După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Cine sînt, doamnă? Vi s-a spus numele meu, contele de La Fère. Numele acesta nu l-aţi auzit niciodată. Odinioară purtam un alt nume, pe care l-aţi auzit poate, dar pe care l-aţi uitat, cu si­guranţă.

— Spuneţi-l, domnule.

— Odinioară, rosti contele de La Fère, mă numeam Athos.

Doamna de Chevreuse deschise ochii mari, plini de uimire. Era vădit, cum bănuise şi contele, că acest nume nu i se ştersese cu totul din minte, deşi era pierdut printre vechi amintiri.

— Athos?! repetă ea. Staţi puţin...

Şi îşi cuprinse fruntea în palme, ca pentru a sili miile de gînduri ce i se perindau prin minte să se oprească o clipă în loc, spre a vedea lămurit în şuvoiul lor strălucitor şi pestriţ.

— Vreţi să vă ajut, doamnă? zise Athos, zîmbind.

— Desigur, încuviinţă ducesa care şi obosise căutînd. Cu plăce­re.

— Acest Athos era prieten cu trei tineri muşchetari, anume d'Artagnan, Porthos şi...

Athos tăcu.

— Şi Aramis! spuse cu însufleţire ducesa.

— Şi Aramis, întocmai, continuă Athos. Aşadar, n-aţi dat ui­tării cu totul acest nume?

— Nu, răspunse ea. Bietul Aramis! Era un fermecător genti­lom, elegant, discret şi scria versuri minunate. Cred că a sfîrşit rău, adăugă ea.

— Cît se poate de rău: s-a făcut abate.

— Ah, ce nenorocire! exclamă doamna de Chevreuse, jucîndu-se nepăsătoare cu evantaiul. Vă mulţumesc, domnule.

— Pentru ce, doamnă?

— Mi-aţi reînviat în suflet una dintre cele mai plăcute amintiri din tinereţe.

— Mi-aţi îngădui, atunci, să vă mai amintesc ceva? întrebă Athos.

— Ceva în legătură cu asta?

— Da şi nu.

— Fie, încuviinţă doamna de Chevreuse, continuaţi. Din partea unui om ca dumneavoastră sînt gata să primesc orice.

Athos se înclină.

— Aramis, urmă el, era prieten cu o tînără croitoreasă din Tours.

— O tînără croitoreasă din Tours? murmură doamna de Che­vreuse.

— Da, o verişoară de-a lui, numită Marie Michon.

— Ah, o cunosc! exclamă doamna de Chevreuse. Verişoară că­reia i-a scris pe cînd se găsea la asediul oraşului La Rochelle, ca să o prevină de complotul ce se urzea împotriva bietului Buckin­gham.

— Întocmai, întări Athos. Vreţi să-mi îngăduiţi a vă vorbi de ea?

Doamna de Chevreuse se uită la Athos.

— Da, numai să nu o vorbiţi de rău.

— Aş fi un ingrat, zise Athos, şi în ochii mei nerecunoştinţa nu apare ca un cusur sau ca o crimă, ci ca un viciu, ceea ce e mult mai rău.

— Dumneavoastră, ingrat faţă de Marie Michon, domnule? se miră doamna de Chevreuse, încercînd să citească în ochii lui Athos. Dar cum s-ar putea una ca asta? Dumneavoastră n-aţi cunoscut-o niciodată.

— Ei, doamnă, cine ştie! făcu Athos. Există o zicală în popor, cum că munte cu munte se întîlneşte, darămite om cu om, şi zica­lele poporului sînt uneori neînchipuit de adevărate.

— Oh, continuaţi, domnule, continuaţi! îl îndemnă cu însu­fleţire doamna de Chevreuse. Nici nu ştiţi cît de plăcută e pentru mine această convorbire.

— Mă încurajaţi, mărturisi Athos. Aşadar, să-mi urmez poves­tea. Această verişoară a lui Aramis, această Marie Michon, această tînără croitoreasa, în sfîrşit, în ciuda faptului că nu era de o obîrşie înaltă, avea cele mai straşnice relaţii cu lumea mare; vorbea despre cele mai nobile doamne de la curte numindu-le prietenele ei, şi însăşi regina, atît de mîndră cum e, prin îndoita-i obîrşie austriacă şi spaniolă, nu pregeta să-i spună sora ei.

— Vai! suspina doamna de Chevreuse, cu o umbră de zîmbet şi o uşoară încruntare a sprîncenelor, aşa cum numai ea ştia să se încrunte. Lucrurile s-au schimbat mult de atunci.

— Şi regina avea dreptate, continuă Athos, fiindcă fiinţa aceas­ta îi era nespus de devotată, devotată pînă la a-i sluji drept inter­mediară cu fratele său, regele Spaniei.

— Ceea ce i se pune astăzi în seamă ca o mare crimă, rosti ducesa.

— Încît cardinalul, reluă Athos, adevăratul, celălalt cardinal, hotărî într-o bună dimineaţă să o aresteze pe biata Marie Michon şi să o ducă sub pază la castelul Loches. Din fericire, lucrurile nu se putură face atît de tainic, încît să nu prindă nimeni de veste; împrejurarea era apoi prevăzută: dacă pe Marie Michon o ame­ninţa vreo primejdie, regina trebuia să trimită o carte de rugăciuni legată în catifea verde.

— Întocmai, domnule! Ştiţi totul.

— Şi într-o dimineaţă se pomeni cu cartea cea verde, adusă de prinţul de Marcillac. Nu avea timp de pierdut. Pe Marie Michon şi o fată de ajutor a ei anume Ketty, le prindea de minune straiul bărbătesc. Prinţul găsi pentru ea un costum de cavaler, iar pentru Ketty unul de lacheu, le făcu rost de doi cai straşnici şi cele două fugare plecară în grabă din Tours, îndreptîndu-se spre Spania; tre­murau la cel mai mic zgomot, apucau numai pe drumuri lătural­nice, fiindcă pe cele mari nu îndrăzneau să se arate şi să ceară găz­duire, atunci cînd nu întîlneau în cale vreun han.

— Într-adevăr, chiar aşa a fost! exclamă doamna de Chevreuse, bătînd din palme uimită. Pe drept cuvînt ar fi ciudat dacă...

Şi tăcu.

— Dacă aş merge pe urmele celor două fugare pînă la capătul călătoriei lor? întrebă Athos. Nu, doamnă, nu vă voi răpi timpul cu asta; le vom însoţi doar pînă într-un sătuc din provincia Li­mousin, aflat între Tulle şi Angoulême, un sătuc numit Roche-l'Abeille.

Doamna de Chevreuse scoase un strigăt de surpriză şi se uită la Athos cu o uimire care îl făcu să zîmbească pe muşchetarul de odinioară.

— Aşteptaţi, doamnă, urmă Athos. Ceea ce mi-a rămas să vă spun e şi mai ciudat decît ceea ce v-am spus pînă acum.

— Domnule, murmură doamna de Chevreuse, vă socotesc un vrăjitor şi mă aştept la orice; dar într-adevăr... ce-are a face, vă ascult.

— De astă dată, ziua fusese lungă şi obositoare; se lăsase frig; era 11 octombrie; satul nu avea han şi nici castel, casele ţăranilor erau sărăcăcioase şi murdare, iar Marie Michon era o persoană foarte aleasă; ca şi regina, sora ei, era deprinsă cu rufărie fină şi curăţenie; hotărî deci să ceară găzduire preotului.

Athos făcu o pauză.

— Ah, continuaţi! zise ducesa. V-am prevenit doar că mă aş­tept la orice.

Cele două călătoare bătură la poartă; era tîrziu, preotul, care se culcase, le strigă să intre şi ele intrară, căci poarta nu era ză­vorîtă. Prin sate, lumea era foarte încrezătoare. O lampă ardea în odaia unde se află preotul. Marie Michon, care avea înfăţişarea celui mai chipeş cavaler din lume, crăpă uşa, vîrî capul înăuntru şi ceru găzduire. „Bucuros, tinere cavaler, zise preotul, dacă te mul­ţumeşti cu ce-a mai rămas de la masă şi cu jumătate din odaia mea". Cele două călătoare se sfătuiră o clipă; preotul le auzi puf­nind în rîs şi apoi, stăpînul, ori mai degrabă stăpîna, spuse: „Mulţumesc, părinte, primesc". „Atunci, luaţi de mîncaţi şi căutaţi să faceţi cît mai puţin zgomot, răspunse preotul. Am alergat şi eu toata ziua şi nu m-aş supăra deloc dacă aş dormi în noaptea asta." Doamna de Chevreuse trecea în mod vădit de la mirare la ui­mire, şi, după ce o copleşi uimirea, rămase înmărmurită; chipul ei, cu ochii aţintiţi asupra lui Athos, căpătase un aer cu neputinţă de zugrăvit în cuvinte; se vedea că ar fi vrut să spună ceva şi totuşi tăcea, să nu piardă o vorbă din povestirea oaspetelui.

— Şi apoi? întrebă ea.

— Apoi? făcu Athos. Ah, tocmai aici vine partea cea mai grea.

— Spuneţi, spuneţi odată! Sînt gata să ascult orice. Şi de altfel asta nici nu mă priveşte pe mine, doar dacă e vorba de domnişoara Marie Michon.

— Ah, adevărat! recunoscu Athos. Ei bine, aşadar, Marie Mi­chon mîncă împreună cu însoţitoarea ei şi, după ce sfîrşiră masa, potrivit îngăduinţei primite, intră în odaia unde se odihnea gazda, în vreme ce Ketty se culcă într-un fotoliu în prima încăpere, adică unde mîncaseră.

— Într-adevăr, domnule, întări doamna de Chevreuse. Dacă nu sînteţi cumva însuşi diavolul, nu pricep cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte.

— Încîntătoare această Marie Michon! continuă Athos. Una dintre acele fiinţe zvăpăiate, cărora le trec prin minte cele mai ciu­date gînduri, una dintre acele fiinţe născute ca să ne aducă pe toţi în ispită. Şi, gîndindu-se că are drept gazdă un preot, cocheta din ea îşi zise ca ar fi o plăcută amintire pentru zilele bătrîneţii, în mijlocul atîtor alte amintiri plăcute pe care le avea, să ducă în ispită şi o faţă bisericească.

— Conte, mărturisi ducesa, mă înspăimîntaţi, pe cuvînt de cinste!

— Vai, reluă Athos. Bietul preot nu era sfîntul Ambrozie şi apoi, repet, Marie Michon era o făptură încîntătoare.

— Domnule! exclamă ducesa, prinzîndu-l pe Athos de mîini. Spuneţi-mi numaidecît cum de cunoaşteţi toate aceste amănunte, ori, dacă nu, chem un călugăr de la mînăstirea Vieux-Augustins, să vă scape din puterea necuratului.

Athos începu să rîdă.

— Nimic mai uşor, doamnă. Un cavaler, el însuşi aflat într-o misiune importantă, venise cu un ceas mai devreme decît dumnea­voastră să ceară găzduire preotului, şi asta tocmai în clipa cînd pre­otul, chemat la căpătîiul unui muribund, era nevoit să plece pentru toată noaptea, nu numai de acasă, dar şi din sat. Atunci, slujitorul bisericii, plin de încredere în oaspetele său, care de altfel era gen­tilom, îi lăsă în grijă casa, bucatele pregătite pentru masă şi odaia sa. Aşadar, la oaspetele bunului preot, şi nu la preot a venit Marie Michon să ceară găzduire.

— Şi acest cavaler, acest oaspete, acest gentilom sosit acolo înaintea ei...?

— Eram eu, contele de La Fère, rosti Athos, ridicîndu-se şi înclinîndu-se respectuos în faţa ducesei de Chevreuse.

Ducesa rămase înmărmurită pentru o clipă şi apoi, deodată, izbucni în rîs.

— Ah, Doamne! exclamă ea. E tare amuzant! Şi zvăpăiata de Marie Michon a nimerit mai bine decît s-ar fi aşteptat. Luaţi loc, scumpe conte, şi continuaţi-vă povestirea.

— Acum îmi rămîne să mă învinuiesc, doamnă. V-am spus, eu însumi călătoream într-o misiune grabnică; în zorii zilei am ieşit fără zgomot din odaie şi am lăsat-o dormind pe fermecătoarea mea tovarăşă. Într-un fotoliu din prima încăpere dormea însoţitoarea, cu capul dat pe spate şi întru totul vrednică de stăpîna ei. Chipul ei frumos îmi atrase luarea-aminte; m-am apropiat şi am recunos­cut-o pe micuţa Ketty, căreia prietenul nostru Aramis se îngrijise să-i găsească această slujbă. Şi astfel mi-am dat seama că acea fru­moasă călătoare era...

— Marie Michon! zise iute doamna de Chevreuse.

— Marie Michon, continuă Athos. Am ieşit din casă şi m-am dus la grajd, unde mi-am găsit calul şi lacheul gata de drum. Apoi am plecat.

— Şi n-aţi mai trecut niciodată prin acest sat? întrebă cu însu­fleţire doamna de Chevreuse.

— Un an mai tîrziu, doamnă.

— Ei bine?

— Ei bine, voiam să-l revăd pe acel bun preot. L-am găsit foarte preocupat de o întîmplare din care nu pricepea nimic. Cu opt zile mai înainte, primise un leagăn cu un drăgălaş băieţel de trei luni, dimpreună cu o pungă de aur şi un bilet cu aceste trei cuvinte: „11 octombrie 1633"

— Era ziua acestei ciudate aventuri, spuse ducesa.

— Da, numai că el nu înţelegea nimic, decît că a petrecut acea noapte la căpătîiul unui muribund, fiindcă Marie Michon plecase şi ea mai înainte ca preotul să se fi întors acasă.

— Ştiţi, domnule, în 1643, atunci cînd s-a înapoiat în Franţa, Marie Michon a cerut numaidecît veşti despre acest copil, căci, fi­ind fugară, nu-i putea purta de grijă. În schimb, odată înapoiată la Paris voia ca acest copil să crească în preajma ei.

— Şi ce-a spus preotul? întrebă Athos la rîndul său.

— Că un senior pe care nu-l cunoştea a avut bunătatea să se îngrijească de copil şi de viitorul lui şi că l-a luat cu el.

— E adevărat.

— Ah, acum înţeleg! Acest senior eraţi dumneavoastră, tatăl lui!

— Stt! Nu vorbiţi atît de tare, doamnă. E aici.

— Aici?! strigă doamna de Chevreuse, ridicîndu-se într-o cli­pită. Aici, fiul meu, fiul Mariei Michon e aici! Vreau să-l văd numaidecît.

— Ţineţi seama, doamnă, că nu-şi cunoaşte nici tatăl, nici ma­ma, o preveni Athos.

— Aţi păstrat secretul şi mi l-aţi adus astfel, gîndind că mă veţi face fericită. Oh, mulţumesc, mulţumesc, domnule! izbucni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna şi încercînd să o ducă la buze. Mulţumesc! Sînteţi o inimă nobilă!

— Vi l-am adus, rosti Athos, retrăgîndu-şi încetişor mîna, ca la rîndul vostru să faceţi şi dumneavoastră ceva pentru el, doamnă. Pînă în clipa de faţă am vegheat asupra educaţiei lui şi cred că am făcut din el un gentilom desăvîrşit. Dar împrejurările mă silesc a­cum să încep iarăşi viaţa rătăcitoare şi primejdioasă de om devotat unei cauze. De mîine chiar, mă arunc într-o poveste plină de ne­prevăzut, în care aş putea fi ucis; atunci n-aţi mai rămîne decît dumneavoastră ca să-l îndrumaţi în lumea unde este chemat să-şi afle locul.

— Oh, fiţi liniştit! exclamă ducesa. Din nenorocire, acum nu mă bucur de prea multă trecere, dar pentru el voi face tot ce-mi stă în putinţă. Cît despre avere şi titlu...

— Nici o grijă în această privinţă, doamnă; i-am trecut în stă­pînire moşia Bragelonne, pe care am moştenit-o şi care îi dă titlu de viconte, şi o rentă de zece mii de livre.

— Credeţi-mă, domnule, spuse ducesa, sînteţi un adevărat gentilom! Dar abia aştept să-l văd pe tînărul nostru viconte. Unde e?

— Aici în salon. Îl chem îndată, dacă vreţi.

Athos dădu să se îndrepte spre uşă. Doamna de Chevreuse îl opri.

— E frumos? întrebă ea.

Athos zîmbi:

— Seamănă cu mama sa.

În aceeaşi clipă deschise uşa şi făcu un semn tînărului, care se ivi în pag. Doamna de Chevreuse nu-şi putu stăpîni un strigăt de fericire care întrecea toate speranţele plăsmuite de orgoliul ei.

— Apropie-te, viconte, spuse Athos. Doamna ducesă de Che­vreuse îţi îngăduie să-i săruţi mîna.

Tînărul se apropie cu fermecătoru-i surîs, cu capul descoperit, puse un genunchi la pămînt şi sărută mîna doamnei de Chevreuse.

— Domnule conte, zise el, întorcîndu-se spre Athos. Nu cumva pentru a-mi cruţa timiditatea mi-aţi spus că doamna este ducesa de Chevreuse, şi nu regina însăşi?

— Nu, viconte, interveni doamna de Chevreuse, luîndu-i mîna la rîndu-i, ca să-l facă să se aşeze alături de ea şi privindu-l cu ochii strălucitori de bucurie. Nu, din nefericire nu sînt regina, căci dacă aş fi, aş face pentru dumneata tot ceea ce meriţi; dar să vedem, şi aşa cum sînt – adăugă ea, abia stăpînindu-se să nu-i sărute frun­tea neprihănită – să vedem, ce carieră ai dori să îmbrăţişezi?

Athos, în picioare, se uita la amîndoi cu o expresie de negrăită mulţumire întipărită pe faţă.

— Doamnă, zise tînărul cu vocea sa dulce şi răsunătoare to­todată. Doar o singură carieră mi se pare vrednică de un gentilom, şi anume, aceea a armelor. Domnul conte m-a crescut, cred, cu gîndul de a face din mine un ostaş şi m-a lăsat să nădăjduiesc că mă va prezenta cuiva la Paris, care ar binevoi să mă recomande poate chiar Prinţului.

— Da, înţeleg, prinde bine unui tînăr ostaş ca dumneata să slu­jească sub ordinele unui general ca el; dar să vedem, stai puţin... per­sonal sînt în raporturi destul de proaste cu el, din cauza certurilor dintre doamna de Montbazon, mama mea vitregă, şi doamna de Lon­gueville; în schimb cu ajutorul prinţului de Marcillac... Eh, într-adevăr! Iată, am găsit conte! Prinţul de Marcillac e un vechi prieten de al meu; îl va recomanda pe tînărul nostru prieten doamnei de Lon­gueville, care îi va da o scrisoare pentru fratele ei, Prinţul; acesta o iubeşte prea mult ca să nu-i îndeplinească pe loc orice dorinţă.

— Minunat! zise contele. Numai că aş putea îndrăzni să vă rog a vă îngriji de toate astea cît mai grabnic? Am motive ca vicontele să nu rămînă decît pînă mîine seară la Paris.

— Vreţi să se ştie că dumneavoastră vă interesaţi de el, dom­nule conte?

— Poate nimic nu l-ar ajuta mai mult în viitor decît dacă s-ar spune că nici nu m-a cunoscut vreodată.

— Oh, domnule! izbucni tînărul.

— Tu ştii, Bragelonne, rosti contele. Eu nu iau nici o hotărîre fără vreun motiv temeinic.

— Da, domnule, răspunse tînărul. Ştiu bine că sînteţi întru­chiparea înţelepciunii şi am să vă ascult, ca de obicei.

— Ei bine, conte, acum lăsaţi-l în seama mea, spuse ducesa. Vreau să trimit după prinţul de Marcillac, care din fericire se află în clipa de faţă la Paris şi căruia nu-i voi da pace pînă ce totul nu va fi dus la bun sfîrşit.

— Prea bine, doamnă ducesă, şi mii de mulţumiri. Am şi eu astăzi cîteva drumuri de făcut şi, la întoarcere, adică pe la şase sea­ra, îl voi aştepta pe viconte la han.

— Ce faceţi astă-seară?

— Ne vom duce la abatele Scarron, pentru care am o scrisoare şi unde trebuie să întîlnesc un prieten.

— Bine, zise ducesa de Chevreuse. Voi trece şi eu pe acolo pentru o clipă, deci să nu plecaţi pînă atunci.

Athos se înclină şi se pregăti de plecare.

— Eh, domnule conte, zise ducesa, rîzînd. Oare vechii prieteni se despart cu aer atît de grav?

— Ah! murmură Athos, sărutîndu-i mîna. De-aş fi ştiut mai devreme că Marie Michon era o fiinţă atît de fermecătoare!...

Şi se retrase oftînd.

XXIII

ABATELE SCARRON
Pe strada Tournelles se afla o casă pe care o cunoşteau toţi purtătorii de litiere şi toţi lacheii din Paris, şi totuşi casa cu pricina nu era nici a unui mare senior, nici a unui bancher. Acolo nu se dădeau ospeţe, nu se jucau cărţi şi nu se dansa.

În ciuda acestui lucru, ea era locul de întîlnire al lumii bune şi întreg Parisul venea aici.

Era casa micului Scarron.

Se rîdea atît la acest spiritual abate, se spuneau atîtea noutăţi, aceste noutăţi erau atît de iute comentate, ciopîrţite şi transfor­mate fie în poveşti, fie în epigrame, încît oricine ţinea să petreacă un ceas în tovărăşia micului Scarron, să-l asculte şi să împărtă­şească apoi şi altora spusele sale. Mulţi ardeau de dorinţa să-şi facă auzit acolo cuvîntul; şi, cînd cuvîntul lor era plin de duh, ei înşişi erau bineveniţi.

Micul abate Scarron, care, la drept vorbind, nu era abate decît din pricină că avea în seamă o mînăstire, şi nicidecum pentru că făcea parte din clanul feţelor bisericeşti, fusese pe vremuri unul din­tre cei mai năstruşnici stăpîni de venituri parohiale din oraşul Mans, unde locuia. Or, într-o zi de carnaval, vrînd să înveselească din cale afară darnicul oraş al cărui suflet era, a poruncit valetului său să-l ungă cu miere din cap pînă în picioare şi apoi, spintecînd o saltea de fulgi, s-a tăvălit prin ea pînă a devenit cea mai cara­ghioasă zburătoare din cîte s-au văzut vreodată. Înveşmîntat în chi­pul acesta ciudat, s-a apucat să facă vizite pe la prieteni; la început lumea se ţinea după el uimită, după aceea s-a pornit pe huiduieli, hamalii au început cu ocările, copiii au pus mîna pe pietre, încît, pînă la urmă, s-a văzut nevoit să o ia la sănătoasa, ca să scape nevătămat. Mulţimea însă gonea după el: fugărit, hărţuit, urmărit cu înverşunare din toate părţile, Scarron n-a găsit altă scăpare de­cît să se arunce în rîu. Înota ca un peşte, dar apa era rece ca gheaţa. Fiind şi năduşit, frigul l-a pătruns pînă la os şi, ieşind pe celălalt mal, a rămas locului ţeapăn.

S-a căutat prin toate mijloacele cunoscute să fie tămăduit, spre a-i reda folosinţa mîinilor şi picioarelor, dar atîta a pătimit de pe urma asta, încît s-a lipsit de toţi doctorii, zicînd că vrea mai de­grabă să rămînă beteag; după aceea s-a întors la Paris, unde faima lui de om de spirit era gata statornicită. Aici a poruncit să i se facă un jilţ, născocit de el; şi, într-o zi, ducîndu-se să o vadă pe regină în acest jilţ, Anna de Austria a rămas fermecată de vorba-i plină de duh şi l-a întrebat dacă n-ar dori cumva un titlu.

— Da, maiestate, există unul pe care ţin grozav să-l am, a răs­puns Scarron.

— Care anume? a întrebat Anna de Austria.

— Acela de bolnav al majestăţii-voastre, a rostit abatele.

Şi Scarron a dobîndit titlul de bolnav al reginei, cu o pensie anuală de o mie cinci sute de livre. Din acea clipă, lipsit de orice alte griji în ce priveşte viitorul, Scarron a dus o viaţă plină de vo­ioşie, deschizîndu-şi larg băierile pungii. Numai ca, într-una din zile, un trimis al cardinalului i-a dat de înţeles că nu face bine să aibă casa deschisă pentru vicar.

— De ce? a întrebat Scarron. Oare nu-i un om de viţă nobilă?

— Ba da, de bună seamă!

— Cumsecade?

— Fără îndoială.

— Spiritual?

— Din nenorocire are prea mult spirit.

— Ei bine, a răspuns Scarron, atunci pentru ce vreţi să renunţ a mai vedea un asemenea om?

— Fiindcă vorbeşte de rău.

— Adevărat? Şi pe cine?

— Pe cardinal.

— Cum?! a replicat Scarron. Uşa mea e şi azi deschisă dom­nului Gilles Despréaux, care mă vorbeşte de rău pe mine, şi vreţi să închid uşa vicarului, pentru că vorbeşte de rău pe un altul? Im­posibil!

Convorbirea se oprise aici şi Scarron, din spirit de contradicţie, primi şi mai des vizita domnului de Gondy. Or, în dimineaţa acelei zile, care era şi ziua de plată a pensiei cuvenite pe trei luni, Scarron îşi trimisese ca de obicei lacheul cu o chitanţă la casa de pensii, ca sa ia banii, dar acolo i s-a răspuns că:

— Statul nu mai are bani pentru abatele Scarron.

Cînd lacheul îi aduse această veste, Scarron se afla cu ducele de Longueville, care îi oferea o pensie îndoită faţă de aceea pe care Mazarin i-o tăiase; dar vicleanul bolnav se feri să primească. Şi făcu în aşa fel, încît la patru după-amiază întreg oraşul ştia de refuzul cardinalului. Era într-o joi, tocmai în ziua cînd primea aba­tele: veniră oaspeţi cu duiumul şi tot oraşul vui de proteste împo­triva cardinalului.

Athos întîlni în strada Saint-Honoré doi gentilomi pe care nu-i cunoştea, urmaţi de un lacheu, călărind în aceeaşi direcţie ca şi el. Unul dintre ei îl salută scoţîndu-şi pălăria şi-i spuse:

— Ştiţi, domnule, netrebnicul de Mazarin i-a tăiat pensia bie­tului Scarron!

— Asta-i prea din cale-afară, zise Athos, salutîndu-i la rîndul său pe cei doi cavaleri.

— Se vede că sînteţi un om cinstit, vorbi acelaşi nobil de adineauri, iar Mazarin o adevărată năpastă.

— Vai domnule, mie îmi spuneţi! exclamă Athos.

Şi se despărţiră salutîndu-se cu cea mai aleasă politeţe.

— E bine că mergem acolo tocmai astă-seară, zise Athos către viconte. Vom putea să spunem un cuvînt bun bietului om.

— Dar cine e domnul Scarron, care a pus în mişcare întreg Parisul? întrebă Raoul. Vreun ministru căzut în dizgraţie?

— Oh, nu, viconte, răspunse Athos. Doar un gentilom oare­care, însă un spirit dintre cele mai alese, căzut pesemne în dizgraţia cardinalului din pricina unor catrene îndreptate împotriva-i.

— Oare gentilomii fac versuri? întreba naiv Raoul. Eu soco­team că asta înjoseşte.

— Întocmai, dragul meu viconte, rîse Athos. Dacă versurile sînt proaste; dar dacă sînt frumoase, asta sporeşte preţuirea celor din jur. Aşa, bunăoară, domnul de Rotrou. Totuşi, urmă Athos, cu aerul că rosteşte un sfat salvator – cred că mai bine s-ar lăsa păgubaş.

— Atunci, domnul Scarron e poet? întrebă Raoul.

— Da, viconte, iată-te prevenit. Deci ia aminte cum te porţi în casa lui. Nu vorbi decît prin gesturi, ori mai degrabă ascultă.

— Bine, domnule, făgădui Raoul.

— Ai să mă vezi discutînd multă vreme cu un gentilom, unul dintre prietenii mei: este abatele d'Herblay, de care m-ai auzit ade­sea vorbind.

— Mi-aduc aminte, domnule.

— Din cînd în cînd să te apropii de noi, ca şi cum ai vrea să ne spui ceva, dar să nu spui nimic şi nici să nu asculţi. Jocul ăsta ne va ajuta să nu fim tulburaţi de nimeni.

— Prea bine, domnule, vă voi îndeplini dorinţa întru totul.

Athos făcu două vizite în oraş. După aceea, pe la şapte seara se îndreptă spre strada Tournelles. Strada era plină de slujitori tri­mişi după treburi, de cai şi valeţi ce-şi însoţeau stăpînii. Athos îşi croi drum şi intră în casă urmat de tînărul Raoul. Prima persoană pe care o zări fu Aramis, instalat lîngă un fotoliu pe rotile, foarte încăpător, cu un baldachin tapisat, sub care, acoperit cu o cuvertură de brocart, se agita un om cu chipul destul de tineresc, destul de voios, dar în unele clipe acoperit de o paloare bolnăvicioasă, deşi în ochii lui dăinuia neîncetat o expresie vie, plină de spirit ori de bunăvoinţă. Era abatele Scarron, veşnic cu zîmbetul pe buze, ze­flemitor, curtenitor, dar suferind şi scărpinîndu-se cu o mică vergea.