După douăzeci de ani partea îNTÎIA

Domnul de Beaufort mulţumi domnului de Chavigny pentru bunătatea de a-i oferi iarăşi putinţa să deseneze pe „pînze noi"; de astă dată împărţi pereţii odăii, sortind fiecare cadru cîte unei împrejurări din viaţa lui Mazarin.

Cel dintîi trebuia să înfăţişeze pe preailustra secătură Mazarin primind o bătaie zdravănă de la cardinalul Bentivoglio, în casa că­ruia fusese servitor.

În cel de-al doilea, preailustra secătură Mazarin juca rolul lui Ignaţiu de Loyola, în tragedia cu acelaşi nume.

În cel de-al treilea, preailustra secătură Mazarin fura locul de prim-ministru domnului de Chavigny, care era încredinţat că şi l-a dobîndit pentru sine.

În sfîrşit, în cel de-al patrulea, preailustra secătură Mazarin nu voia să-i dea cearşafuri curate lui Laporte, valetul lui Ludovic al XIV-lea, zicînd că, pentru un rege al Franţei, e destul dacă i se schimbă aşternutul odată la trei luni.

Erau compoziţii vaste, care întreceau în chip neîndoielnic ta­lentul întemniţatului; din pricina asta se mulţumise doar să tragă cadrul şi să scrie sub fiecare cîteva cuvinte lămuritoare.

Dar cadrele, şi inscripţiile sale izbutiră să trezească nemulţumi­rea domnului de Chavigny, care îl preveni pe domnul de Beaufort că, dacă nu va renunţa la tablourile plănuite, nu-i va lăsa nimic la îndemînă ca să le poată duce la bun sfîrşit. Domnul de Beaufort răspunse că, de vreme ce i se răpea posibilitatea să-şi facă un nume în oştire, el voia să-şi facă unul în pictură, şi cum nu putea să fie un Bayard sau un Trivulce, ţinea să devină un Michelangelo sau un Rafael.

Într-una din zile, pe cînd domnul de Beaufort se plimba prin curtea închisorii, i se luă focul din vatră, tăciunii o dată cu focul, cenuşa odată cu tăciunii, astfel că la întoarcere nu mai găsi nimic care să-i poată sluji drept creion.

Domnul de Beaufort înjură, făcu o gălăgie nemaipomenită, ur­lă cît îl ţinu gura, zicînd ca voiau să-l lase să moară de frig şi de umezeală, aşa cum muriseră Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei, la care domnul de Chavigny răspunse că n-avea decît să-şi dea cuvîntul de cinste că va renunţa să mai deseneze, ori măcar să făgăduiască că nu va mai zugrăvi tablouri istorice, şi numaidecît va primi lemne şi tot ce trebuie pentru foc. Domnul de Beaufort nu vroi să-şi dea cuvîntul şi rămase fără căldură tot restul iernii.

Mai mult, în timpul uneia din plimbările sale, se răzuiră ins­cripţiile de pe pereţi şi odaia deveni iarăşi curată, fără urmă de mîzgălitură.

Atunci, domnul de Beaufort cumpără de la un paznic un cîine numit Pistache; cum nimic nu se împotrivea ca întemniţaţii să aibă un cîine, domnul de Chavigny încuviinţă ca Pistache să-şi schimbe stăpînul. Domnul de Beaufort rămînea uneori ceasuri întregi închis cu cîinele în odaie. Era lesne de bănuit că întemniţatul folosea a­cest timp ca să-l dreseze pe Pistache, dar nimeni nu ştia cam ce anume ţinea să-l înveţe. Într-o bună zi, Pistache se dovedi îndea­juns de bine dresat. Domnul de Beaufort pofti pe domnul de Cha­vigny şi pe ofiţerii de la Vincennes la o mare reprezentaţie în ca­mera sa. Invitaţii sosiră; încăperea era luminată de lumînări, atîtea cîte putuse procura domnul de Beaufort. Cîinele urma să arate ce ştie.

Întemniţatul, cu o bucată de tencuială desprinsă din zid, trăsese pe jos, în mijlocul odăii, o linie lungă, albă, ca o coardă întinsă. La cea dintîi poruncă a stăpînului, Pistache se aşeza pe această linie, se ridică pe labele dinapoi şi ţinînd între labele dinainte o nuia de scuturat haine, păşi în lungul liniei, cumpănindu-se în fel şi chip, aidoma unui dansator pe sîrmă; apoi, după ce merse de două-trei ori de la un capăt la altul al liniei, înainte şi înapoi, aduse nuiaua domnului de Beaufort şi luă totul de la început, de astă dată fără nuiaua ce-i slujea de cumpănă.

Aplauzele copleşiră pe inteligentul Pistache.

Spectacolul era alcătuit din trei părţi: prima parte luînd sfîrşit, se trecu la cea de a doua.

Mai întîi, cîinele trebui să spună cît e ceasul.

Domnul de Chavigny scoase ceasornicul şi îl arătă lui Pistache: era şase şi jumătate.

Pistache ridică şi lăsă laba de şase ori la rînd, iar a şaptea oară rămase cu laba în aer. Cu neputinţă un răspuns mai lămurit, nici un cadran solar n-ar fi răspuns mai bine: cum ştie oricine, cadranul sola are cusurul că nu arată ora decît atîta vreme cît nu se ascunde soarele.

Apoi, trebuia să recunoască în faţa tuturor pe temnicerul cel mai bun din toate închisorile Franţei.

Cîinele înconjură de trei ori adunarea şi după aceea se culcă în chipul cel mai cuviincios la picioarele domnului de Chavigny.

Domnul de Chavigny se strădui să se arate încîntat de această glumă şi rîse cam acru. După cîteva clipe îşi muşcă buzele şi în­cruntă din sprîncene.

În sfîrşit, domnul de Beaufort îi puse lui Pistache o întrebare foarte greu de dezlegat, şi anume: cine era cel mai mare tîlhar din lume?

De astă dată, Pistache făcu înconjurul odăii, fără să se oprească însă în faţa nimănui şi, ducîndu-se la uşă, se apucă să schelălăie şi să rîcîie cu ghearele.

— Iată, domnilor, rosti prinţul, acest cîine vrednic nu găseşte aici ceea ce i-am cerut şi vrea să caute afară. Dar fiţi liniştiţi, asta nu o să vă lipsească de răspunsul lui. Pistache, prietene, continuă prinţul. Vino încoace! Cîinele se supuse, şi prinţul urmă: Cel mai mare tîlhar din lume e oare Le Camus, secretarul regelui, care a venit la Paris cu douăzeci de livre şi astăzi are zece milioane?

Cîinele clătină din cap în semn că nu.

— Atunci, zise prinţul, e oare ministrul de finanţe, d'Emery, care, atunci cînd şi-a însurat fiul, pe domnul Thoré, i-a dăruit un venit de trei mii de livre pe an şi un palat pe lîngă care palatul Tuileries pare un bordei, iar Luvrul o cocioabă?

Cîinele dădu din cap a împotrivire.

— Nici el nu este, reluă prinţul. Ei, să ne gîndim bine; n-o fi cumva l'illustrisimo facchino Mazarini di Piscina, ia spune?

Cîinele dădu din cap cu disperare de vreo opt-zece ori la rînd în semn de încuviinţare.

— Domnilor, vedeţi singuri, zise domnul de Beaufort către cei de faţă, care de astă dată nu se încumetaseră nici măcar să zîm­bească. L'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina e cel mai mare tîlhar din lume; cel puţin aşa spune Pistache. Să trecem acum la altceva. Domnilor, glăsui prinţul de Beaufort, folosindu-se de tăce­rea deplină aşternută pentru a începe cea de a treia parte a pro­gramului. Vă aduceţi aminte că ducele de Guise învăţase toţi cîinii din Paris să facă tumbe pentru domnişoara de Pons, pe care o pro­clamase frumoasa frumoaselor! Ei bine, domnilor, asta nu înseamnă nimic, fiindcă aceşti cîini se supuneau maşinal, habar n-aveau să facă vreo disidenţa (Domnul de Beaufort voia să spună: dife­renţă) între cei care meritau şi cei care nu meritau osteneala lor. Pistache vă va arăta, dumneavoastră ca şi domnului guvernator, că e cu mult deasupra semenilor săi. Domnule de Chavigny, fiţi bun şi daţi-mi bastonul dumneavoastră.

Domnul de Chavigny îi întinse domnului de Beaufort bastonul.

Acesta îl ţinu orizontal, cam la un picior deasupra podelei.

— Pistache, prietene, vorbi el, fă-mi plăcerea şi sari pentru doamna de Montbazon.

Toată lumea pufni în rîs: se ştia că în clipa arestării, domnul de Beaufort era amantul recunoscut al doamnei de Montbazon. Pistache, fără să facă nazuri, sări bucuros peste baston.

— Hm! mormăi domnul de Chavigny. Mi se pare că Pistache nu se deosebeşte cu nimic de semenii săi, atunci cînd săreau pentru domnişoara de Pons.

— Răbdare, spuse prinţul. Pistache, prietene, sări pentru re­gină.

Şi săltă bastonul cu o şchioapă mai sus.

Cîinele sări îndată, plin de bună-cuviinţă.

— Pistache, prietene, urmă prinţul, ridicînd bastonul cu vreo două şchioape, sări pentru rege.

Cîinele îşi făcu vînt şi, în ciuda înălţimii, trecu cu aceeaşi u­şurinţă pe deasupra bastonului.

— Şi acum, luaţi aminte, îi preveni domnul de Beaufort, lăsînd bastonul pînă aproape de podea. Pistache, prietene sări pentru l'illustrissimo facchino Mazarini di Piscina.

Cîinele se întoarse cu coada la baston.

— Ei, ce-i cu asta? făcu domnul de Beaufort, descriind cu bas­tonul o jumătate de cerc şi purtîndu-l de la coadă la botul cîinelui, astfel ca să-l vadă din nou. Sări odată, domnule Pistache!

Numai că Pistache se întoarse cu coada la baston, ca şi întîia oară.

Domnul de Beaufort repetă mişcarea şi îndemnul de adineauri, dar acum Pistache ajunsese la capătul răbdării, căci se aruncă plin de furie asupra bastonului şi, smulgîndu-l din mîinile prinţului, îl sfărîmă între dinţi.

Domnul de Beaufort îi luă amîndouă bucăţile din gură şi le întinse domnului de Chavigny cu cea mai mare seriozitate, cerîn­du-i stăruitor iertare şi adăugînd că petrecerea din acea seară a luat sfîrşit; dar, dacă are bunăvoinţă, să-l viziteze din nou peste trei luni, căci Pistache va învăţa pînă atunci şi alte lucruri.

După trei zile Pistache fu otrăvit.

Căutară vinovatul; numai că, după cum lesne se poate ghici, vinovatul rămase necunoscut. Domnul de Beaufort se îngriji să fie aşezat într-un mormînt pe piatra căruia stătea scris:

"Aici zace Pistache, unul dintre cei mai inteligenţi cîini din cîţi au fost vreodată."
Nimeni nu putea să spună nimic faţă de aceste cuvinte de la­udă; şi domnul de Chavigny nu avu motiv să-l împiedice.

În schimb, prinţul începu atunci să strige în gura mare ca au încercat pe seama cîinelui otrava de care plănuiau să se slujească împotriva lui şi, într-o zi, după masa de seară, se trînti în pat, plîngîndu-se de dureri în pîntece şi susţinînd că Mazarin a poruncit să fie otrăvit.

Această nouă năzbîtie ajunse la urechile cardinalului şi-l în­grozi. Turnul de la Vincennes era socotit ca foarte dăunător să­nătăţii: doamna de Rambouillet spusese că odaia în care s-au sfîrşit Puylaurens, mareşalul d'Ornano şi marele stareţ al Vendômei e otravă curată, şi vorba ajunsese de pomină. Din pricina asta po­runci ca întemniţatul să nu pună nimic în gură pînă nu i se gustă vinul şi mîncarea. Şi atunci încredinţară lui La Ramée sarcina asta.

Totuşi, domnul de Chavigny nu-i ierta prinţului necuviinţele pe care nevinovatul Pistache le şi ispăşise. Domnul de Chavigny era unul dintre oamenii răposatului cardinal, se zicea chiar ca e fiul său; aşa că se pricepea un pic la tiranie: căută să-i dea prilej de ceartă domnului de Beaufort, îi luă cuţitele de fier şi furculiţele de argint pe care i le lăsase pînă atunci, dîndu-i în schimb cuţite de argint şi furculiţe de lemn. Domnul de Beaufort nu întîrzie să se plîngă; domnul de Chavigny îi trimise vorbă că, după cum a aflat, cardinalul spusese doamnei de Vendôme că fiul ei va rămîne toată viaţa în turnul de la Vincennes, şi s-a temut să nu-i treacă prin minte să se omoare la auzul cumplitei veşti. Cincisprezece zile mai tîrziu, domnul de Beaufort găsi două şiruri de copăcei cît degetul sădiţi pe marginea drumului care ducea la locul unde se juca cu mingea; întrebă ce era cu ei şi i se răspunse că au fost sădiţi pentru el, ca să aibă umbră într-o bună zi. În sfîrşit, într-o dimineaţă, grădinarul veni să-l caute, şi, cu aerul că ţine să-i facă o plăcere, îl vesti că se duce să semene pentru el cîteva brazde de sparanghel. Or, toată lumea ştie, sparanghelul semănat astăzi se culege abia după patru ani, iar pe atunci, cînd grădinăritul era abia la început, poate şi după cinci ani. Atîta grijă îl scoase din fire pe domnul de Beaufort.

Drept urmare, cugetă că ar fi timpul să recurgă la unul din cele patruzeci de mijloace de evadare ce-i stăteau la îndemînă, şi încercă întîi pe cel mai simplu, adică să-l cumpere pe La Ramée; dar acesta plătise o mie cinci sute de scuzi pentru slujba sa şi ţinea la ea ca la ochii din cap. De aceea, în loc să primească propunerile întemniţatului, alergă să-l prevină pe domnul de Chavigny; dom­nul de Chavigny postă numaidecît opt oameni în odaia prinţului, îndoi numărul santinelelor şi întrei numărul posturilor de pază. Din acea clipă, prinţul nu se mai putu mişca decît ca regii, la teatru, pe scenă, cu patru oameni în faţă şi patru în spate, fără să-i mai punem la socoteală pe cei care închideau alaiul.

La început, domnul de Beaufort făcu mare haz de aceste mă­suri severe, care îi mai alungau plictiseala. Şi repetă pînă îl duru gura: „Asta îmi place, mă înveliseşte". (Domnul de Beaufort voia să spună: mă înveseleşte, dar ştim că adeseori se exprima anapoda.) Apoi adăugă: „De altfel, dacă aş vrea să scap de cinstea pe care mi-o faceţi, mai am încă treizeci şi nouă de mijloace de evadare la îndemînă".

Curînd totul ajunse să-l sîcîie grozav. Din fanfaronadă, se ţinu tare şase luni, dar după aceea, văzînd mereu opt oameni aşezîndu-se atunci cînd se aşeza el, şi ridicîndu-se odată cu el, începu să încrunte din sprîncene şi să ţină socoteala zilelor.

Această nouă persecuţie avu darul să stîrnească o nouă pornire de ură împotriva lui Mazarin. Prinţul înjura de dimineaţă pînă sea­ra, spunînd mereu că o să facă tocană de urechi mazarineşti.

Şi-l băgă în sperieţi: cardinalul, care ştia tot ce se petrece la Vincennes, îşi înfunda fără voie pălăria-i roşie pe cap, de-i ajungea pînă la bărbie.

Într-una din zile, domnul de Beaufort adună ostaşii ce-l pă­zeau şi, în ciuda caznei cu care se exprima şi care devenise pro­verbială, le ţinu următoarea cuvîntare, ce-i drept, dinainte pregă­tită:

— Domnilor, începu el, veţi îngădui ca un nepot al vrednicului rege Henric al IV-lea să fie supus la ocări şi silinţe (el voia să spună: umilinţe). Pe toţi dracii, vorba lui bunicu-meu, eu aproape c-am domnit în Paris! Am vegheat cîndva asupra regelui şi a un­chiului său, Prinţul. Regina ma răsfăţa pe atunci şi mă numea cel mai de vază om din regat. Domnilor, scoateţi-mă de aici: mă duc la Luvru şi-l strîng de gît pe Mazarin; voi veţi fi garda mea, am să vă fac pe toţi ofiţeri şi-am să vă umplu de bani. Pe toţi dracii, ce mai staţi !

Dar, oricît de mişcătoare ar fi fost, cuvîntarea nepotului lui Henric al IV-lea nu înduioşă aceste inimi de piatră. Nimeni nu se clinti din loc; şi domnul de Beaufort, văzînd asta, le spuse că sînt cu toţii nişte ticăloşi, făcîndu-şi-i astfel duşmani aprigi.

Cîteodată, cînd domnul de Chavigny venea să-l vadă, ceea ce îşi amintea de două-trei ori pe săptămînă, prinţul se folosea de acest prilej ca să-l ameninţe.

— Ce-ai face dumneata, domnule, îi spunea el, dacă într-o bu­nă zi ai vedea apărînd o armată de parizieni, înarmaţi pînă în dinţi, care ar veni să mă scape?

— Monseniore, răspunse domnul de Chavigny, înclinîndu-se adînc în faţa prinţului, sus, pe metereze, am douăzeci de tunuri şi, în întărituri, am pulbere pentru treizeci de mii de lovituri. Aş pune tunurile pe ei.

— Da, dar după aceste treizeci de mii de lovituri, ei ar cuceri turnul, şi turnul odată cucerit, aş fi silit să-i las să te spînzure, ceea ce, desigur, m-ar mîhni nespus.

Şi, la rîndul său, prinţul se înclină în faţa domnului de Chavig­ny cu cea mai mare politeţe.

— În schimb, monseniore, urmă domnul de Chavigny, cînd cel dintîi neisprăvit dintr-ăştia ar trece pragul temniţei, ori ar pune piciorul pe întărituri, eu aş fi silit, spre marea mea părere de rău, să vă răpun cu mîna mea, întrucît mi-aţi fost dat în seamă trebuie să vă predau mort sau viu.

Şi făcu o nouă plecăciune alteţei-sale.

— Da, replică domnul de Beaufort, dar cum e neîndoios că aceşti oameni de ispravă n-au să vină aici decît abia după ce l-au spînzurat pe domnul Giulio Mazarini, te-ai feri ca de foc să ridici mîna asupra mea şi m-ai lăsa în viaţă, de teamă ca parizienii să nu te lege de cozile a patru cai, lucru mult mai neplăcut decît spîn­zurătoarea, nici vorbă.

Aceste glume dulci-acrişoare continuau astfel zece minute, un sfert de ceas, douăzeci de minute cel mult, dar de fiece dată sfîrşeau în chipul următor: domnul de Chavigny, întorcîndu-se spre uşă, strigă :

— Hei, La Ramée!

Acesta intra îndată.

— La Ramée, zicea domnul de Chavigny, ţi-l dau în seamă în chip deosebit pe domnul de Beaufort: poartă-te faţă de dînsul cu tot respectul cuvenit rangului şi numelui său şi, în acest scop, nu-l pierde o clipă din ochi.

Apoi pleca, salutîndu-l pe domnul de Beaufort cu o politeţe plină de ironie, care îl făcea să turbeze de furie.

La Ramée devenise astfel comeseanul ducelui, un paznic veşnic prezent, umbra lui: dar, trebuie spus, tovărăşia lui La Ramée, om de viaţă, băutor vestit, mare jucător de minge şi băiat bun, la urma urmei, căruia domnul de Beaufort nu-i găsea decît un singur cusur, anume că nu se lăsa cumpărat, se dovedi pentru duce mai curînd un prilej de petrecere decît de plictiseală.

Din nefericire, nu tot astfel stăteau lucrurile şi pentru jupîn La Ramée; şi cu toate că preţuia oarecum cinstea de a fi închis împreună cu un om atît de însemnat, plăcerea de a vieţui în preaj­ma nepotului lui Henric al IV-lea nu se asemuia cu aceea pe care ar fi simţit-o ducîndu-se din cînd în cînd să-şi vadă familia.

Poţi fi un straşnic slujitor al regelui şi în acelaşi timp un bun soţ şi părinte. Or, jupîn La Ramée îşi iubea nespus nevasta şi copiii, pe care se mulţumea să-i zărească de pe culmea meterezelor, atun­ci cînd veneau să se plimbe de cealaltă parte a şanţurilor, anume ca să-i dăruiască această mîngîiere părintească şi conjugală; ho­tărît, asta însemna prea puţin pentru el, şi La Ramée simţea că voioşia-i obişnuită, pe care o socotise drept cauză a sănătăţii sale, fără să cugete că, dimpotrivă, nu era poate decît urmarea firească a acesteia, n-are să ţină piept prea multă vreme unor asemenea condiţii de viaţă. Această convingere nu făcu decît să se întărească în mintea sa, cînd, treptat-treptat, relaţiile dintre domnul de Beaufort şi domnul de Chavigny înăsprindu-se din ce în ce mai mult, cei doi încetară să se mai vadă. La Ramée simţi atunci că răspun­derea apasă şi mai greu pe capul lui, şi cum, pe bună dreptate, potrivit motivelor arătate, căută o uşurare, primi foarte bucuros propunerea prietenului său, intendentul mareşalului de Gram­mont, de a-i da un ajutor; vorbise numaidecît despre asta cu dom­nul de Chavigny, care spusese că nu are nimic împotrivă, cu con­diţia ca omul să-i fie pe plac.

Socotim cu totul de prisos să facem cititorului portretul fizic şi moral al lui Grimaud: dacă, aşa cum nădăjduim, n-a uitat cu desăvîrşire partea întîi a povestirii de faţă, trebuie să fi păstrat o amintire îndeajuns de limpede despre acest vrednic personaj, a că­rui singură schimbare era că avea douăzeci de ani mai mult: fapt ce-l făcuse şi mai posomorît, şi mai tăcut, deşi Athos, de cînd el însuşi se schimbase, îi îngăduia să vorbească.

Dar în această perioadă de vreme se împlineau doisprezece sau cincisprezece ani de cînd Grimaud tăcea, şi o deprindere veche de doisprezece sau cincisprezece ani devine o a doua natură.

XX

GRIMAUD INTRĂ ÎN SLUJBĂ

Aşadar, Grimaud se înfăţişă, cu mutra lui vrednică de încre­dere, în turnul de la Vincennes. Domnul de Chavigny se mîndrea cu faptul că ochiul nu-l înşală niciodată; ceea ce putea să te facă să-l crezi într-adevăr fiul cardinalului de Richelieu, care avusese şi el această pretenţie o viaţă întreagă. Îl cercetă cu luare-aminte şi ajunse la părerea că sprîncenele împreunate, buzele subţiri, nasul coroiat şi pomeţii ieşiţi în afară ai lui Grimaud erau indicii pe de­plin convingătoare. Nu-i spuse decît douăsprezece cuvinte, iar Gri­maud, drept răspuns, rosti doar patru.

— Uite un băiat de ispravă, l-am cîntărit eu din capul locului! glăsui domnul de Chavigny. Du-te să te vadă şi domnul La Ramée şi spune-i că, în ce mă priveşte, n-am nimic de zis.

Grimaud se răsuci pe călcîie şi plecă să înfrunte cercetarea mult mai amănunţită a lui La Ramée. Asta din pricina că domnul de Chavigny ştia că poate să se bizuie pe La Ramée, iar acesta voia să se poată bizui pe Grimaud.

Grimaud avea tocmai însuşirile menite să cîştige încrederea u­nui paznic dornic de ajutor; şi, după o mie de întrebări, la care abia deschise gura să răspundă, La Ramée, fascinat de această zgîr­cenie de vorbă, îl şi primi în slujbă.

— Consemnul? întrebă Grimaud.

— Iată-l: să nu laşi niciodată întemniţatul singur, să-i iei orice obiect ascuţit ori tăios, să-l împiedici să facă semne cuiva dinafară şi să vorbească prea mult cu paznicii.

— Asta-i tot? întrebă Grimaud.

— Deocamdată, răspunse La Ramée. Orice schimbare, în cazul cînd s-ar ivi, va aduce cu sine un nou consemn.

— Bine, zise Grimaud.

Şi intră la domnul de Beaufort.

Acesta tocmai se pregătea să-şi pieptene barba pe care şi-o lăsase să crească mare, ca şi părul, vrînd să-l zădărească pe Mazarin cu mizeria în care trăieşte şi cu halul în care a ajuns să arate. Dar întrucît cu vreo cîteva zile mai înainte crezuse că zăreşte de sus, de la fereastra turnului, în fundul unei trăsuri, pe frumoasa doamnă de Montbazon, a cărei amintire îi era şi acum scumpă, nu ţinea să arate pentru ea aşa cum voia să arate pentru Mazarin; şi în nădej­dea ca o va revedea, ceruse şi căpătase un pieptăne de plumb.

Domnul de Beaufort ceruse un pieptene de plumb, deoarece, ca toţi bărbaţii blonzi, avea barba roşcată şi, mulţumită pieptenu­lui, o făcea ceva mai închisă la culoare.

În clipa cînd trecu pragul încăperii, Grimaud văzu pieptenul, pe care prinţul tocmai îl pusese pe masă, şi-i înşfăcă îndată cu ple­căciune.

Prinţul se uită uimit la această arătare ciudată.

Arătarea vîrî pieptenul în buzunar.

— Hei, ce mai e şi asta? izbucni ducele. Şi cine-i ticălosul ăsta? Grimaud nu scoase o vorbă, ci doar făcu o nouă plecăciune.

— Eşti mut? strigă ducele.

Grimaud făcu semn că nu.

— Atunci cine eşti? Răspunde, îţi poruncesc! pufni ducele.

— Paznic, zise Grimaud.

— Paznic?! ţipă ducele. Doar mutra asta fioroasă îmi mai lip­sea din colecţie! Hei! La Ramée! Să vină cineva!

La Ramée se arătă numaidecît; spre ghinionul prinţului, bi­zuindu-se pe Grimaud, era pe cale sa plece la Paris. Tocmai co­borîse în curte şi urcă supărat în turn.

— Ce doriţi, monseniore? întrebă el.

— Cine e acest netrebnic, care îmi ia pieptenul şi şi-l înfundă în buzunar? izbucni domnul de Beaufort.

— Unul dintre paznicii dumneavoastră, monseniore, un flăcău de ispravă, pe care îl veţi preţui ca şi domnul de Chavigny sau ca mine, vă asigur.

— De ce mi-a luat pieptenul?

— Într-adevăr, se miră La Ramée. De ce ai luat pieptenul monseniorului?

Grimaud scoase pieptenul din buzunar, îşi trecu degetul peste dinţii mari şi arătîndu-i, se mulţumi să rostească un singur cuvînt:

— Ascuţit.

— Chiar aşa, încuviinţă La Ramée.

— Ce spune dobitocul ăsta? întrebă ducele.

— Că orice obiect ascuţit e interzis monseniorului de către re­ge.

— Aha! se înfurie ducele. Eşti nebun, La Ramée. Doar tu sin­gur mi-ai dat pieptenul.

— Şi-am săvîrşit o mare greşeală, monseniore, căci în felul a­cesta am călcat consemnul.

Ducele se uită furios la Grimaud, care dăduse pieptenul lui La Ramée.

— Prevăd că netotul ăsta are să mă sîcîie grozav, murmură du­cele.

Într-adevăr, în temniţă nu se poate să o scalzi. Totul – oameni şi lucruri deopotrivă – îţi e sau prieten sau duşman; îndrăgeşti sau urăşti, cîteodată cu îndreptăţire, dar de cele mai multe ori din ins­tinct. Or, acest motiv nespus de simplu, anume că Grimaud plăcuse din prima clipă domnului de Chavigny şi lui La Ramée, preschimba ceea ce guvernatorul şi ofiţerul socoteau drept calităţi în tot atîtea cusururi în ochii întemniţatului, făcîndu-l nesuferit de la bun înce­put domnului de Beaufort.

Totuşi, Grimaud nu ţinu să se ia în beţe cu întemniţatul chiar din prima zi; el avea nevoie ca acesta să-l privească nu cu o silă întîmplătoare, ci cu o ură aprigă şi neîmpăcată. De aceea se retrase, lăsînd în loc patru ostaşi, care tocmai isprăviseră cu masa, aşa că puteau să reia veghea în preajma prinţului. La rîndul său, prinţul plănuia o nouă şotie, la care ţinea mult: ceruse raci pentru masa de a doua zi şi cugetă să-şi petreacă vremea întocmind o spîn­zurătoare, pentru a spînzura în mijlocul odăii pe cel mai frumos. Culoarea roşie pe care urma să o capete racul la fiert ar fi risipit orice îndoială asupra tîlcului lucrurilor, şi astfel ar fi avut plăcerea să-l spînzure pe cardinal în acest chip, aşteptînd să fie spînzurat în realitate, fără ca nimeni să poată spune că a spînzurat altceva decît un rac.