După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— O cunoşti, Athos?

— Nu, dar mama mea a văzut-o pe cînd era copilă. Ţi-am spus vreodată că mama a fost doamnă de onoare a Mariei de Medicis?

— Niciodată. Tu nu obişnuieşti să vorbeşti despre lucruri de-astea, Athos.

— An, Doamne, aşa e, vezi, trebuie să se ivească un prilej ca să o faci.

— Porthos nu l-ar fi aşteptat cu atîta răbdare, surîse d'Artag­nan.

— Fiecare cu firea lui, dragul meu d'Artagnan. În ciuda unui grăunte de vanitate, Porthos are minunate însuşiri. L-ai mai văzut cumva?

— M-am despărţit de ei acum cinci zile, răspunse d'Artagnan. Şi povesti, cu verva şi hazu-i gascon, toată măreţia de care se înconjura Porthos în castelul Pierrefonds; şi, luîndu-şi peste picior prietenul, nu uită nici de bunul domn Mouston.

— Eu, unul, glăsui Athos, surîzînd de această voioşie care îi amintea de zilele lor bune, mă minunez că întîmplarea ne-a adunat laolaltă odinioară şi că am rămas tot atît de legaţi unul de altul, chiar după douăzeci de ani de despărţire. Prietenia îşi înfige adînc rădăcinile în inimile cinstite, d'Artagnan; crede-mă, numai oame­nii răi tăgăduiesc prietenia, pentru că ei nu o înţeleg. Şi Aramis?

— M-am văzut şi cu el, spuse d'Artagnan, dar mi s-a părut rece.

— Ah, te-ai văzut cu Aramis! exclamă Athos, privindu-l cu ochiul lui pătrunzător. Dar ăsta e un adevărat pelerinaj la templul Prieteniei, dragul meu, cum ar spune poeţii.

— Mda... mormăi d'Artagnan, încurcat.

— Aramis, ştii, e rece din fire, urmă Athos, şi-apoi a fost mereu amestecat în intrigile femeilor.

— Cred că în clipa de faţă e amestecat într-una tare compli­cată, completă d'Artagnan.

Athos tăcu. „Nu-i curios!" cugetă d'Artagnan în sinea sa. Athos nu numai că tăcu, dar se grăbi să schimbe vorba.

— Vezi, rosti el, atrăgînd lui d'Artagnan luarea-aminte că au ajuns iarăşi la castel. Ne-am plimbat un ceas şi aproape că am în­conjurat întreg domeniul meu.

— Totul te farmecă şi, mai ales, peste tot se simte gentilomul care stăpîneşte aici, răspunse d'Artagnan.

În clipa aceea se auzi un tropot de cal.

— E Raoul, care se întoarce, zise Athos. Curînd vom avea veşti despre sărmana copilă.

Într-adevăr, tînărul apăru în poartă şi intră în curte, colbuit din cap pînă-n picioare, sări de pe cal, îl lăsă în grija unui soi de rîndaş şi se grăbi să se apropie să-i salute pe conte şi pe d'Artag­nan.

— Domnul, zise Athos, punînd mîna pe umărul luid'Artagnan, domnul este cavalerul d'Artagnan, despre care m-ai auzit vorbind adesea, Raoul.

— Domnule, spuse tînărul, înclinîndu-se pentru a doua oară, de astă dată şi mai adînc, domnul conte v-a rostit numele în faţa mea ori de cîte ori a vrut să dea o pildă de gentilom cutezător şi generos.

Acest mic compliment avu darul să-l mişte pe d'Artagnan pînă în fundul sufletului. Întinse mîna lui Raoul şi-i spuse:

— Tînărul meu prieten, toate cuvintele de laudă auzite despre mine trebuiesc întoarse domnului conte, pe care îl vezi aici: dînsul m-a educat în toate privinţele şi nu-i vina sa dacă elevul s-a do­vedit atît de neîndemînatic. Dar va fi răsplătit prin tine, sînt încre­dinţat, îmi place felul cum te porţi, Raoul, şi politeţea ta m-a mişcat.

Athos rămase mai încîntat decît s-ar putea spune: se uită cu recunoştinţă la d'Artagnan, apoi cătă spre Raoul cu unul dintre acele zîmbete ciudate de care copiii sînt mîndri atunci cînd le pă­trund înţelesul.

„Acum, cugetă d'Artagnan, căruia nu-i scăpase jocul mut de pe chipul prietenului său, nu mai am nici o îndoială."

— Ei bine, zise Athos, sper că accidentul n-a avut urmări?

— Nu se ştie încă nimic, domnule; din pricina umflăturii, doc­torul nu s-a putut pronunţa, dar se teme să nu fie atins vreun nerv.

— De ce n-ai mai rămas în preajma doamnei de Saint-Remy?

— M-am temut că nu voi putea fi devreme la cină, domnule, răspunse Raoul, şi vă voi face să mă aşteptaţi.

În clipa, aceea un băieţaş îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, pe jumătate ca un lacheu veni să-i poftească la masă.

Athos îşi conduse oaspetele într-o încăpere nespus de simplă, ale cărei ferestre dădeau într-o parte spre grădină, iar în cealaltă spre o seră, unde creşteau flori neînchipuit de frumoase.

D'Artagnan aruncă o privire asupra serviciului: tacîmurile erau minunate – vechea argintărie a familiei, se vedea cît de colo. Pe o policioară se afla un superb vas de argint şi d'Artagnan se opri să-l privească.

— Ah, e lucrat dumnezeieşte! exclamă el.

— Da, întări Athos. O capodoperă a unui mare artist florentin, numit Benvenuto Cellini.

— Şi bătălia înfăţişată aici?

— E bătălia de la Marignan. E momentul cînd unul dintre stră­moşii mei întinde propria-i spadă lui Francise I, care şi-o frînsese pe a sa. Cu acest prilej, Enguerrand de La Fère, bunicul meu, a primit titlul de cavaler de Saint-Michel. Afară de asta, după cinci­sprezece ani, regele, care nu uitase că a luptat trei ceasuri în şir cu spada prietenului său Enguerrand, fără ca ea să se frîngă, i-a dăruit acest vas, precum şi o spadă, pe care poate ai văzut-o odi­nioară la mine, lucrată şi ea tot cu atîta măiestrie. Era vremea unor uriaşi, rosti Athos. Noi sîntem nişte pitici pe lîngă cei de atunci. Dar să ne aşezăm la masă, d'Artagnan. Ei, tu, se întoarse Athos către micul lacheu care tocmai servea supa. Cheamă-l încoace pe Charlot.

Copilul ieşi şi, după o clipă, slujitorul cu care cei doi călători vorbiseră la sosire se ivi în prag.

— Dragul meu Charlot, îi spuse Athos, ţi-l dau în grijă în chip deosebit pe Planchet, lacheul domnului d`Artagnan, pentru tot timpul cît va rămîne aici. Îi place vinul bun: tu ai cheia de la pivniţă. Multă vreme n-a ştiut ce-i un culcuş ca lumea, aşa că va preţui un pat moale. Îngrijeşte-te şi de asta, te rog.

Charlot se înclină şi ieşi.

— Charlot e şi el un om de treabă, urmă contele. Iată, sînt optesprezece ani de cînd mă slujeşte.

— Te gîndeşti la toate, zise d`Artagnan, şi îţi mulţumesc pentru Planchet, dragul meu Athos.

Tînărul făcu ochii mari auzind acest nume şi se uită să vadă dacă d'Artagnan vorbea într-adevăr cu contele.

— Ţi se pare ciudat acest nume, nu-i aşa Raoul? surîse Athos. E numele pe care mi-l luasem cînd domnul d'Artagnan, împreună cu alţi doi viteji prieteni şi cu mine am săvârşit faptele noastre de arme la asediul oraşului La Rochelle, sub răposatul cardinal şi sub domnul de Bassompierre, care a murit şi el mai tîrziu. Domnul are bunătatea să-mi dea şi azi acest nume şi de fiece dată cînd îl aud inima îmi tresare de bucurie.

— Acest nume a fost înconjurat de faimă, zise d'Artagnan, şi într-o anume zi a avut parte de o cinstire triumfală.

— Ce vreţi să spuneţi, domnule? întrebă Raoul cu tinereasca-i curiozitate.

— Pe lege mea, nu ştiu nimic despre asta, mormăi Athos.

— Ai uitat de bastionul Saint-Gervais, Athos, şi de ştergarul din care trei gloanţe au făcut un drapel. Memoria mea e mai bună decît a ta, eu mi-aduc aminte totul şi am să-ţi povestesc şi dumitale, tinere.

Şi îi povesti lui Raoul de-a fir-a-păr cele petrecute la bastion, aşa cum Athos povestise despre bunicul său.

Ascultîndu-l, tînărul vedea parcă aievea desfăşurîndu-se înain­tea ochilor una dintre acele fapte de arme istorisite de Tasso ori Ariosto, din vremile de faimă ale cavalerilor.

— Dar ceea ce uită să-ţi spună d'Artagnan, dragă Raoul, vorbi Athos la rîndul său, este că spada lui trecea printre cele mai temute din timpul său: braţ de fier, pumn de oţel, ochi ager, privire scînteietoare – iată cu ce-şi întîmpina el duşmanul. Avea optsprezece ani, abia trei ani mai mult ca tine, Raoul, cînd l-am văzut luptînd pentru prima oară, şi încă împotriva unor oameni încercaţi.

— Şi domnul d'Artagnan a ieşit învingător? izbucni tînărul, ai cărui ochi se aprinseseră în timpul convorbirii şi părea că imploră amănunte.

— Cred că am doborît unul, spuse d'Artagnan, cătînd între­bător spre Athos. Cît despre celălalt, l-am dezarmat ori l-am ră­nit, nu-mi aduc aminte.

— Da, l-ai rănit. Erai un voinic şi jumătate!

— Eh, şi nu m-am prea schimbat, făcu d'Artagnan cu rîsul lui de gascon, plin de mulţumire de sine. Nu de mult...

Uitătura lui Athos îl făcu să amuţească.

— Aş vrea să ştii, Raoul, zise Athos, tu care te socoteşti pri­ceput în mînuitul spadei şi a cărui mîndrie ar putea să sufere într-o zi o crudă dezamăgire, aş vrea să ştii cît de primejdios e omul care uneşte într-însul sîngele rece şi iuţeala, fiindcă niciodată n-aş avea la îndemînă pentru tine o pildă mai grăitoare: roagă-l mîine pe domnul d'Artagnan, dacă nu-i prea obosit, să aibă bunătatea să-ţi arate cum se luptă!

— La naiba, dragul meu Athos, şi tu eşti un bun profesor, mai cu seamă în privinţa însuşirilor pe care le lauzi la mine. Uite, Planchet mi-a pomenit chiar azi de acel frumos duel din curtea de la Carmes, cu lordul de Winter şi cu tovarăşii lui. Ah, tinere! continuă d'Artagnan. Trebuie să se afle pe undeva pe aici o spadă despre care am spus adeseori că e cea dintîi din regat.

— Eh, mi-aş fi stricat braţul cu copilul ăsta! zise Athos.

— Există oameni al căror braţ nu se strică niciodată, dragul meu Athos, rosti d'Artagnan, dar care strică pe al multora.

Tînărul ar fi vrut să prelungească această convorbire toată noaptea; dar Athos îi atrase luarea-aminte că oaspetele trebuie să fie obosit şi are nevoie de odihnă. D'Artagnan, politicos, se împo­trivi, însă Athos stărui să se retragă în odaia ce i se pregătise. Raoul îl conduse în chip de gazdă; şi cum Athos cugeta că va căuta să rămînă cît mai mult cu putinţă în preajma lui d'Artagnan pentru a-l face să povestescă toate vitejiile lor din tinereţe, veni el însuşi o clipă mai tîrziu să-l caute şi pecetlui acesta seară plăcută cu o strîngere prietenească de mîna şi cu o urare de noapte bună adre­sată muşchetarului.

XVII

DIPLOMAŢIA LUI ATHOS
D'Artagnan se cuibări în aşternut nu atît ca să doarmă, cît să rămînă singur cu sine şi să cugete în voie la tot ce văzuse şi auzise în seara aceea.

Cum era bun din fire şi-l îndrăgise din capul locului pe Athos, simţămînt care se preschimbase în cele din urmă într-o sinceră prietenie, fu încîntat să găsească un om de o inteligenţă sclipitoare şi plin de vlagă, în locul beţivului îndobitocit pe care se aştepta să-l vadă zăcînd mahmur în cine ştie ce cloacă; recunoscu fără vreo împotrivire acea superioritate dintotdeauna pe care Athos o avea asupra lui şi, în loc să se lase pradă gîndurilor pizmaşe ori mîhnirii ce-ar fi întunecat o fire mai puţin generoasă, o bucurie sinceră şi cinstită îi umplu sufletul, dîndu-i cele mai bune nădejdi în planu­rile sale.

Totuşi i se păru că nu-l mai găseşte pe Athos atît de sincer şi clar în toate privinţele. Cine era tînărul pe care spunea că l-a adop­tat şi care îi seamănă leit? Ce înseamnă această întoarcere la viaţa de lume şi această cumpătare exagerată pe care o băgase de seamă la masă? Un lucru cu totul neînsemnat în aparenţă, absenţa lui Grimaud de care Athos nu se putea lipsi odinioară şi al cărui nume nici măcar nu fusese rostit, în ciuda încercărilor de a aduce vorba despre el – toate acestea îl nelinişteau pe d'Artagnan. Nu se mai bucura deci de încrederea prietenului sau, ori poate Athos era o verigă dintr-un lanţ nevăzut, ori poate mai degrabă fusese vestit dinainte de vizita lui.

Nu se putu opri să nu se gîndească la Rochefort, la ceea ce îi spusese acesta în biserica Notre-Dame. Oare să fi fost Rochefort înaintea lui d'Artagnan la Athos?

D'Aratgnan nu avea însă timp de pierdut cu gîndurile. Drept care se hotărî să lămurească lucrurile chiar de a doua zi. Modesta bunăstare a lui Athos, ascunsă cu atîta pricepere, mărturisea do­rinţa de a părea avut şi trăda o ambiţie lesne de zgîndărit.

Agerimea minţii şi limpezimea ideilor lui Athos făceau din el un om gata să se pună în mişcare mai iute decît oricare altul. El s-ar fi alăturat planului ministrului cu atît mai bucuros cu cît l-ar fi împins şi nevoia, nu numai fireasca-i pornire.

În ciuda oboselii, gîndurile acestea îl ţineau treaz pe d'Artagnan; îşi făurea în minte planurile de atac şi, cu toate că ştia în Athos un potrivnic de temut, stabili să pornească lupta a doua zi, după masa de prînz.

Pe de altă parte, îşi zise că pe un teren atît de necunoscut tre­buia să înainteze cu băgare de seamă, să cerceteze cîteva zile re­laţiile lui Athos, să-i urmărească noile obiceiuri şi să ţină seamă de ele, să încerce a trage de limbă pe tînărul cel naiv, fie încrucişînd spada cu el, fie gonind împreuna după vînat, astfel încît să afle amănuntele care îi lipseau pentru a-l regăsi pe Athos cel de odi­nioară în Athos cel de astăzi; şi treaba asta era floare la urerche, căci profesorul trebuie că înrîurise mult inima şi cugetul elevului său. Dar d'Artagnan însuşi, cu mintea-i isteaţă, înţelesese numai­decît ce neajunsuri l-ar pîndi în cazul cînd vreo indiscreţie ori vreo stîngăcie ar lăsa ochiul încercat a lui Athos să-i descopere şiretlicurile.

Apoi, trebuie să mai spunem că, dacă era gata să se folosească de mijloace viclene împotriva agerimii lui Aramis, ori a vanităţii lui Porthos, d'Artagnan se ruşina să umble pe căi ocolite faţă de Athos, omul sincer şi cu inima deschisă. I se părea că, recunoscîndu-i măiestria în ale diplomaţiei, Aramis şi Porthos ar avea şi mai mult respect pentru el, pe cîtă vreme Athos, dimpotrivă, l-ar stima mai puţin.

„Oh, de ce Grimaud, tăcutul Grimaud, nu-i aici? se întreba d'Artagnan. În muţenia lui aş dibui o mulţime de lucruri, doar Gri­maud tăcea într-un chip atît de grăitor!

În răstimp zgomotele se stinseseră rînd pe rînd în toată casa; d'Artagnan auzise cum se închid uşile şi obloanele; mai apoi, după ce se puseră să latre unii la alţii afară, în timp, cîinii amuţiseră şi ei; într-un tîrziu, o privighetoare pierdută în frunzişul des al copacilor făcuse să răsune o bucată de vreme în pacea nopţii trilurile-i melodioase şi adormise şi ea; în tot castelul nu se mai auzea decît zgomotul unui pas măsurat şi monoton, chiar sub odaia sa: bănui ca acolo era odaia lui Athos.

„Se plimbă şi se gîndeşte, chibzui d'Artagnan. Dar la ce anu­me? Asta-i cu neputunţă de ştiut. Poţi ghici altele, asta însă nu."

În cele din urmă, Athos se urcă în pat, fără îndoială, fiindcă şi acest ultim zgomot se stinse.

Tăcerea şi oboseala se uniră şi-l dăduseră gata pe d'Artagnan: închise ochii şi el şi somnul îl fură numaidecît.

D'Artagnan nu era însă somnoros de felul lui. Zorile abia au­riră perdelele odăii, că el sări din pat şi deschise ferestrele. În clipa aceea i se păru că zăreşte prin crăpătura oblonului pe cineva strecurîndu-se tiptil prin curte. Potrivit obiceiului său de a nu lăsa nimic să trecă fără să se încredinţeze ce se petrece, d'Artagnan se feri să facă zgomot, privi cu atenţie şi recunoscu haina roşiatică şi chica neagră a lui Raoul.

Tînărul, fiindcă el era, deschise uşa grajdului, scoase afară murgul pe care încălecase şi în ajun, puse şaua şi frîul cu o repeziciune -şi o îndemînare vrednice doar de cel mai încercat călăreţ, duse calul pe aleea dreaptă din grădina de zarzavat, deschise o portiţă lătu­ralnică ce dădea spre o potecă, îl scoase din curte, închise portiţa după el, şi d'Artagnan îl zări peste creasta zidului gonind ca o să­geată şi aplecîndu-se sub crengile joase şi înflorite ale arţarilor şi salcîmilor.

În ajun, d'Artagnan băgase de seamă că poteca aceea trebuia să ducă la Blois.

— Hm, hm! făcu gasconul. Uite un flăcău care s-a şi apucat de ştrengării şi care nu-mi pare că împărtăşeşte deloc duşmănia lui Athos faţă de sexul frumos: nu se duce la vînătoare fiindcă nu are cu el nici arme, nici cîini; nici nu îndeplineşte vreo însărcinare, fiindcă se ascunde. Oare de cine se ascunde?... De mine sau de tată-său? Căci acum sînt încredinţat: contele e tatăl băiatului... La naiba! Cît despre asta, o să mă lămuresc eu, fiindcă am să vorbesc fără nici un înconjur cu Athos.

Se lumina de-a binelea de ziuă; toate zgomotele pe care d'Ar­tagnan le auzise în ajun stingîndu-se rînd pe rînd, se înfiripau ia­răşi, unul după altul: păsărelele în frunzişul copacilor, cîinele în cuşcă, oile pe cîmp, bărcile legate la malul Loirei păreau că se însu­fleţesc şi ele, depărtîndu-se un pic şi lăsîndu-se legănate pe apă. D'Artagnan rămase mai departe la fereastră, ca să nu trezească pe nimeni, iar apoi, cînd auzi uşile şi obloanele deschizîndu-se, îşi mai netezi o dată părul, îşi mai răsuci o dată mustaţa, îşi şterse borul pălăriei cu mîneca, aşa cum avea obiceiul, şi coborî din odaie. Abia ajuns pe ultima treaptă a scării de la intrare, îl zări pe Athos, aplecat la pămînt, de parcă ar fi căutat un ban în nisip.

— Ei, bună dimineaţa, scumpă gazdă! zise d'Artagnan.

— Bună dimineaţa, dragă prietene! Ai dormit bine?

— Minunat, Athos. Totul a fost la înălţime: şi culcuşul, şi cina menită să mă tragă la somn, şi chipul cum m-ai întîmpinat. Dar la ce te uiţi cu atîta luare-aminte? Nu cumva au început să-ţi placă lalelele?

— Pentru asta n-ar trebui să ţi baţi joc de mine, dragă prie­tene. La ţară gusturile se schimbă mult şi ajungi să îndrăgeşti, fără să-ţi dai seama, toate aceste frumuseţi pe care ochiul lui Dumne­zeu le face să se ivească din adîncul pămîntului şi care-s atît de dispreţuite la oraş. Mă uitam pur şi simplu la stînjeneii pe care i-am sădit aici, lîngă havuz, şi care au fost striviţi acum de dimi­neaţă. Grădinarii ăştia sînt oamenii cei mai neîndemînatici din lu­me. Pesemne că, ducînd înapoi calul, după ce l-au pus să scoată apă, l-au lăsat să calce peste răzoare.

D'Artagnan începu să zîmbească.

— O! exclamă el. Crezi?

Şi îşi duse prietenul în lungul aleii pe care se vedeau întipărite o mulţime de urme la fel.

— Îmi pare că văd şi aici aceleaşi urme. Uite, Athos, vorbi el, nepăsător.

— Da, da şi încă proaspete!

— Foarte proaspete, întări d'Artagnan.

— Cine oare a trecut pe aici, de dimineaţă? se întrebă Athos neliniştit. Să fi scăpat vreun cal din grajd?

— Nu prea cred, fiindcă paşii sînt egali şi arată un mers agale, zise d'Artagnan.

— Unde-i Raoul? strigă Athos. Cum se face că nu l-am văzut încă?

— Sst! murmură d'Artagnan cu un zîmbet ducînd degetul la buze.

— Ce e? întrebă Athos.

D'Artagnan povesti tot ce văzuse, trăgînd cu coada ochiului la chipul gazdei.

— A, acum ghicesc totul, rosti Athos, ridicînd uşor din umeri. Bietul băiat s-a dus la Blois.

— De ce?

— Ei, Doamne! Ca să afle noutăţi despre micuţa La Vallière. Ştii, fetiţa care şi-a scrîntit ieri piciorul.

— Crezi? făcu d'Artagnan.

— Mai mult decît atît, sînt sigur, răspunse Athos. N-ai obser­vat că Raoul e îndrăgostit?

— Bine! Dar de cine? De fetiţa asta de şapte ani?

— Dragul meu, la vîrsta lui Raoul, inima e atît de plină, că trebuie negreşit să se reverse într-un fel, fie asupra închipuirii, fie asupra realităţii. Ei bine, dragostea lui e pe jumătate închipuire, pe jumătate realitate.

— Glumeşti! Cum, fetiţa aceea?!

— N-ai văzut-o? E cea mai frumoasă copilă de pe lume: părul bălai argintat, ochii albaştrii, visători şi în acelaşi timp şăgalnici.

— Şi tu ce spui despre dragostea asta?

— Nu spun nimic, rîd şi-l necăjesc pe Raoul. Dar aceste im­bolduri dintîi ale inimii sînt atît de puternice, această revărsare de dor la cei tineri e atît de dulce şi amară în acelaşi timp, încît totul pare adeseori o adevărată pasiune. La vîrsta lui Raoul, mi-aduc aminte că eu mă îndrăgostisem de o statuie greacă, pe care bunul rege Henric al IV-lea o dăruise tatălui meu, şi am crezut că înne­bunesc de durere cînd mi s-a spus că povestea lui Pygmalion nu-i decît o simplă născocire.

— Asta-i din pricina lipsei de activitate. Nu-l ocupi îndeajuns pe Raoul şi atunci caută singur să-şi găsească ceva de făcut.

— Întocmai. De aceea mă gîndesc să-l trimit departe de aici.

— Şi bine faci.

— Fără îndoială: dar asta are să-i zdrobească inima şi are să sufere ca pentru o adevărată iubire. De vreo trei-patru ani, şi pe atunci el însuşi era un copil, s-a obişnuit să ridice în slavă şi să admire acest mic idol, pe care va sfîrşi să-l adore într-o bună zi, dacă va rămîne aici. Aceşti copii visează împreună zi de zi şi vor­besc despre o mulţime de lucruri serioase, ca nişte adevăraţi în­drăgostiţi de douăzeci de ani. Pe scurt, povestea asta i-a făcut mult timp să zîmbească pe părinţii micuţei de La Vallière, dar cred că acum cam încep să încrunte din sprîncene.

— Copilării! Raoul însă are nevoie să schimbe viaţa: trimite-l cît mai iute de aici sau, la naiba, n-ai să faci niciodată om din el.

— Cred că am să-l trimit la Paris, zise Athos.

— Oh! exclamă d'Artagnan.

Şi cugetă în sinea sa că a sosit clipa.

— Dacă vrei, putem să-i facem acolo o situaţie, rosti el.

— Oh! exclamă Athos la rîndul său.

— Chiar vreau să-ţi cer sfatul asupra unui lucru la care m-am gîndit.

— Vorbeşte.

— Nu socoteşti că ar fi timpul să ne facem datoria sub arme?

— Dar tu nu ţi-o faci şi acum, d'Artagnan?

— Ascultă-mă: să intrăm cu adevărat sub arme. Viaţa de al­tădată nu te mai ispiteşte cu nimic, dar dacă te-ar aştepta mai mul­te foloase, n-ai fi oare bucuros să te avînţi iarăşi în tovărăşia mea şi a lui Porthos, pe calea isprăvilor noastre din tinereţe?

— Atunci, se cheamă ca-mi faci o propunere, spuse Athos.

— Directă şi clară.

— Ca să intrăm din nou în luptă?

— Da.

— Din partea cui şi împotriva cui? întrebă deodată Athos, aţin­tindu-ţi privirea limpede şi binevoitoare asupra gasconului.

— Ei drace, grăbit mai eşti!

— Şi, mai cu seamă, clar. Ascultă-mă, d'Artagnan. Nu există decît o singură persoană, sau mai curînd o singură cauză căreia un om ca mine ar putea să-i fie folositor: cauza regelui.

— Tocmai, rosti muşchetarul.

— Da. Să ne înţelegem însă, continuă Athos cu seriozitate. În cazul cînd cauza regelui înseamnă pentru tine cauza lui Mazarin, atunci degeaba mai stăm de vorbă.

— Nu susţin asta, răspunse gasconul încurcat.

— Haide, d'Artagnan, zise Athos. Să nu ne păcălim unul pe altul: şovăirile şi ocolişurile tale mi-arată lămurit din partea cui vii. Într-adevăr, aşa ceva nu se poate striga în gura mare; şi atunci cînd vrei să mai cîştigi şi pe altul pentru o asemenea cauză, eşti cam plouat şi cam stingherit.

— Ei, dragul meu Athos! mormăi d'Artagnan.

— Ştii bine, urmă Athos, că nu vorbesc pentru tine, care nu ai pereche între bărbaţii viteji şi îndrăzneţi, îţi vorbesc despre acest italian meschin şi intrigant, despre acest bădăran care jinduieşte la o coroană pe care a şterpelit-o de sub o pernă, despre această secătură care susţine că tabăra lui e tabăra regelui şi care îndrăzneşte să arunce prinţi de sînge regal în temniţă, dar nu îndrăzneşte să-i omoare, aşa cum făcea cardinalul nostru, marele cardinal; un că­mătar care îşi cîntăreşte scuzii de aur şi pune dobînzile deoparte, de teamă să nu le piardă în învîrtelile de a doua zi, cu toate că trişează; în sfîrşit, un ticălos care o chinuie pe regină, după cum spune lumea: de altfel, cu atît mai rău pentru ea! Şi care de azi în trei luni o să ne ducă la război civil, numai ca să-şi păstreze veni­turile. Acesta-i stăpînul pe care mi-l propui, d'Artagnan? Foarte mulţumesc!

— Să mă ierte Dumnezeu, eşti mai iute decît erai odinioară! o întoarse d'Artagnan. Anii ţi-au înfierbîntat sîngele, în loc să-l domolească. Cine îţi spune că el este stăpînul meu, pe care vreau să ţi-l impun şi ţie?

„Drace! şopti gasconul în sinea sa. Să nu ne dăm pe faţă taina faţă de un om atît de pornit."

— Atunci, lămureşte-mă, dragă prietene. Ce vrei să spui?

— Ei, Doamne, nimic mai simplu: trăieşti pe moşia ta şi ţi se pare că eşti fericit în această aurită mediocritate. Porthos are un venit de cincizeci ori poate şaizeci de mii de livre pe an; Aramis are întotdeauna cincisprezece ducese care se luptă să cîştige pentru ele inima prelatului, aşa cum luptau altădată să cîştige pe cea a muşchetarului: soarta îl răsfaţă şi astăzi; dar eu ce fac pe lumea asta? Port zale şi centiron de douăzeci de ani, mă ţin scai de un grad care nu-mi răsplăteşte meritele, fără să merg nici înainte, nici înapoi, fără să trăiesc. Într-un cuvînt, sînt ca şi mort! Ei bine, cînd e vorba să mă întorc la viaţă cît de cît, voi toţi îmi spuneţi: „Ăsta-i un bădăran, un ticălos nemernic, o secătură, un cărpănos". La nai­ba! Sînt de aceeaşi părere, dar găsiţi-mi voi alt stăpîn mai bun, sau ajutaţi-mă să mă căpătuiesc şi eu.