu­dovici, să bea în sănătatea lui împreună cu ceilalţi patru tovarăşi ai lor.

Ostaşii cerură încuviinţarea lui La Ramée, care le-o dădu, însă numai pentru mai tîrziu, seara. Pînă atunci La Ramée avea treburi importante; şi cum avea şi vreo cîteva drumuri de făcut, dorea ca întemniţatul să nu fie scăpat din ochi.

Domnul de Beaufort s-ar fi îngrijit el însuşi de toate, numai că, mai mult ca sigur, n-ar fi izbutit să rînduiască lucrurile în fo­losul său aşa ca vrednicul La Ramée.

Într-un tîrziu bătu de şase; cu toate că se aşezau la masă abia la şapte, bucatele erau gata servite. Pe un bufet aştepta plăcinta uriaşa împodobită cu blazonul ducelui, coaptă tocmai atît cît tre­buia, pe cît se putea judeca după coaja rumenită ca aurul.

Restul bucatelor nu era nici ele mai prejos.

Toată lumea aştepta nerăbdătoare: străjile să se ducă la bă­utură, La Ramée să se aşeze la masă şi domnul de Beaufort să evadeze.

Singur Grimaud era nepăsător. S-ar fi zis că Athos îl pregătise anume în vederea acestei mari împrejurări.

În unele clipe, privindu-l, prinţul de Beaufort se întreba dacă nu cumva visează, dacă acest chip ca tăiat în marmură se află într-adevăr în slujba sa şi dacă se va însufleţi la momentul potrivit.

La Ramée dădu liber ostaşilor de strajă, sfătuindu-i să bea în sănătatea prinţului; după ce aceştia plecară, încuie uşile, puse chei­le în buzunar şi arătă spre masă, cătînd spre prinţ cu un aer ce voia să spună: – Cînd va dori monseniorul.

Prinţul se uită la Grimaud, iar Grimaud se uită la pendulă: acele arătau abia şase şi un sfert şi evadarea era stabilita pentru ora şapte; prin urmare, mai aveau de aşteptat încă trei sferturi de ceas.

Pentru a mai cîştiga un sfert de ceas, prinţul spuse că are de citit ceva care îl interesa şi ceru răgaz să termine capitolul început. La Ramée se apropie şi i se uită peste umăr, să vadă ce carte avea o asemenea înrîurire asupra prinţului, încît să-l împiedice să se aşeze la masă atunci cînd bucatele erau servite.


Yüklə 5,44 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   66




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin