După douăzeci de ani partea îNTÎIA

— Aceste haine sînt mai de preţ decît ale multora dintre curtenii pe care îi veţi găsi la regină, zise el, fiindcă le-aţi purtat în luptă.

D'Artagnan şi Porthos se supuseră.

Curtea Annei de Austria era numeroasă şi cuprinsă de o gă­lăgioasă veselie, căci, oricum, după victoria asupra spaniolului, se cîştigase o victorie asupra poporului. Broussel fusese scos din Paris fără vreo împotrivire şi acum se afla pesemne după gratii, la Saint-Germain; iar Blancmesnil, arestat în acelaşi timp cu el, dar fără zgomot şi fără vreo greutate, fusese întemniţat la Vincennes.

Comminges se găsea în apropierea reginei, care cerea amănun­te asupra misiunii sale. Toţi îi ascultau povestirea, cînd ofiţerul zări în uşă, în spatele cardinalului, pe d'Artagnan şi pe Porthos.

— Ah, doamnă, zise el, alergînd spre d'Artagnan. Iată pe cineva care poate să vă istorisească totul mai bine decît mine, căci e sal­vatorul meu. Fără el, poate că în clipa asta aş fi rămas agăţat în năvoadele de la Saint-Cloud, fiindcă aveau de gînd să mă arunce în rîu – nici mai mult, nici mai puţin. Vorbeşte, d'Artagnan, vor­beşte!

De cînd era locotenent de muşchetari, d'Artagnan se aflase poate de o sută de ori în acelaşi apartament cu regina, dar nu-i vorbise niciodată.

— Ei bine, domnule, după ce mi-ai adus un asemenea serviciu, dumneata taci? rosti Anna de Austria.

— Doamnă, răspunse d'Artagnan, nu am nimic de spus, decît că viaţa mea e în slujba maiestăţii-voastre şi că nu voi fi fericit decît în ziua cînd îmi voi da viaţa pentru maiestatea-voastră.

— Ştiu asta, domnule, ştiu asta, zise regina, şi încă de multă vreme. De aceea sînt încîntată că pot să-ţi arăt faţă de toată lumea preţuirea şi recunoştinţa mea.

— Îngăduiţi-mi, doamnă, glăsui d'Artagnan, să revărs o parte din toate acestea asupra prietenului meu, vechi muşchetar din compania Tréville, ca şi mine (d'Artagnan rosti apăsat aceste cu­vinte) şi care a săvîrşit adevărate minuni, adăugă el.

— Numele cavalerului? întrebă regina.

— Printre muşchetari, spuse d'Artagnan, se numea Porthos (regina tresări), dar adevăratu-i nume e du Vallon.

— De Bracieux de Pierrefonds, adăugă Porthos.

— Prea multe nume ca să le ţin minte pe toate şi apoi nu doresc să mi-l amintesc decît pe cel dintîi, zise regina cu graţie.

Porthos făcu o plecăciune. D'Artagnan se trase doi paşi înapoi.

În clipa aceea fu anunţat vicarul.

Un strigăt de mirare răsună în regeasca adunare. Deşi vicarul predicase chiar în acea dimineaţă, se ştia că înclină vădit de partea Frondei; şi Mazarin, cerînd arhiepiscopului Parisului ca nepotul lui să predice, ţinuse neîndoios să-i joace domnului de Retz unul din acele renghiuri italieneşti ce-l înveseleau atît de mult.

Într-adevăr, ieşind de la Notre-Dame, vicarul aflase întîmpla­rea. Deşi era aproape angajat faţă de căpeteniile Frondei, vicarul nu se simţea angajat pînă într-atît, încît să nu poată da înapoi dacă ar fi primit din partea curţii avantajele la care rîvnea şi spre care vicariatul nu era decît o punte. Domnul de Retz voia să fie arhie­piscop în locul unchiului său, şi cardinal, ca Mazarin. Or, partidul popular putea cu mare greutate să-i acorde aceste regeşti favoruri. Se ducea deci la palat ca să o felicite pe regină pentru bătălia de la Lens, hotărît să acţioneze pentru sau împotriva curţii, după cum felicitările sale aveau să fie bine sau rău primite.

Vicarul fu deci anunţat. Se ivi în prag şi, la vederea lui, toată acea curte triumfătoare ardea de curiozitate să-l audă vorbind.

Vicarul singur avea însă aproape tot atîta spirit cît acea în­treagă adunare gata să-şi bată joc de el. Iar cuvîntul fu atît de meş­teşugit încît, oricît ar fi poftit cei de faţă să facă haz, nu găsiră nimic de care să se poată agăţa. Şi încheie, spunînd că îşi punea slabele-i puteri în slujba maiestăţii-sale.

Regina păru toată vremea că gustă cu deosebire cuvintele vi­carului; dar la fraza de pe urmă, singura care iscă gluma, Anna se întoarse şi îşi vesti din ochi favoriţii că-l lasă pe vicar pe mîna lor. Iar glumeţii curţii începură de îndată jocul. Nogent-Beautin, bu­fonul casei, strigă că regina era fericită să găsească sprijin în religie într-un asemenea moment. Toţi izbucniră în rîs.

Contele de Villeroy spuse că nu pricepe cum de s-a putut teme cineva măcar o singura clipă cînd, pentru a apăra curtea împotriva Parlamentului şi a burghezilor din Paris, există vicarul care, la un semn, era în stare să ridice o armată de popi, de paracliseri şi de uşieri ai sfintelor lăcaşuri.

Mareşalul de La Meilleraie adăugă că, în cazul cînd s-ar ajunge la luptă şi vicarul ar da lovitura hotărîtoare, era supărător numai faptul că vicarul nu putea să fie recunoscut în învălmăşeală după o pălărie roşie, ca Henric al IV-lea după pana-i albă, în bătălia de la Ivry.

În faţa acestei furtuni pe care putea să o întoarcă, nimicitoare, asupra celor porniţi pe batjocură, Gondy rămase calm şi sever. A­tunci regina îl întrebă dacă mai are ceva de adăugat la frumoasa-i cuvîntare.

— Da, doamnă, rosti vicarul. Vreau să vă rog să chibzuiţi bine înainte de a dezlănţui războiul civil în regat.

Regina îi întoarse spatele şi rîsetele începură din nou.

Vicarul salută şi ieşi din palat, aruncînd spre cardinal, care îl urmărea din ochi, una din acele priviri pline de înţeles între nişte duşmani de moarte. Privirea aceasta era atît de tăioasă, încît pă­trunse pînă în adîncul inimii lui Mazarin, care, simţind aici o de­claraţie de război, strînse braţul lui d'Artagnan şi-i şopti:

— De va fi nevoie, domnule, vei recunoaşte pe omul care a plecat adineauri, nu-i aşa?

— Da, monseniore.

Apoi, întorcîndu-se la rîndu-i spre Porthos, îi şopti:

— Drace! se-ncurcă treaba. Nu-mi plac certurile dintre feţele bisericeşti.

Gondy se retrase, împărţind binecuvîntări în dreapta şi-n stîn­ga şi dăruindu-şi plăcerea răutăcioasă de a face să cadă în genunchi înaintea lui pînă şi pe slujitorii duşmanilor săi.

— Oh! murmură el, trecînd pragul palatului. Curte ingrată, curte vicleană, curte laşă! Te-nvăţ eu mîine să rîzi altfel!

În timp ce la Palatul Regal se făcea mult haz, ţinîndu-se isonul reginei, Mazarin, om cu judecată şi care, de altfel, avea toată pre­vederea pe care ţi-o dă frica, nu-şi pierdea vremea cu glume deşar­te şi primejdioase: el ieşise îndată după vicar şi acum îşi punea la punct socotelile, strîngea aurul şi săpa ascunzători în ziduri cu aju­torul unor meşteri de încredere.

Ajuns acasă, vicarul află că în lipsă l-a căutat un tînăr, care îl aştepta. Întrebă cine şi tresări de încîntare cînd i se spuse că tînărul se numeşte Louvières.

Alergă numaidecît în cabinetul de lucru. Într-adevăr, fiul lui Broussel, clocotind încă de furie şi plin de sînge, după lupta cu oamenii regelui, era acolo şi-l aştepta. Singura prevedere la care se gîndise venind la arhiepiscop fusese să-şi lase arma la un prie­ten.

Vicarul se îndreptă spre el şi-i întinse mîna. Tînărul îl privi ca şi cînd ar fi vrut să-i citească în adîncul inimii.

— Dragul meu domn Louvières, zise vicarul, crede-mă că iau parte în mod sincer la nenorocirea dumitale.

— Adevărat, vorbiţi serios? murmură Louvières.

— Pin adîncul inimii, îl asigură Gondy.

— În acest caz, monseniore, a trecut vremea vorbelor, a sosit vremea faptei. Monseniore, dacă vreţi, în trei zile tatăl meu va ieşi din închisoare, iar în şase luni veţi fi cardinal.

Vicarul tresări.

— Oh, să vorbim deschis, urmă Louvières, şi să jucăm cu cărţile pe faţă. Nu arunci treizeci de mii de scuzi pentru milostenii, aşa cum aţi făcut dumneavoastră de şase luni încoace, din simplă milă creştinească. Ar fi prea frumos. Sînteţi ambiţios, e firesc: sînteţi un om de geniu şi vă cunoaşteţi valoarea. Eu urăsc curtea şi în clipa de faţă nu am decît o singură dorinţă: răzbunarea. Daţi-ne clerul şi poporul, de care dispuneţi: eu vă dau burghezia şi Parla­mentul. Cu aceste patru elemente, în opt zile Parisul e al nostru şi, credeţi-mă, curtea va da, de teamă, ceea ce n-ar da nimic de bunăvoie.

Vicarul îl cercetă la rîndu-i pe Louvières eu ochiul său pă­trunzător.

— Domnule Louvières, îţi dai seama că dumneata îmi propui nici mai mult, nici mai puţin decît războiul civil?

— Îl pregătiţi de destulă vreme, monseniore, ca să nu fie bi­nevenit pentru dumneavoastră.

— Nu are a face, spuse Gondy. Înţelege că se cere să cum­păneşti bine lucrurile.

— Şi cît timp vă trebuie să cumpăniţi?

— Douăsprezece ore, domnule. E prea mult?

— Acum e amiază. La miezul nopţii, monseniore!

— La miezul nopţii, scumpe domnule Louvières!

Rămas singur, Gondy trimise după toţi preoţii cu care era în legătură. După două ceasuri strînsese la el treizeci de slujitori din parohiile cele mai populate şi, din pricina asta, cele mai greu de ţinut în frîu din Paris.

Gondy le arătă jignirea care i se adusese la Palatul Regal şi le povesti glumele lui Beautin, ale contelui de Villeroy şi ale ma­reşalului de La Meilleraie. Preoţii îl întrebară ce era de făcut.

— Foarte simplu, zise vicarul. Voi călăuziţi conştiinţele. Ei bi­ne, surpaţi aceasta mizerabilă prejudecată a fricii şi a respectului faţă de regi. Învăţaţi pe enoriaşii voştri că regina e un tiran şi re­petaţi cu tărie, să afle toţi, că nenorocirile Franţei vin de la Ma­zarin, amantul şi corupătorul ei. Treceţi la fapte astăzi, acum, şi în trei zile vă aştept din nou. Afară de asta, dacă vreunul dintre voi are să-mi dea un sfat bun, să rămînă, am să-l ascult bucuros.

Rămaseră trei preoţi: cel de la Saint-Merri, cel de la Saint-Sulpice şi cel de la Saint-Eustache.

Ceilalţi se retraseră.

— Credeţi că-mi veţi putea da un ajutor mai temeinic decît confraţii voştri? întrebă de Gondy.

— Nădăjduim, răspunseră preoţii.

— Să vedem. Părinte de la Saint-Merri, te ascult!

— Monseniore, am la mine în cartier un om care v-ar putea fi de cel mai mare folos.

— Cine-i omul acesta?

— Un negustor de pe strada Lombards, care are un cuvînt greu de spus printre negustoraşii din cartierul lui.

— Cum spui ca-l cheamă?

— Un oarecare Planchet. În urmă cu vreo şase săptămîni a stîrnit de unul singur o răzmeriţă, dar după asta, cum îl căutau ca să-l spînzure, s-a făcut nevăzut.

— Şi-ai să-l găseşti?

— Sper, nu cred să-l fi arestat. Sînt duhovnicul neveste-si şi, dacă ea ştie unde se află, voi şti şi eu.

— Bine, părinte, caută-l şi, dacă-l găseşti, adu-l la mine.

— La ce oră, monseniore?

— La şase, se poate?

— La ora şase vom fi la dumneavoastră, monseniore.

— Du-te, scumpe părinte, şi Dumnezeu să-ţi ajute.

Preotul plecă.

— Dar dumneata, părinte? continuă Gondy, întorcîndu-se spre parohul de la Saint-Sulpice.

— Eu, monseniore, zise acesta, cunosc un om care a adus mari servicii unui prinţ foarte iubit de popor. Ai fi o minunată căpetenie de răzmeriţă şi aş putea să vi-l aduc.

— Cine e?

— Contele de Rochefort.

— Îl cunosc şi eu. Din nefericire, nu se află la Paris.

— Se află în strada Cassette, monseniore.

— De cînd?

— De trei zile?

— Şi de ce n-a venit să mă vadă?

— I s-a spus... Monseniorul are să mă ierte....

— Fără îndoială; vorbeşte.

— Că monseniorul era pe cale să cadă la înţelegere cu curtea.

Gondy îşi muşcă buzele.

— A fost minţit. Adu-l la mine diseară la opt, părinte, şi Dum­nezeu să te binecuvînteze, aşa cum te binecuvântez eu.

Cel de-al doilea preot se-nchină şi ieşi.

— E rîndul dumitale, părinte, rosti vicarul, întorcîndu-se spre ultimul preot. Oare şi dumneata îmi oferi ceva tot atît de preţios ca şi ceilalţi doi care au plecat?

— Mai preţios, monseniore.

— Drace! la aminte, îţi iei o sarcină foarte grea: unul mi-a oferit un negustor, celălalt un conte. Dumneata vrei cumva să-mi oferi un prinţ?

— Eu vă ofer un cerşetor, monseniore.

— Ah! murmură Gondy, căzînd pe gînduri. Ai dreptate, părin­te: unul care ar ridica toată această legiune de săraci ce forfotesc pe la răspîntii în Paris şi care ar şti să-i facă să strige în gura mare, ca să-i audă întreaga Franţă, cum că Mazarin i-a adus la sapă de lemn.

— Am tocmai omul care vă trebuie.

— Bravo! Şi cine-i omul acesta?

— Un simplu cerşetor, după cum v-am mai spus, monseniore. De aproape şase ani împarte apă sfîntă pe treptele bisericii Saint-Eustache, cerînd milostenie.

— Şi zici că are o mare înrîurire asupra celor din tagma lui?

— Monseniorul ştie oare că cerşetorimea e un corp organizat, un fel de breaslă a celor care nu au împotriva celor care au, o breas­lă în care fiecare îşi aduce partea sa şi care ţine de o căpetenie?

— Da, am auzit asta, spuse vicarul.

— Ei bine, omul pe care vi-l ofer e căpetenia lor.

— Ce ştii despre el?

— Nimic, monseniore, decît că pare chinuit de remuşcări.

— Ce te face să crezi asta?

— În fiecare lună, în ziua de 28, îmi cere să slujesc o liturghie pentru odihna sufletului cuiva, mort de o moarte năprasnică. Chiar ieri am făcut o asemenea liturghie.

— Şi cum spui că-l cheamă?

— Maillard, dar bănuiesc că nu-i numele adevărat.

— Şi crezi că acum îl găsim la post?

— Fără îndoială.

— Haidem să-l văd pe cerşetorul dumitale, părinte. Şi dacă-i aşa precum spui, atunci ai dreptate, dumneata ai găsit o adevărată comoară.

Gondy îmbrăcă un costum de cavaler, îşi potrivi pe cap o pă­lărie mare, împodobită cu o pană roşie, se încinse cu o spada lungă, îşi legă pintenii la cizme, îşi aruncă pe umeri o mantie largă şi porni în urma preotului.

Vicarul şi însoţitorul său străbătură străzile de la arhiepiscopie şi pînă la biserica Saint-Eustache, observînd cu grijă starea de spi­rit a poporului. Poporul era pornit, dar, întocmai ca un roi furios de albine, părea ca nu ştie încotro să se năpustească şi era vădit că, lăsînd poporul fără căpetenii, totul avea să se irosească în lăr­muire şi zarvă.

Ajungînd în strada Prouvaires, preotul arătă cu mîna spre tinda bisericii.

— Iată-l! zise el. E la postul lui!

Gondy se uită într-acolo şi văzu un om sărman, aşezat pe un scăunel şi rezemat cu spatele de una din coloane. Avea lîngă el o căldăruşă şi ţinea un sfeştoc în mînă.

— E un privilegiu faptul că stă aici? întrebă Gondy.

— Nu, monseniore, răspunse preotul. A cumpărat de la cel dinaintea lui locul de unde împarte apa sfinţită.

— Cumpărat?

— Întocmai. Locurile astea se cumpără. Cred că a plătit o sută de pistoli pentru el.

— Prin urmare, e bogat, ticălosul?

— Unii dintre ei mor, lăsînd cîte douăzeci, douăzeci şi cinci, treizeci de mii de livre, ba chiar mai mult.

— Hm! făcu Gondy, rîzînd. Nu credeam să plasez atît de bine milosteniile mele.

În acest timp se apropiau de tinda bisericii. În clipa cînd preo­tul şi vicarul puseră piciorul pe prima treaptă a scării, cerşetorul se ridică de pe scaun şi întinse sfeştocul.

Era un om între şaizeci şi şaizeci şi opt de ani, scund, destul de gras, cu părul cărunt şi cu ochii cruzi. Pe chipul lui stătea zu­grăvită lupta dintre bine şi rău, o fire rea, stăpînită de voinţă ori poate de remuşcare.

Dînd cu ochii de cavalerul ce-l însoţea pe preot, cerşetorul avu o uşoară tresărire şi-l privi cu un aer mirat. Preotul şi vicarul atinseră sfeştocul cu vîrful degetelor şi îşi făcură semnul crucii. Vicarul aruncă un ban de argint în pălăria aşezată alături, la pămînt.

— Maillard, zise preotul, am venit aici cu domnul, să stăm un pic de vorbă.

— Cu mine?! murmură cerşetorul. Asta-i o mare cinste pentru un biet împărţitor de apă sfinţită.

În glasul cerşetorului se simţea o undă de batjocură, pe care nu şi-o putuse stăpîni şi care îl surprinse pe vicar.

— Da, continuă preotul, care părea obişnuit cu vorba lui. Am vrut să ştim ce gîndeşti despre lucrurile petrecute astăzi şi ce-ai auzit spunînd pe cei ce intra şi ies din biserică.

Cerşetorul clătină din cap:

— Astea-s întîmplări triste, cucernice părinte şi, ca de obicei, cad pe capul bietului popor. Cît despre ce se vorbeşte, apoi toată lumea e nemulţumită, toată lumea se plînge, numai că cine zice toată lumea zice nimeni.

— Fii mai lămurit, prietene, interveni vicarul.

— Păi toate strigătele astea, toate văicărelile şi blestemele as­tea au stîrnit doar o furtună, doar fulgere, atîta tot. Dar trăsnetul n-o să cadă decît atunci cînd se va găsi o căpetenie ca să-l îndrume unde trebuie.

— Prietene, vorbi de Gondy, îmi pari un om priceput. N-ai vrea să te amesteci într-un mic război civil în cazul cînd ar izbucni unul, şi să pui sub comanda acestei căpetenii, în cazul că vom găsi una, puterea ta personală şi înrîurirea pe care ai dobîndit-o asupra tovarăşilor tăi?

— Da, domnule, însă numai dacă războiul ăsta ar primi încu­viinţarea bisericii, căci aşa mi-aş atinge ţelul, adică iertarea păca­telor ce-am săvârşit în viaţă.

— Războiul acesta nu numai că va primi încuviinţarea bisericii, dar va şi fi condus de biserică. Cît despre iertarea păcatelor, pentru asta îl avem pe arhiepiscopul Parisului, dăruit cu mari puteri de către biserica de la Roma, şi chiar pe vicar, care are indulgenţe ce iartă orice păcat. O să te recomandăm vicarului.

— Gîndeşte-te, Maillard, spuse preotul. Eu te-am recomandat acestui domn, care e un senior atotputernic, şi într-un fel mi-am luat răspunderea pentru tine.

— Ştiu, părinte, vorbi cerşetorul. Ştiu că întotdeauna aţi fost foarte bun cu mine, aşa că şi eu doresc din inimă să vă fiu de folos.

— Şi crezi că ai o putere atît de mare asupra alor tăi, aşa cum mi-a spus adineauri părintele?

— Cred că-mi poartă un oarecare respect, mărturisi cerşetorul, mîndru. Nu numai că vor face tot ce le voi porunci, dar mă vor urma oriunde.

— Şi poţi să mă încredinţezi că vei găsi cincizeci de oameni hotărîţi, suflete înflăcărate şi fără de vreun stăpîn, cu gîtlejul zdra­văn, încît, strigînd „Jos cu Mazarin!", să facă să se prăbuşească zi­durile Palatului Regal, aşa cum s-au prăbuşit odinioară zidurile Ierihonului?

— Cred că pot să iau în seama mea lucruri mai grele şi mai de seamă, replică cerşetorul.

— Ah! exclamă Gondy. Te-ai însărcina să ridici într-o noapte vreo zece baricade?

— M-aş însărcina să ridic cincizeci, şi-n ziua hotărîtă să le apăr.

— La naiba! mormăi Gondy. Vorbeşti cu o siguranţă care-mi face plăcere şi, de vreme ce părintele răspunde pentru tine...

— Răspund, întări preotul.

— Iată o pungă cu cinci sute de pistoli de aur. Ia toate măsurile pe care le găseşti de cuviinţă şi spune-mi unde te pot găsi astă-seară la zece.

— Ar trebui ales un loc înalt, de unde un semnal să poată fi văzut în toate cartierele Parisului.

— Vrei să-ţi dau o recomandare pentru parohul de la Saint-Jacques-la-Boucherie? Are să te ducă într-o încăpere a turnului, zise preotul.

— Minunat! spuse cerşetorul.

— Aşadar, pe diseară la zece, glăsui vicarul. Şi dacă sînt mul­ţumit de tine, vei mai primi o pungă cu cinci sute de pistoli.

Ochii cerşetorului scăpărară de lăcomie, dar îşi stăpîni tulbu­rarea.

— Pe diseară, domnule, zise cerşetorul. Totul va fi gata.

Îşi duse scaunul în biserică, puse cu grijă alături căldăruşa şi sfeş­tocul, merse de-şi muie mîna în aghiazmatar, ca şi cum n-ar fi avut încredere în apa sfinţită din căldăruşa lui, apoi ieşi din biserică.

IV

TURNUL DE LA SAINT-JACQUES-LA-BOUCHERIE

La şase fără un sfert, domnul de Gondy îşi rezolvase toate tre­burile şi se înapoiase la arhiepiscopie. La ora şase se anunţă preotul de la Saint-Merri.

Vicarul aruncă o privire plină de interes şi văzu că era urmat de cineva.

— Poftim! zise el.

Preotul intră însoţit de Planchet.

— Monseniore, glăsui parohul de la Saint-Merri, iată persoana de care am avut cinstea sa vă vorbesc.

Planchet se înclină ca un om umblat prin case mari.

— Şi eşti gata să slujeşti cauza poporului? întrebă Gondy.

— Fireşte, răspunse Planchet. În adîncul sufletului meu sînt de-al Frondei. Aşa cum mă vedeţi, monseniore, am fost osîndit la spînzurătoare.

— În ce împrejurare?

— Am scăpat din mîinile sergenţilor lui Mazarin pe un nobil pe care-l duceau îndărăt la Bastilia, unde zăcea de cinci ani.

— Cum se numeşte?

— Oh, monseniorul îl cunoaşte bine: e contele de Rochefort.

— A, da, într-adevăr! făcu vicarul. Am auzit de povestea asta. Ai ridicat atunci întreg cartierul, aşa mi s-a spus, nu?

— Aproape, adeveri Planchet, mulţumit de sine.

— Ce meserie ai?

— Sînt cofetar în strada Lombards.

— Lămureşte-mă, cum se face că avînd o meserie atît de paş­nică, vădeşti totuşi înclinaţii atît de războinice?

— Cum se face că monseniorul, om al bisericii, mă primeşte în costum de cavaler, cu spadă la şold şi cu pinteni la cizme?

— Răspunsul nu-i de lepădat, pe cinstea mea! rîse Gondy. Dar ştii, în ciuda sutanei, am avut întotdeauna înclinaţii războinice.

— Ei bine, monseniore, eu, înainte să fiu cofetar, am fost trei ani în regimentul din Piemont, şi, înainte de a sluji ăşti trei ani în regimentul din Piemont, am fost optsprezece luni valetul domnului d'Artagnan.

— Locotenentul de muşchetari? întrebă Gondy.

— Chiar el, monseniore.

— Se zice ca e un partizan înfocat de-al lui Mazarin.

— Hm... – mormăi Planchet.

— Ce vrei să spui?

— Nimic, monseniore. Domnul d'Artagnan e ostaş; domnul d'Artagnan îşi face datoria apărîndu-l pe Mazarin, care-i plăteşte solda, aşa cum noi, burghezii, ne facem datoria să-l atacăm pe Ma­zarin, care ne fură.

— Eşti un flăcău isteţ, prietene. Pot să mă bizui pe tine?

— Credeam că părintele v-a spus că răspunde de mine! se miră Planchent.

— Într-adevăr. Dar îmi place să primesc această asigurare chiar din gura ta.

— Puteţi să vă bizuiţi pe mine, monseniore, numai să fie vorba de-a stîrni o răzmeriţă în oraş.

— Tocmai despre asta e vorba. Cîţi oameni crezi că poţi strînge pînă-n zori?

— Două sute de muschete şi cinci sute de halebarde.

— De-ar fi doar cîte unul care să facă la fel în fiecare cartier, mîine am avea o armată destul de puternică.

— Fireşte!

— Ai vrea să te afli sub comanda contelui de Rochefort?

— L-aş urma şi în iad. Şi nu spun o vorbă goală, fiindcă-l cred în stare să coboare şi acolo.

— Bravo!

— După ce semn au să se deosebească mîine prietenii de duş­mani?

— Tot omul Frondei să poarte o fundă galbenă la pălărie.

— Bun. Daţi consemnul:

— Ai nevoie de bani?

— Banii nu prind rău niciodată şi nicăieri, monseniore. Dacă nu-s, o să ne lipsim de ei: dacă sînt, treaba o să meargă mai repede şi mai bine.

Gondy se duse la un cufăr şi luă o pungă cu bani.

— Uite cinci sute de pistoli, zise el. Şi dacă totul merge bine, mîine te aşteaptă aceeaşi sumă.

— Voi da cinstit socoteală monseniorului de fiecare ban, fă­gădui Planchet, luînd punga subsuoară.

— Bun, ţi-l dau în seamă pe cardinal.

— Fiţi liniştit, se află pe mîini bune.

Planchet ieşi, în vreme ce preotul rămase puţin în urmă.

— Sînteţi mulţumit, monseniore? întrebă el.

— Da, îmi pare un om hotărît.

— Va face chiar mai mult decît a făgăduit.

— Atunci e straşnic.

Şi preotul îl ajunse din urmă pe Planchet, care îl aştepta pe scară. După zece minute veni preotul de la Saint-Sulpice.

De îndată ce uşa cabinetului se deschise, un om dădu buzna înăuntru: era contele de Rochefort.

— Chiar dumneata eşti, scumpul meu conte! exclamă Gondy, întinzîndu-i mîna.

— În sfîrşit, v-aţi hotărît, monseniore? zise Rochefort.

— Întotdeauna am fost hotărît, răspunse Gondy.

— Să nu mai vorbim de asta. Dumneavoastră o spuneţi şi eu vă cred. Aşadar, îl punem pe Mazarin să joace.

— Sper...

— Şi cînd va începe jocul?

— Pe oaspeţi i-am poftit în noaptea asta, spuse vicarul, dar viorile vor începe să cînte abia mîine dimineaţă.