După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Ah, dumneata eşti, domnule locotenent! zise el. Te-ai gră­bit, şi asta mă mulţumeşte. Fii binevenit!

— Vă mulţumesc, monseniore. Iată-mă la ordinele Eminen­ţei-Voastre, ca şi domnul du Vallon, unul dintre vechii mei prie­teni, care îşi ascundea obîrşia nobilă sub numele de Porthos.

Porthos îl salută pe cardinal.

— Un cavaler falnic, zise Mazarin.

Porthos întoarse capul la dreapta, apoi la stînga, îndreptîndu-şi umerii plin de demnitate.

— Cea mai de frunte spadă a regatului, monseniore, rosti d'Ar­tagnan. Mulţi ştiu asta, dar n-o spun, căci nu mai pot să o spună.

Porthos înclină uşor din cap spre d'Artagnan.

Lui Mazarin îi plăceau soldaţii chipeşi, la fel cum aveau să-i placă mai tîrziu lui Frederic al Prusiei. Începu să admire mîinile pline de neastîmpăr, umerii largi şi ochii străpungători ai lui Por­thos. I se părea că are în faţa lui, în carne şi oase, salvarea minis­terului său şi a regatului. Dar asta îi aminti că vechiul grup al muş­chetarilor era alcătuit din patru oameni.

— Şi ceilalţi doi prieteni? întrebă Mazarin.

Porthos deschise gura, crezînd că e clipa să spună şi el ceva. D'Artagnan îi făcu însă semn cu ochiul.

— Ceilalţi prieteni ai noştri n-au putut să ne întovărăşească deocamdată, ne vom întîlni ceva mai tîrziu.

Mazarin tuşi uşor.

— Şi domnul, aflîndu-se mai liber decît dînşii, ar fi bucuros să se întoarcă în oştire? se interesă Mazarin.

— Da, monseniore, şi asta numai din devotament, fiindcă dom­nul de Bracieux e bogat.

— Bogat?! zise Mazarin, căruia acest cuvînt avea privilegiul să-i insufle întotdeauna un mare respect.

— Cincizeci de mii livre venit pe an, rosti Porthos.

Erau cele dintîi cuvinte pe care le spunea.

— Numai din devotament, continuă Mazarin, cu surîsul lui fin. Va să zică numai şi numai din devotament?

— Monseniorul oare nu se încrede prea mult în acest cuvînt? întrebă d'Artagnan.

— Dar dumneata, domnule? vorbi Mazarin, sprijinindu-şi coa­tele de birou şi bărbia în palme.

— Eu, zise d'Artagnan, cred în devotament ca într-un nume de botez, bunăoară, care trebuie în chip firesc să fie urmat de nu­mele unei moşii. Natura te poate face mai mult ori mai puţin de­votat, desigur, dar la capătul unui devotament se cuvine întotde­auna să existe o răsplată.

— Prietenul dumitale, de pildă, ce-ar dori să dobîndească la capătul devotamentului său?

— Ei bine, monseniore, prietenul meu stăpîneşte trei minunate moşii : moşia Vallon la Corbeil, moşia Bracieux în Soissonnais şi moşia Pierrefonds în Valois; or, monseniore, prietenul meu ar dori ca una dintre aceste trei moşii să dobîndească rangul baroniei pen­tru stăpînul ei.

— Numai atît?! se miră Mazarin, cu ochii scînteind de bucurie cînd auzi că poate să răsplătească devotamentul lui Porthos fără să-şi desfacă băierile pungii. Numai atît? Lucrurile s-ar putea a­ranja.

— Voi fi baron! exclamă Porthos, făcînd un pas înainte.

— Ţi-am spus doar, interveni d'Artagnan, apucîndu-l de braţ. Monseniorul ţi-o repetă la rîndul său.

— Şi dumneata, domnule d'Artagnan ce ai dori?

— Monseniore, rosti d'Artagnan, la anul, în septembrie, se vor împlini douăzeci de ani de cînd cardinalul Richelieu m-a făcut lo­cotenent.

— Da, şi ai dori să obţii de la cardinalul Mazarin gradul de căpitan.

D'Artagnan se înclină.

— Ei bine, nimic din toate acestea nu e cu neputinţă. O să vedem, domnilor, o să vedem. Acum, domnule du Vallon, spu­ne-mi unde ai vrea să slujeşti: în oraş? Undeva la ţară?

Porthos deschise gura să răspundă.

— Monseniore, zise d'Artagnan, domnul du Vallon e la fel ca mine: îi place să ducă la bun sfîrşit misiuni cu totul ieşite din co­mun, adică din acelea socotite nebuneşti şi cu neputinţă de înfăp­tuit.

O atare lăudăroşenie tipic gasconă nu-i displăcu lui Mazarin, care deveni visător.

— Totuşi, vă mărturisesc, domnilor, v-am chemat spre a vă încredinţa o slujbă sedentară. Am oarecari nelinişti. Ei, dar ce-i asta? zise Mazarin.

Într-adevăr, în anticameră se auzi mare zarvă şi aproape în aceeaşi clipă uşa se deschise şi un om plin de praf năvăli în cabinet, strigînd:

— Domnul cardinal, unde este domnul cardinal?

Mazarin se temu că va fi asasinat şi se trase înapoi, împin­gîndu-şi jilţul. D'Artagnan şi Porthos, dintr-o mişcare, se aşezară între noul venit şi cardinal.

— Ei domnule, spuse Mazarin, ce e de dai buzna aşa?

— Monseniore, glăsui ofiţerul căruia i se adresă această mu­strare. Aş dori să vă vorbesc neîntîrziat şi între patru ochi. Sînt de Poins, ofiţer de gardă, în post la închisoarea Vincennes.

Ofiţerul era atît de palid şi atît de buimăcit, încît Mazarin, în­credinţat că i se aduce o ştire de mare însemnătate, făcu semn lui d'Artagnan şi lui Porthos să-l lase să se apropie.

D'Artagnan şi Porthos se retraseră într-un colţ al cabinetului.

— Spune, domnule, spune repede! îl zori Mazarin. Ce e?

— Monseniore, zise trimisul, domnul Beaufort a evadat de la Vincennes.

Mazarin scoase un strigăt şi deveni la rîndu-i mai palid decît aducătorul acestei veşti: căzu pe spătarul jilţului, aproape fără cu­noştinţă.

— Evadat! îngînă el. Domnul Beaufort a evadat?

— Monseniore, l-am văzut fugind de sus, de pe terasă.

— Şi n-ai tras asupra lui?

— Ieşise din bătaia glonţului.

— Dar domnul de Chavigny ce făcea?

— Lipsea de la Vincennes.

— Dar La Ramée?

— A fost găsit legat cobză în camera întemniţatului, cu un că­luş în gură şi cu un pumnal lîngă el.

— Dar ajutorul lui?

— Era complicele ducelui şi a fugit împreună cu el.

Mazarin nu-şi putu stăpîni un geamăt.

— Monseniore, vorbi d'Artagnan, făcînd un pas înainte.

— Ce e? îngînă Mazarin.

— Mi se pare că Eminenţa-Voastră pierde un timp preţios.

— Cum asta?

— Dacă Eminenţa-Voastră ar porunci să se pornească în ur­mărirea fugarului, s-ar putea să mai fie prins. Franţa e mare şi cea mai apropiată frontieră se află la şaizeci de leghe de aici.

— Şi cine să pornească în urmărirea lui? strigă Mazarin.

— Eu, la naiba!

— Şi l-ai aresta?

— De ce nu?

— L-ai aresta pe domnul de Beaufort, înarmat şi gata de luptă?

— Dacă monseniorul mi-ar porunci să-l arestez pe diavol, l-aş înşfăca de coarne şi l-aş aduce aici.

— Eu la fel, întări Porthos.

— Dumneata la fel?! făcu Mazarin, uitîndu-se cu mirare la aceşti doi oameni. Dar domnul de Beaufort nu se va da prins fără o luptă înverşunată.

— Ei bine, zise d'Artagnan, ai cărui ochi se aprinseră. La luptă! E cam multişor de cînd nu ne-am mai bătut, nu-i aşa, Porthos?

— La luptă! strigă Porthos.

— Şi credeţi că o să-l prindeţi?

— Da, dacă avem cai mai buni decît ai lui.

— Atunci, luaţi pe cine găsiţi aici dintre ostaşii de gardă şi porniţi.

— Daţi poruncă, monseniore.

— Ba şi semnez, rosti Mazarin, luînd o hîrtie şi aşternînd cîteva rînduri pe ea.

— Adăugaţi, monseniore, că putem lua orice cai vom întîlni în cale.

— Da, da, încuviinţă Mazarin. Ordinul regelui! Luaţi hîrtia asta şi porniţi!

— Prea bine, monseniore.

— Domnule du Vallon, continuă Mazarin. Baronia dumitale goneşte pe calul domnului de Beaufort: nu-i vorba decît să-l ajungi din urmă. Cît despre dumneata, scumpe domnule d'Artagnan, nu-ţi făgăduiesc nimic, dar dacă mi-l aduci aici, viu sau mort, poţi să-mi ceri orice doreşti.

— Pe cai, Porthos! spuse d'Artagnan, apucîndu-şi prietenul de braţ.

— Iată-mă! rosti Porthos, cu minunatul său sînge rece.

Şi se năpustiră în goană pe scara cea mare, luînd cu ei ostaşii ce le ieşeau în cale, cu strigătul: „Pe cai! Pe cai!"

Vreo zece oameni se adunară lîngă ei.

D'Artagnan şi Porthos săriră în şa, unul pe Vulcan, celălalt pe Bayard; Mousqueton se aruncă pe Phébus.

— După mine! strigă d'Artagnan.

— La drum! strigă Porthos.

Şi înfipseră pintenii în pîntecele nobililor fugari care porniră ca o vijelie pe strada Saint-Honoré.

— Ei bine, domnule baron, ţi-am făgăduit să-ţi dau putinţa să te mişti niţel şi uite că mă ţin de cuvînt!

— Întocmai, căpitane! răspunse Porthos.

Întoarseră capul. Mousqueton, mai năduşit decît calul, îi urma la distanţa cuvenită. După el veneau cei zece ostaşi.

Cetăţenii îi priveau uimiţi din pragul caselor, în vreme ce cîinii speriaţi îi petreceau cu lătrături.

În dreptul cimitirului Sfîntul Ioan, d'Artagnan trînti un tre­cător la pămînt; dar era ceva mult prea neînsemnat ca să oprească în loc nişte oameni atît de grăbiţi: grupul călăreţilor îşi urmă calea ca şi cum caii ar fi avut aripi.

Vai! Nu există lucruri neînsemnate pe lume şi vom vedea că întîmplarea asta era cît pe ce să piardă monarhia!

XXVII

DRUMUL CEL MARE
Goniră astfel în lungul mahalalei Saint-Antoine şi al drumului spre Vincennes; curînd se aflară în afara oraşului, curînd în pădure, curînd văzură satul.

Caii, care parcă se însufleţeau cu fiece clipă, începură să scoată foc pe nări. D'Artagnan, cu pintenii înfipţi în coastele fugarului, gonea la cîţiva paşi înaintea lui Porthos. Mousqueton îi urma în­deaproape. Ostaşii se ţineau după ei, potrivit cu iuţeala cailor.

De pe culmea unei coline, d'Artagnan zări un pîlc de oameni strînşi de cealaltă parte a şanţului, în locul unde turnul privea spre Saint-Maur. Pricepu numaidecît că pe acolo a fugit întemniţatul şi că numai acolo ar putea să capete lămuriri. În cinci minute era sosit la ţintă. Ostaşii ce-l însoţeau îl ajunseră din urmă rînd pe rînd.

Toţi cei strînşi acolo se arătau tare preocupaţi; se uitau la funia ce atîrna încă de creasta zidului şi care era ruptă cam la douăzeci de picioare de pămînt. Măsurau din ochi înălţimea şi schimbau în­tre ei fel de fel de păreri. Pe culmea zidului era un du-te-vino de santinele speriate.

Un grup de ostaşi, comandat de un sergent, alunga oamenii din locul unde domnul de Beaufort încălecase.

D'Artagnan se duse drept la sergent.

— Domnule ofiţer, spuse sergentul, nu e voie să stea nimeni aici.

— Consemnul ăsta nu-i pentru mine, răspunse d'Artagnan. Fugarii sînt urmăriţi?

— Da, domnule ofiţer. Din nenorocire, au cai foarte iuţi.

— Patru sînt sănătoşi, pe al cincilea l-au luat rănit.

— Cîţi sînt?

— Patru! zise d'Artagnan, uitîndu-se la Porthos. Auzi, baroa­ne? Nu-s decît patru!

Un zîmbet vesel lumină chipul lui Porthos.

— Cît timp au înainte?

— Două ceasuri şi un sfert, domnule ofiţer.

— Două ceasuri şi un sfert, asta-i floare la ureche. Doar avem cai de nădejde, nu-i aşa, Porthos?

Porthos suspină, gîndindu-se la ce-i aştepta pe bieţii lui cai.

— Prea bine, glăsui d'Artagnan. Acum spune-mi încotro au apucat?

— Cît despre asta, domnule ofiţer, nu-i voie să suflăm un cuvînt.

D'Artagnan scoase o hîrtie din buzunar.

— Ordinul regelui, zise el.

— Dacă-i aşa, vorbiţi cu guvernatorul.

— Şi unde-i guvernatorul?

— La ţară.

Mînia se aşternu pe chipul lui d'Artagnan. Fruntea i se în­cruntă şi tîmplele i se împurpurară.

— Ah, ticălosule! se răsti el la sergent. Mi se pare că-ţi baţi joc de mine. Aşteaptă!

Desfăcu grabnic hîrtia şi o puse cu o mînă sub ochii sergentu­lui, în vreme ce cu cealaltă scoase un pistol din coburi şi-i ridică într-o clipită cocoşul.

— Ordinul regelui, ţi-am spus. Citeşte şi răspunde; dacă nu, îţi zbor creierii. Încotro au apucat?

Sergentul văzu că nu era de glumit cu d'Artagnan.

— Au apucat spre Vendômois, răspunse el.

— Şi pe ce poartă au ieşit?

— Pe poarta Saint-Maur.

— Dacă mă minţi, ticălosule, tună d'Artagnan, mîine o să fii spînzurat.

— Iar tu, dacă-i ajungi din urmă, n-o să te mai întorci să mă spînzuri, murmură sergentul.

D'Artagnan ridică din umeri, făcu un semn escortei şi porni.

— Pe aici, domnilor, pe aici! strigă el, îndreptîndu-se spre poarta cu pricina.

Dar acum, cînd domnul Beaufort scăpase, paznicul găsise de cuviinţă să ferece poarta cu două zăvoare. Trebuiră să-l silească să o deschidă, aşa cum îl siliră şi pe sergent să deschidă gura, şi cu asta mai pierdură zece minute.

Ultima piedică înlăturată din cale, ceata călăreţilor se năpusti înainte cu aceeaşi iuţeală.

Din păcate, nu toţi caii ţineau pasul. Cîţiva nu putură să mai reziste la această cursă năprasnică şi, după un ceas, trei dintre ei se opriră în loc, iar unul se prăbuşi la pamînt.

D'Artagnan care nu se uita înapoi, habar nu avea de nimic. Porthos cu aerul său liniştit, îi dădu de ştire ce se petrece.

— Barem noi doi să ajungem şi e destul, fiindcă ei nu-s decît patru, răspunse d'Artagnan.

— Adevărat, recunoscu Porthos.

Şi înfipse pintenii în coastele fugarului.

După două ceasuri, caii străbătură fără oprire douăsprezece le­ghe. Picioarele începeau să le tremure, spuma lor împroşca tunicile călăreţilor, în vreme ce sudoarea le trecea prin nădragi.

— Să ne odihnim o clipă, să lăsăm bietele animale să-şi tragă sufletul, zise Porthos.

— Dimpotrivă, să le omorîm, să le omorîm, numai să-i ajun­gem! izbucni d'Artagnan. Văd urme proaspete, nu-i decît un sfert de ceas de cînd au trecut pe aici.

Într-adevăr, amîndouă marginile drumului erau scormonite de copite. Urmele se vedeau desluşit în lumina asfinţitului.

Porniră mai departe, dar, după vreo două leghe, calul lui Mous­queton se prăvăli la pămînt.

— Bun! făcu Porthos. Phébus s-a dus pe copcă!

— Cardinalul o să-ţi plătească o mie de pistoli pentru el.

— Oh! exclamă Porthos. Nici nu m-am gîndit la asta.

— Atunci înainte, galop!

— Da, numai să mai fim în stare.

Într-adevăr, nici calul lui d'Artagnan nu vru să meargă mai departe, îşi pierduse răsuflarea; ultima lovitură de pinteni îl făcu să se prăbuşească, în loc să-l urnească la drum.

— Ah, drace! zise Porthos. S-a zis cu Vulcan!

— La naiba! exclamă d'Artagnan, apucîndu-se cu mîinile de păr. Trebuie să ne oprim! Dă-mi calul tău, Porthos. Ei, dar ce dracu faci?

— Afurisită treabă, mormăi Porthos. Cad, ori mai degrabă Bayard cade sub mine.

D'Artagnan vru să-l ridice, în vreme ce Porthos se descurca aşa cum putea din scări, dar deodată văzu sîngele podidind calul pe nări.

— Şi-al treilea! îngînă el. Acum totul s-a sfîrşit!

În clipa aceea se auzi un nechezat.

— Tăcere! spuse d'Artagnan.

— Cee?

— Aud un cal.

— O fi vreunul din oamenii noştri care ne ajung din urmă.

— Nu, zise d'Artagnan. S-aude undeva înainte.

— Asta-i altceva, conveni Porthos.

Şi ascultă la rîndul său, întinzînd urechea în direcţia arătată.

— Domnule, vorbi Mousqueton, care îşi lăsase calul în drum şi tocmai îşi ajungea stăpînul din urmă. Domnule, Phébus n-a putut să reziste şi...

— Tăcere! porunci Porthos.

Într-adevăr, în clipa aceea un al doilea nechezat se lăsă purtat de adierea nopţii.

— E undeva înainte, la vreo cinci sute de paşi de noi, zise d'Artagnan.

— Întocmai, domnule, întări Mousqueton. La cinci sute de paşi de aici ştiu o cabană vînătorească.

— Mousqueton, ia-ţi pistoalele.

— Le am în mînă, domnule.

— Porthos, ia-ţi şi tu pistoalele din coburi.

— Sînt la mine.

— Bun! făcu d'Artagnan, luîndu-şi-le pe ale sale. Acum pri­cepi, Porthos?

— Nu prea.

— Noi sîntem în serviciul regelui.

— Ei, şi?

— Şi pentru a-l sluji pe rege vom lua caii pe care i-am auzit nechezînd.

— Aha! se dumiri Porthos.

— Nici o vorbă, la treabă!

Tustrei înaintară în noapte, muţi ca nişte umbre. La o cotitură a drumului zăriră licărind o lumină în desimea copacilor.

— Uite casa, şopti d'Artagnan. Ia-te după mine, Porthos, şi fă ce fac eu.

Se furişară înainte, pitulîndu-se pe după trunchiurile copacilor şi ajunseră la vreo douăzeci de paşi de casă, fără să fi fost văzuţi. De aici, mulţumită unui felinar agăţat sub un şopron, văzură patru cai falnici. Un argat îi ţesăla. Alături, şeile şi capestrele cu frîiele. D'Artagnan se apropie cu repeziciune, făcînd semn celor doi tovarăşi ai săi să rămînă mai în urmă.

— Vreau să cumpăr caii ăştia, zise el argatului.

Omul se întoarse nedumerit, fără să spună nimic.

— N-ai auzit, ticălosule? se răsti d'Artagnan.

— Ba da, zise argatul.

— Atunci, de ce taci?

— Caii nu-s de vînzare, de asta.

— Dacă-i aşa, îi iau singur, spuse d'Artagnan.

Şi puse mîna pe calul aflat lîngă el. Tovarăşii săi apărură într-o clipă şi făcură la fel.

— Hei, domnilor! strigă argatul. Caii au gonit şase leghe şi abia adineauri am scos şeile de pe ei, nu-i nici o juma' de ceas.

— Jumătate de ceas de odihnă ajunge! rosti d'Artagnan. Au să alerge de minune.

Argatul strigă după ajutor. Un soi de intendent se ivi din casă chiar în clipa cînd d'Artagnan şi tovarăşii săi puneau şeile pe cai. Intendentul dădu să se răstească.

— Dragă prietene, spuse'd'Artagnan, dacă scoţi un cuvînt îţi zbor creierii.

Şi-i arătă pistolul, pe care şi-l puse îndată sub braţ, văzîndu-şi de treabă.

— Păi, domnule, bîigui intendentul, ăştia-s caii domnului de Montbazon, ştiţi asta?

— Cu atît mai bine, răspunse d'Artagnan, trebuie să fie cai de soi.

— Domnule, ameninţă intendentul, retrăgîndu-se pas cu pas şi încercînd să se strecoare în casă. Vă previn ca-mi chem oamenii.

— Şi eu o să-i chem pe ai mei, i-o reteză d'Artagnan. Sînt locotenent în garda de muşchetari a regelui şi am zece ostaşi care vin după mine. Ascultă, i-auzi cum galopează încoace? Atunci o să vedem!

Nu se auzea nimic, dar intendentul, de frică, nici nu se gîndea să asculte.

— Eşti gata, Porthos? întreabă d'Artagnan.

— Gata.

— Şi tu, Mouston?

— Da.

— Atunci sus, în şa, plecăm! Tustrei se aruncară pe cai.

— Hei, veniţi încoace! răcni intendentul. Veniţi încoace, cu armele!

— La drum! spuse d'Artagnan. Ăştia au să tragă după noi.

Şi tustrei o porniră ca vîntul.

— Săriţi! urlă intendentul în vreme ce argatul alergă într-un suflet spre clădirea învecinată.

— Băgaţi de seamă să nu vă omorîţi caii! strigă d'Artagnan cu un hohot de rîs.

— Foc! ţipă intendentul drept răspuns.

O lumină ca de fulger zvîcni în lungul drumului şi în aceeaşi clipă călăreţii auziră gloanţele şuierînd şi pierzîndu-se în aer.

— Trag ca nişte lachei! pufni Porthos. Pe vremea lui Richelieu se trăgea mai bine. Ţi-aduci aminte de drumul de drumul de la Crèvecoeur, Mousqueton?

— Ah, domnule, şi-acum mă supără şoldul drept.

— Eşti sigur că sîntem pe drumul cel bun, d'Artagnan? întrebă Porthos.

— Pe naiba! N-ai auzit?

— Ce?

— Că ăştia-s caii domnului de Montbazon?

— Ei, şi?

— Ei, domnul de Morttbazon e soţul doamnei de Montbazon.

— Şi? Şi doamna de Montbazon e amanta domnului de Beaufort.

— Aha, pricep! se dumiri Porthos. Ea s-a îngrijit de cai de schimb.

— Întocmai. Iar noi gonim pe urmele prinţului cu caii pe care abia i-a părăsit.

— Dragul meu Porthos, într-adevăr, eşti o minte pătrunzătoa­re, zise d'Artagnan, jumătate în glumă, jumătate în serios.

— Eh! făcu Porthos. Uite că aşa-s eu.

Goniră astfel cam vreun ceas. Caii erau albi de spumă şi sîngele le şiroia pe pîntece.

— Hait! Ce văd colo jos? glăsui d'Artagnan.

— Eşti cineva dacă mai poţi să vezi ceva pe o noapte ca asta, mormăi Porthos.

— Nişte scîntei.

— Le-am văzut şi eu, întări Mousqueton.

— Aha! Oare i-am prins din urmă?

— Bun! Un cal mort! vesti d'Artagnan, întorcîndu-şi fugarul pe drum, după un mic ocol. Se pare că şi ai lor au ajuns la capătul puterilor.

— Parcă s-aude tropotul unei cete de călăreţi, zise Porthos, aplecat pe coama calului.

— Cu neputinţă.

— Sînt mulţi.

— Atunci e altceva.

— Încă un cal! le dădu Porthos de ştire.

— Mort?

— Nu, pe moarte.

— Înşeuat, ori nu?

— Înşeuat.

— Uite-i, ei sînt.

— Curaj! I-avem în mînă.

— Dar dacă sînt mulţi, chibzui Mousqueton, se cheamă că nu noi i-avem în mînă pe ei, ci ei pe noi.

— Aşi, de unde! i-o întoarse d'Artagnan. Ne cred mai puter­nici, fiindcă-i urmărim. Au să se înfricoşeze şi-au să se risipească.

— Asta-i sigur, întări Porthos.

— Uite, vezi? strigă d'Artagnan.

— Da, iar nişte scîntei. De astă dată le-am văzut şi eu, spuse Porthos.

— Înainte, înainte! îi îmboldi d'Artagnan cu vocea lui răsu­nătoare. În cinci minute o să ne distrăm.

Se avîntară din nou în goană. Caii, furioşi de durere şi de în­demnul pintenilor, zburau pe drumul întunecat, în mijlocul căruia începea să se desluşească o masă compactă şi mai neagră decît res­tul orizontului.

XXVIII

ÎNTÎLNIREA
Goniră astfel încă vreo zece minute. Deodată, două puncte ne­gre se desprinseră din întuneric, ieşindu-le înainte, crescînd cu fie­care clipă, şi pe măsură ce creşteau, căpătau înfăţişarea a doi că­lăreţi.

— Oho! exclamă d'Artagnan. Uite-i că vin spre noi.

— Cu atît mai rău pentru cei care vin, zise Porthos.

— Care eşti acolo? se răsti o voce tăioasă.

Cei trei călăreţi avîntaţi în goană nu se opriră şi nici nu răspun­seră; se auzi doar zgomotul spadelor smucite din teacă şi ţăcănitul pistoalelor pe care cele două umbre le încărcau.

— Ia frîul în dinţi, zise d'Artagnan.

Porthos înţelese şi duse mîna stîngă la coburi, scoţînd pistolul o dată cu d'Artagnan şi încărcîndu-l în grabă şi el.

— Care eşti acolo? strigă vocea pentru a doua oară. Încă un pas şi sînteţi morţi.

— Aida-de! pufni Porthos aproape sufocat de praf şi mestecînd frîul în gură, aşa cum calul mesteca zăbala. Aida-de! Am mai văzut noi altele şi mai şi! La aceste cuvinte, cele două umbre le aţinură calea şi licărirea stelelor făcu să sclipească ţevile aplecate ale pistoalelor.

— Înapoi! izbucni d'Artagnan. Altfel sînteţi morţi.

Două focuri de pistol răspunseră la această ameninţare, dar cei doi se năpustiră cu atîta repeziciune înainte, încît într-o clipă erau peste duşmani. Răsună un alt treilea foc, tras de foarte aproa­pe de către d'Artagnan, şi potrivnicul său se prăvăli la pămînt. Cît despre Porthos, el îşi izbi adversarul atît de năprasnic, încît, deşi acesta abătu lovitura, se rostogoli de pe cal la vreo zece paşi.

— Dă-i gata tu, Mousqueton! strigă Porthos.

Şi porni mai departe, alături de prietenul său, care şi reînce­puse urmărirea.

— Ei bine? întreabă Porthos.

— I-am sfărîmat ţeasta, spuse d'Artagnan. Dar tu?

— Eu doar l-am răsturnat de pe cal. Ia ascultă... Se auzi o împuşcătură: era Mousqueton, care, din fugă, îndeplinea porunca stăpînului.

— Dă-i înainte! se bucură d'Artagnan. Merge bine treaba, am cîştigat prima partidă.

— Aha! îl vesti Porthos. Uite că şi alţii vor să se prindă-n horă.

Într-adevăr, alţi doi călăreţi se desprinseră din grup şi înaintau cu repeziciune, să le aţină din nou cafea.

De astă dată, d'Artagnan nu mai aşteaptă să i se spună ceva.

— La o parte! strigă el cel dintîi. La o parte!

— Ce vreţi? întrebă o voce.

— Îl vrem pe domnul de Beaufort! izbucniră într-un glas Porthos şi d'Artagnan.

Un hohot de rîs se auzi drept răspuns, dar îndată sfîrşi într-un geamăt: d'Artagnan îl străspunsese cu spada pe nesăbuitul căruia îi ardea de rîs.

În acelaşi timp răsunară două împuşcături ca una singură: erau Porthos şi potrivnicul său care trăgeau unul asupra celuilalt.

D'Artagnan întoarse capul şi-l văzu pe Porthos lîngă el.

— Bravo, Porthos zise el. L-ai doborît, mi se pare.

— Cred că n-am atins decît calul, răspunse Porthos.

— Ce vrei, dragul meu! Nu nimereşti întodeauna ţinta, aşa că nu-ţi face inimă rea dacă mai dai greş. Hei, la naiba, ce are calul meu?