Vintilă Horia: Scandalul Goncourt sau

Vintilă Horia: Scandalul Goncourt sau

contactul cu alteritatea agresivă

Lector universitar doctorand Georgeta ORIAN

Universitatea «1 Decembrie 1918 » Alba Iulia
„Nulle part on n’est plus étranger qu’en France?”

(Julia Kristeva)
Identitatea, individuală sau colectivă, se regăseşte în studiul imaginarului şi colectează informaţii din zone diverse: psihologie, sociologie, antropologie, filosofie, istorie, mitologie, etnologie, estetică, lingvistică, literatură, dovedindu-se un subiect care se pretează interdisciplinarităţii şi care se înscrie în tendinţele recente ale studiului mentalităţilor (colective). Imaginarul alterităţii şi al identităţii evidenţiază resorturile interioare ale comportamentului social şi se constituie într-un suport pentru o mai bună înţelegere a complexităţii relaţiilor interumane. Conştiinţa identităţii este indisolubil legată de cea a alterităţii, dând naştere unei imagini de sine care poate fi pozitivă sau negativă, în funcţie de indici ca: evoluţia fizică, psihică, culturală, nivelul informaţional, capacitatea de procesare a bagajului cultural, construirea şi aplicarea unor grile de cunoaştere a Celuilalt, rezultatele putând fi dintre cele mai diverse: „Imaginile alterităţii, pe lângă faptul că însoţesc toate judecăţile privitoare la Celălalt, provoacă diverse reflexe: de preferinţă sau de respingere, manii, fobii sau filii. Uneori reprezentările colective asupra celuilalt devin clişee şi sunt chiar mai tenace şi mai persistente decât cunoaşterea realităţii.”¹

Istoria evenimenţială este completată de istoria mentalităţilor, iar criteriile pe care se construieşte discursul identitar provin din zone diferite: istorie, geopolitică, literatură. Cele trei domenii menţionate pot construi, în colaborare, profilul unei identităţi individuale sau colective. Se poate vorbi, credem, de identitate ca fenomen: ea este studiată într-o paletă foarte generoasă de ipostaze: naţională, familială, etno-lingvistică, culturală, confesională, psihosocială, de gen sau generaţie etc. La baza procesului de diferenţiere a identităţilor naţionale stă raportul dintre componenta primordial-particulară şi cea religios-universală², iar atenţia acordată identităţii / alterităţii poate dezvălui ceea ce se află dincolo de factologic. Între antropologie şi istorie, literatura vine să umple eventualele „goluri”. Analiza unui discurs literar care nu ignoră contextul cronologic, ideologic şi chiar politic poate fi una din opţiunile oferite interpretării.

Cum recepţionează un individ sau un grup alteritatea (sau o refuză!), cum se ascunde (sau nu) aceasta în textul literar, cum se poate construi un portret(-robot) al unei entităţi – iată tot atâtea modalităţi de abordare a problemei identităţii. „Celălalt este un personaj omniprezent în imaginarul oricărei comunităţi. Jocurile alterităţii se constituie într-o structură arhetipală. Sub acest raport, românii nu fac şi nu au cum să facă excepţie. Două trăsături caracteristice istoriei româneşti au contribuit însă la aşezarea celuilalt într-o lumină specifică: pe de-o parte, reacţia unei civilizaţii rurale oarecum izolate şi, pe de altă parte, impactul, masiv şi neîntrerupt, al stăpânirilor şi modelelor străine. Acţiunea contradictorie şi complementară a acestor factori a condus la o sinteză cu note certe de originalitate.”³

Scriitorii exilului românesc se constituie într-o categorie aparte, cu referire la problematica discutată: perceperea unui Celălalt cultural, lingvistic, social chiar, poate fi uneori violentă sau inhibantă. Reacţiile individuale faţă de noile paradigme existenţiale sunt dintre cele mai diverse, mergând de la respingere până la adaptarea cea mai „nedemnă”, care frizează facilul sau

compromisul. Fenomenul exilului afectează scriitorul în chiar „miezul” identităţii sale: procesul de creaţie. Sinele cultural este pus în faţa unor provocări: insinuarea într-un idiom nou, acomodarea cu un volum considerabil de tradiţie, un nou tip de lector şi, ca o constrângere, asigurarea existenţei materiale. La două niveluri se produce metamorfoza (individual, dar şi colectiv), ambele regăsindu-se în discursul identitar. Pe lângă eforturile de conservare a persoanei, scriitorul exilat (ne referim, desigur, la exilul de după al II-lea război mondial, când s-au cristalizat grupări în diferite ţări ale lumii, în special în cele romanice) resimte şi nevoia unui discurs de conservare a identităţii naţionale. Recursul la tradiţie, implicit la memorie, este o caracteristică universală a comunităţilor ameninţate (deşi pare că îşi găseşte expresia cea mai fericită în spaţiul autohton): „Identitatea este, într-o largă măsură, moştenire şi memorie. Ea se sprijină pe valori şi simboluri şi mituri fondatoare. Naţiunile, precum indivizii, când evoluţia lor pare ameninţată şi primejduită de anumite evenimente, caută în trecutul lor argumente pentru a se linişti în ceea ce priveşte viitorul lor.”⁴ Fie că este vorba de un demers colectiv sau unul individual, discursul din exil face apel la tot ceea ce înseamnă tradiţie şi, implicit, la istorie, solicitând toate tipurile de memorie (istorică, socială, autobiografică etc.). Se produce chiar amestecul de discurs identitar cu cel politic.

În cazul lui Vintilă Horia, se produce identificarea cu un Celălalt în care îşi regăseşte proiectat propriul traiect existenţial. Personajul se află, latent, în scriitor⁵, care mărturiseşte⁶: „Tema «Ovidiu» mă obseda încă din Argentina. Tema exilului şi a lui Ovidiu ca simbol al exilului. Se împlineau două mii de ani de la naşterea lui Ovidiu şi se pregătea în toată lumea sărbătorirea acestui eveniment. Citeam cărţi despre el, reciteam Tristia şi Pontica. Eram pe o plajă, invitaţi de nişte prieteni francezi pe malul oceanului, în martie, - în Argentina anotimpurile sunt invers, aşa că era o vreme de septembrie – şi recitam mergând singur, din Tristia. […] Căutam pretutindeni tot ce s-a scris despre Ovidiu. Doi ani au fost marcaţi de «febra Ovidiu». Nu ştiam ce să fac: o monografie, un roman, un studiu literar… “ Se pare că tensiunea căutării este potenţată de o miză încă nebănuită. Scriitorul, în căutarea Personajului/personajelor, se află într-un punct crucial al carierei sale („Îmi era clar că trăiam momentul unei mari încercări: ori scriam o carte bună, ori se termina cu mine ca scriitor”). Redactează (iniţial în spaniolă⁷, apoi în franceză) romanul Dumnezeu s-a născut în exil⁸, respins iniţial de editurile Plon şi Seuil şi acceptat spre publicare de Arthème Fayard în1960. Cartea primeşte Premiul Goncourt pentru anul 1960, iar momentul este unul controversat, generând un veritabil scandal în presa franceză, reflectat de presa exilului românesc⁹ şi atent monitorizat şi din ţară.¹⁰

Inevitabil, celebritatea lui Vintilă Horia este legată de Premiul Goncourt. Într-un interviu acordat lui Isidro Juan Palacios, pentru revista spaniolă „Punto y coma”, care-i dedică în întregime numărul din ianuarie 1986, scriitorul trebuie să răspundă la următoarea întrebare: „Sunt scriitori care îşi fac opera ca şi cum ar construi, de-a lungul întregii lor vieţi, o catedrală, deci un corpus de diferite cicluri. V-aş întreba dacă există în opera dumneavoastră aceste cicluri, care sunt, în care sunteţi acum şi ce vă rămâne de terminat?” Răspunsul identifică trei etape, de care trebuie să ţinem cont: „Este un prim ciclu, cel al literaturii fericite, care coincide cu viaţa mea fericită, în ţara mea, evident; şi acesta a durat până la lagărul de concentrare când am pierdut tot, până în '45, când s-au terminat lagărul şi războiul. Apoi este un al doilea ciclu, de aclimatizare la noua situaţie: îmi dau seama că aş fi putut dispărea în acel dezastru, ca atâţia alţii, că aş fi putut să mă transform în om de afaceri, în director de hotel sau pădurar în Canada, cum aveam intenţia la început; aceasta a durat şi se vede în poezia şi povestirile pe care le-am scris între 1945 şi 1960, este o literatură de adaptare. Şi este un al treilea ciclu, care începe cu Dumnezeu s-a născut în exil şi, din punctul meu de vedere, evident, cu care m-am salvat şi am găsit ocazia de a mă adapta şi de a mă salva în acelaşi timp; în acest al treilea ciclu sunt, încercând să completez edificiul.” Deşi nici primele două etape nu sunt neglijabile, această a treia etapă este cea care suscită interesul. Este vorba de acea parte a operei care l-a salvat/consacrat pe Vintilă Horia.

Romanul Dumnezeu s-a născut în exil reprezintă un punct de reper, atât pentru autor, cât şi pentru critică şi cititori; deschide seria romanelor şi este punctul de plecare a ceea ce mai târziu a constituit Trilogia exilului (alături de Cavalerul resemnării - Le Chevalier de la résignation, 1961 şi Salvarea de ostrogoţi - Persécutez Boèce!, 1983), corpus construit pe ideea continuităţii tematice, dar şi a unei oarecare autonomii. Statutul de reper necesită câteva nuanţări care implică recursul la contextul geopolitic (unul din temeiurile alterităţii). Scandalul Goncourt¹¹ a adus cărţii celebritate, traducerea şi circulaţia în ţările europene importante, ba chiar penetrarea în spaţiul cultural nord-american, iar pe autor l-a situat pe o poziţie privilegiată, atât în lumea literară europeană, cât, mai ales, în lumea exilului românesc. Cartea este cap de serie, debutul unui ciclu al creaţiei pentru scriitorul discutat, deci vom găsi în ea toate răspunsurile. După această carte, Vintilă Horia nu trebuie decât să confirme. Într-o căutată diversitate tematică, la o privire atentă, se conturează un stil¹², în care condiţia de exilat este fundamentală.

Contactul cu alteritatea agresivă se constituie într-un soi de exil la puterea a doua, pentru Vintilă Horia. Atacat şi de unii conaţionali, scriitorul se vede pus în situaţia de a crea o categorie cel puţin interesantă în istoria Premiilor Goncourt. În Le défi des Goncourts, Jacques Robichon intitulează capitolul dedicat anului 1960 Un coup de tonnerre: l'affaire Vintila Horia (Paris, Denöel, 1975, pp. 234-241). Cartea câştigă cu şase voturi faţă de La dernière année (Henri Thomas) - trei voturi şi Du nourron pour les petits oiseaux (Albert Simonin) - un vot. Între 21 noiembrie şi 6 decembrie (data decernării şi cea a festivităţii de decernare) izbucneşte primul scandal veritabil în 58 de ani de istorie a Premiilor Goncourt. Periodicul „L'Humanité” publică un „dossier Horia”, preluat şi de „Les Lettres françaises”, „L'Aurore” şi Le „Figaro”. Scriitorul este acuzat că a aparţinut Gărzii de Fier, că s-a dedicat „par l'action et par la plume” apologiei nazismului şi fascismului mussolinian, că a susţinut violenţa şi ura rasială. J. Robichon detaşează un fapt prealabil scandalului ca posibil detonator al acestuia: refuzul lui Vintilă Horia de a fi sărbătorit de Ambasada Română la Paris.

În urma presiunilor făcute asupra celor zece membri ai Academiei Goncourt, de a-şi reconsidera decizia, în 5 decembrie autorul trimite Academiei o scrisoare în care renunţă la premiu. Academia nu-şi reconsideră alegerea, dar suprimă ceremonia decernării. Iată scrisoarea: „Monsieur le Président, je tiens tout d'abord à remercier l'Académie Goncourt de l'honneur qu'elle m'a fait en m'attribuant son Prix en 1960 pour Dieu est né en exil. Cependant, je vous ecris aujourd'hui pour vous dire que je renonce à ce Prix. En effet, à la suite des campagnes menées aussi bien contre l'Academie que vous présidez, que contre moi-même, et bien qu'elles comportent beaucoup d'inexactitudes, je ne veux pas être une cause de dissension dans un pays qui veut bien m'accueillir. Ce serait à la fois ingrat à son égard et desservir les lettres françaises. Je souhaite, Monsieur le Président, que la décision que je prends apaise tous les esprits, et c'est dans cet espoir que je prie de bien vouloir accepter l'assurance de mes sentiments les plus déférents…”. Astfel, în istoria lui Robichon apare: „1960 - 21 nov. (attribué, mais non décerné) - Vintilă Horia, Dieu est né en exil, Fayard”.

Scriitorul consideră acest gest drept cea mai complexă libertate de care a profitat, aceea de a renunţa.

1 L. Trenard, Mentalités et stereotypes, Limoges, 1978, apud. Simona Nicoară, Toader Nicoară, Mentalităţi colective şi imaginar social. Istoria şi noile paradigme ale cunoaşterii, Presa Universitară Clujeană/ Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996, pp. 199-200.

2 Identitate şi alteritate. Studii de imagologie, II, coord.:N. Bocşan, Sorin Mitu, Toader Nicoară, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998.

3 Lucian Boia, Românii şi Ceilalţi, în Istorie şi mit în conştiinţa românească, Humanitas, Bucureşti, [1997], pp. 177-223.

4 Edmond Marc Lipiansky, L’identité française. Representations, mythes, ideologies, La Garenne-Colombes, 1991, p. 4, apud. Steluţa Chefani-Pătraşcu, Vasile Alecsandri şi identitatea naţională românească, în vol. Identităţi colective şi identitate naţională. Percepţii asupra alterităţii în lumea medievală şi modernă, Ed. Universităţii din Bucureşti, 2000.

5 Vintilă Horia, Ovid, în „Hotare”. Săptămânal de cultură românească; organ al Asociaţiei culturale a tineretului românesc, I, 1941, nr. 1(20 mai), p. 5 – prima abordare a acestui subiect de către scriitor.

6 Marilena Rotaru, Întoarcerea lui Vintilă Horia, Editura IDEEA, Bucureşti, 2002, seria „Memoria exilului românesc”, pp. 59-60.

7 Apud. Mircea MUTHU, Marian Papahagi, HORIA, Vintilă, în vol. Dicţionarul scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, vol. D – L, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998, pp. 529-537. Scriitorul afirmă însă că a redactat cartea direct în franceză, vezi Marilena Rotaru, op. cit., p. 60.

8 Vintila Horia, Dieu est né en exil, roman, Paris, Arthème Fayard, 1960. Alte ediţii: Dios ha nacido en el exilio, novela, Barcelona, 1960; God Was Born in Exile, St. Martin’s Press, 1961; Dumnezeu s-a născut în exil, traducere de Al. Ciorănescu, Madrid, Editura Carpaţi, 1980; Dumnezeu s-a născut în exil, roman, Premiul Goncourt 1960, Postfaţă de Daniel Rops, studiu de Monica Nedelcu, note bibliografice de Ion Deaconescu, Craiova, editura Europa, 1990/1 (reeditat, Bucureşti, Editura Anastasia, 1999).

9 Vezi, spre exemplificare, şi volumul Vocile exilului, ediţie îngrijită de Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, pp. 279-282.

10 Cf. Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Compania, 2002, p. 164: „Într-un document de Securitate din epocă, această victorie a fost rezumată în termenii următori: «În 1960, aflându-se în Franţa, Vintilă Horia a scris cartea Dumnezeu s-a născut în exil, prin care denigra ţara noastră. Cu această ocazie, a participat la concursul Goncourt şi i s-a acordat primul loc. În urma demascării lui de către organele noastre, comisia de decernare a fost nevoită să-i retragă premiul».”

11 Despre acelaşi eveniment şi despre reacţia românilor de la Paris, vezi şi Neagu Djuvara, Amintiri din pribegie. 1948-1990, Editura Albatros, 2002, cap. „Vintilă Horia şi Premiul Goncourt”.

12 „Orice s-ar spune, ne aflăm în faţa unui om care dă mărturie de propria lui experienţă. Există un stil Horia, făcut din tristeţe profundă” - afirmaţia îi aparţine lui Franz Weyergans, în „La Revue Nouvelle”, Bruxelles, apud. Florea Firan, Constantin M. Popa, Literatura diasporei, Craiova, Editura Poesis, 1994, p. 289.