Editura curtea veche publishing

*
- Pentru patrie, nea Tăsică, nu uita – pentru patrie o faci! Partidul o cere!

Inexplicabil, celălalt suferise o recădere de tonus tocmai aici, în anticamera tovarăşului Sbirliu.

Impasibilă, în colţul ei, dactilografa îşi vedea mai departe de treabă. Din când în când, indivizi încruntaţi intrau în biroul ofiţerului, cu paşi înecaţi în covorul roşiatic, miţos şi fonoabsorbant. Ieşeau de acolo cu mutre şi mai crunte, ca şi cum pe capul lor ar fi căzut însărcinarea de a stârpi întregul rău teluric, chiar în acea zi.

Într-un târziu, soneria de pe masa dactilografei ţârâi prelung. Abandonând instantaneu claviatura maşinii de scris, femeia se ridică precum un automat.

- Tovarăşul Precuţ este rugat să intre, zise ea impersonal, înainte ca degetele să i le lipească iar de tastatură.

- Mă duc, nea Tăsică, stai aici – n-o să ţină mult…

Intrase.

… i se părea bizară colaborarea asta subită şi zeloasă împotriva vecinului Pasvante, cu care amândoi jucaseră nu o dată interminabile partide de table în faţa scării. Chiar dacă zisa colaborare era o simplă formalitate întregitoare a cine ştie cărei scheme care la rândul ei făcea parte dintr-un întreg, cum ar fi fost organigrama de care se folosea Organele pentru supravegherea tuturor cartierelor oraşului în scopul protejării de influenţe nefaste ce ar fi afectat interesele superioare ale naţiunii socialiste. Dar chiar aşa, tam-nisam să mergi la sediul Organului să dai în gât pe unul pe care deşi nu-l cunoşti prea bine, dar în a cărui companie nu te simţi deloc rău – i se părea …

Prietenul era iarăşi lângă el. Afabil. Nici nu-l auzise când se apropiase.

- Gata, nea Tăsică! Intră! Nu uita, dom’ le, o mică formalitate, o semnătură, câteva întrebări – şi basta! Curaj! Pentru patrie, dom’ le, pentru patrie!

Bobocul în ale delaţiunii se urnise, târându-şi espadrilele prăfuite, cu o mină descompusă pe care secretara nu ar fii ştiut dacă să o atribuie emoţiei, sau lipsei de fermitate a celui care deşi chinuit de necesităţi – încearcă să amâne cât mai mult intrarea în incinta vespasienei din faţa sa, al carei dampf pestilenţial îl percepe.

- Dacă e pentru patrie…

În faţa lui, un individ trona marţial la un birou masiv şi cenuşiu ca şi chipu-i colţuros. Noul-intrat ghici pe figura sa paloarea nopţilor de nesomn citită şi pe chipul eroilor comunişti mişunând în piesele de profil date cu dărnicie la televizor – întotdeauna la post, pentru care familia, viaţa personală, fericirea proprie erau noţiuni abstracte, existenţa lor fiind intrinsec legată de vegherea la clădirea în bune condiţiuni a mult-visatei lumi mai drepte şi mai bune.

- Poftiţi, tovarăşe, luaţi loc.

Luă.

- Numele şi pronumele.

Timpul afectat formalităţilor i se paru o veşnicie. Conştiincios, insul din faţa sa albăstrea pătrăţelele de pe ceea ce părea a fi un formular – cu o ortografie şi caligrafie cu totul personale.

- Deci, ca să intrăm în fondul problemei – trebuie să luaţi la cunoştinţă despre controlul de rutină efectuat de lucrători ai Ministerului, precum şi de cele constatate de aceştia la faţa locului. Acesta este procesul verbal de constatare – îi flutură în faţă o coală dactilografiată. Desigur că sunteţi de acord cu cele constatate şi de aceea vă rog să semnaţi.

Se supuse docil.

- Cu privire la cererea dumneavoastră de colaborare trebuie să ştiţi că a fost aprobată, atrăgând între părţi următorul contract de colaborare.

Îl semnă.

- Conform Regulamentului Interior al Instituţiei, datoria colaboratorului cât şi a ofiţerului de legătură este de a nu dezvălui conţinutul discuţiilor purtate. Încălcarea confidenţialităţii acestora de către colaborator se sancţionează cu închisoare de la şase la doisprezece ani – conform articolului şi paragrafului din Codul Penal ce pedepsesc atentatul comis împotriva secretului de stat. Instituţia noastră îşi ia angajamentul de protejare a anonimatului colaboratorului, nedivulgarea identităţii acestuia ori a altor date personale ce ar putea duce la deconspirarea sa.

Messa părea a fi luat sfârşit. Se ridică.

- Dar …

-Tovarăşe, vă felicit şi vă urez succes în activitatea informaţională ce va sprijini organele noastre în munca de depistare preventivă a infracţiunilor ce pot afecta armonia societăţii noastre socialiste.

Ieşi buimac.

- Ei? îl întâmpină amicul la ieşire.,

- ….

- Tovarăşe Precuţ, interveni dactilografa – vă roagă tovarăşu’ să mai intraţi numai pentru două clipe.

Rămas singur, aproape că se prăbuşi în fotoliu. De data asta secretara îl privea cu insistenţă, ca pe un elev ieşit din sala de examen, pe a cărui figură impenetrabilă nu se poate citi verdictul în curs de formare al examinatorului.

- Gata, mergem, reveni amicul euforic, cuprinzându-l tandru de braţ, ca un soţ ce-şi ridică consoarta semileşinată din anticamera cabinetului stomatologic. Uite aici chitanţa dumitale: avem câte o mie de luat.

Un etaj mai jos, privi îndobitocit cum casiera îi numără neverosimil de repede zece bancnote sinilii, ce reprezentau jumătate dintr-o leafă. I le depuse grăbită în palmă şi, fără a privi, închise zgomotos mica ferestruică a ghişeului.

- Ai văzut mă nea Tăsică, ce uşor a fost? Ce repede se câştigă un ban cinstit când faci totul pentru patrie? – Nu a fost decât o chestie de plan: doi pe scară ca să fie cel puţin două semnături la o adică – şi măcar un infractor. E clar acum că nea Pasvante n-a fost cuminte : valută, femei care intră la dânsul ca la policlinică… dacă nu-i adevărat, Organele îi clasează dosaru’. N-a ştiut, n-a văzut – nimeni n-a zis nimic. Dacă e – treaba lui. Aşa se trăieşte în ziua de azi! Că parcă mata ai şi o fată de băgat la facultate, nu? Trebuie să te descurci!

Îşi puse portofelul repliat la spate nu înainte să numere încă o dată negustoreşte cele zece bancnote sinilii, după care o luă cu hotărâre înainte.

Marotele
- De ce să ne dispreţuim, când putem să dialogăm? De ce să ne luptăm, când am putea instaura o eră a păcii universale? De ce să ne pregătim pentru un nou măcel, când din salvgardarea vieţii milioanelor de oameni ar merita să ne facem unicul scop? …

Translatorul îşi făcea datoria din colţul său abia văzut, interpretând cu glas rar şi egal cele spuse la pupitru. Sala se cufundase într-o tăcere sepulcrală, ca de început ori sfârşit de lume. Nimic nu disturba acea încremenire, nici măcar rarele tusete ce în mod normal alcătuiesc obişnuitul fond sonor asigurat de public.

- De ce ne-ar despărţi diferenţa sistemelor noastre sociale?… Căci reflectând mai adânc – este chiar atât de indezirabil sistemul politico-economic al aliaţilor noştri sovietici ca sa nu putem ajunge la o înţelegere cu dânşii? Iar după cum spune şi Apostolul Matei în Capitolele 5-6 § 43 cu 46 – ,, ... de te va sili cineva să mergi cu el o milă, mergi cu el două; căci dacă iubiţi doar pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?’’ …

Undeva, la jumătatea sălii, liniştea încetase să fie deplină.

- E lucru sigur, până în toamnă începe războiul!

- Aşa vorbesc americanii numai când s-au hotărât să facă de petrecanie cuiva. Identic au procedat cu japonezii, înainte de a începe confruntarea propriu-zisă cu dânşii!…

- Acum sovieticii ştiu la ce să se aştepte: dacă nu vor respecta Convenţia de Armistiţiu evacuând în cel mai scurt timp Europa de Est permiţând rapid desfăşurarea de alegeri libere – România ar putea deveni un nou Pearl Harbour pentru cei ce cred că se vor putea înstăpâni la noi pentru vecie! De alfel, am informaţii certe că…

- Sssst… izbucni interjecţia iritată din mai multe colţuri ale sălii, unde publicul se simţea deranjat din audierea captivantului discurs.

- Silence, please! irupse şi din difuzoare vocea gravă a celui ce stătea la dreapta vorbitorului.

… de aceea, am hotărât să oferim Uniunii Sovietice pentru 45 de ani de acum încolo posibilitatea să participe activ şi solitar la democratizarea statelor Est şi Central europene…

- Ce v-am spus eu?…încercă să reizbucnească şoptit-entuziasmat unul din cei de la jumătatea sălii. Dar a trebuit să se oprească aici, energic fiind strâns de antebraţ de vecinul din stânga.

- … iar după cum tot Sfântul Evanghelist Matei spune în Capitolele 6-7, § 19 cu 20 - ,,nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură ci în cer, unde nici molia nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură’’ – ar trebui să ne dea puţin de gândit: oare nu tocmai camarazii noştri de arme sovietici cu ajutorul cărora am zdrobit maşina de război hitleristă - aplică mai bine aceste pilde decât noi şi lumea noastră mercantilă, oare nu cumva am greşit demonizând sistemul politico-economic ce se par să îl edifice cu succes?… Oare nu cumva ideal ar fi să asimilăm o parte din modul lor de gândire, în speranţa că vor avea bunăvoinţa să respecte şi ei din al nostru măcar acele părţi ce se dovedesc viabile? …

Omul de la pupitru, în uniforma sa festivă de militar american, îşi îngădui o scurtă pauză după cele aproape 60 de minute de când vorbea încontinuu, timp în care îşi slăbi gulerul tunicii vizibil prea strâns pe gât, după care îşi turnă un pahar cu apă din carafa aflată pe masă.

- ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni’’ după cum cu înţelepciune ne spune în pilda sa Apostolul tot în Capitolul 6-7 § 24 - ,, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona’’. Într-adevăr, stimat auditoriu, într-adevăr – putem observa de cât de mare actualitate sunt îndemnurile Evangheliştilor şi astăzi, la aproape două mii de ani după ce au fost puse pe pergament. Şi cât de înţelept se dovedeşte până la urmă că am oferit Aliaţilor noştri sovietici ca, pentru un număr de decenii de acum încolo să îşi aducă singuri aportul la democratizarea Europei Răsăritene, ca parte a unei viitoare lumi mai bune şi mai paşnice, în care războiul să fie declarat a priori crimă împotriva Umanităţii, şi…

- E, acum v-aţi convins că am avut dreptate? Clasicul Discurs în oglinzi: soarta sovieticilor este pecetluită! Doctorul Petru Groza nu va mai gusta mult timp din plăcerea de a ne fi prim-ministru!

Tot rândul se reinflamă în faţa entuziasmului debordant.

- Zilele regimului-marionetă sunt numărate! izbucni aproape emoţionată în lacrimi o doamnă. - De data aceasta Iosif Stalin nu mai scapă! Va împărtăşi sigur soarta prietenului său, celălalt criminal - Adolf Hitler! Doamne, ce păcat de soldaţii ruşi care vor trebui să plătească din nou pentru ambiţiile acestui dement! Unii dintre dânşii sunt atât de tineri şi frumuşei…

- Fiţi pe pace, doamnă, noi nu suntem nişte criminali! o linişti cineva de la două fotolii mai la dreapta. - Majoritatea covârşitoare vor fi făcuţi prizonieri şi vor fi repatriaţi imediat ce se va încheia războiul, neuitînd odată întorşi în patria eliberată de cancerul bolşevic că au avut parte de un tratament corect în Regatul României despre care li s-au spus numai prostii şi minciuni!…

- Chiar şi Iosif Stalin va avea parte de justiţia pe care el a refuzat-o altora, ucigând milioane de nevinovaţi în anii ´30. Ehe, urmează cu adevărat o altă eră – a justiţiei şi echităţii universale, îşi încheie un alt opinant ideea, lăsându-şi în cele din urmă jos şi arătătorul moralizator.

- Quiet, please! interveni în cele din urmă aproape autoritar asistentul vorbitorului observând rumoarea intensificată de la jumătatea sălii.

Cel ce ţinea alocuţiunea era asudat şi vădit obosit după aproape două ceasuri se discurs. După ce îşi şterse fruntea cu batista, sorbi şi al doilea pahar cu apă pe care de data asta omul din dreapta sa avusese grijă să i-l pregătească.

… - în încheiere, iubit auditoriu, poate nu ar fi rău să ne amintim – în spiritul erei ce urmează – aceleaşi cuvinte ale înţeleptului Apostol Matei, care tot în Capitolelele 6-7 § 25 ne povăţuieşte : ,, Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?’’

Ultimile cuvinte ale citatului se auziră înfundat în difuzoarele ce începură să bubuie de aplauzle în crescendo ale sălii.

- Bravo! izbucni exclamaţia entuziastă de undeva din extrema stângă a primelor rânduri. Ştiam că sunteţi aliaţi de nădejde, că nu ne veţi lăsa la greu! Unchiul Sam este întotdeauna la înălţime – nu avea cum să se dezmintă acum!

- Veţi trece pe Kisseleff-ul al cărui nume se va preschimba în Harry Truman, pe sub Arcul nostru de Triumf – crezând că aţi eliberat a doua oară Parisul! se făcu auzită o altă voce subţirică precum a unei domnişoare. – Afară din Europa cu bolşevicii sălbatici, să fie izgoniţi din Europa de Est şi trimişi de unde au venit, redîndu-se totodată şi libertatea chinuitului popor rus!

- Nu vom ceda în faţa barbariei roşii – se auzi lămurit şi un glas de bas cu putere de stentor.

Entuziasmul aplauzelor şi ovaţiilor fu acoperit doar de izbucnirea în forţă a imnului Statelor Unite ce marca sfârşitul de discurs al delegatului acesteia. Lânga stativul cu drapele, militarii din gardă – câte unul din principalele Puteri învingătoare – intrară rapid în onor. Sala începu să se golescă lent, vărsându-se în foaierul unde se auzeau primele clinchete de brichetă urmate de ridicarea primilor norişori de fum.

- Ce urmează, draga mea? întrebă o doamnă pe o alta, la fel de cochet îmbrăcată.

- Partea a doua a conferinţei, cu alocuţiunea emisarului părţii sovietice, desigur!

- Mmmha! scăpă cealaltă cu aer de superioritate interjecţia. Să aştepte să-i ascult! Eu plec, cănăstiţa de fiecare joi de la familia Milcovăţ unde sunt aşteptată cu Raoul este mai importantă decât mascarada lor, zise aprinându-şi graţios ţigara de la bricheta unui domn care sesizându-se, făcuse prompt manevra. Apropo, dragă, tu de ce nu vii cu Grig? N-aţi mai fost văzuţi în societate de un car de vreme. Şi ştii cum e – în situaţii de astea încep să apară vorbe. Nu vrei să vii cu mine? Poţi să-i dai un telefon la birou lui Grig de la madam Milcovăţ. În ceea ce mă priveşte, eu aşa am să procedez cu Raoul, ca să nu se lase prea mult aşteptat. Hai, dragă! …

Abia atunci observară că drumul spre uşa le este împiedicat de o coadă relativ măricică. Majoritatea participanţilor şi-ar fi dorit să plece. Drumul le era însă stăvilit de un militar în uniformă de paradă sovietică, secondat de un altul în uniformă britanică. Cu braţele lateral întinse paralel cu pământul, cel ce bloca intrarea spunea ceva ce era acoperit de rumoarea generală existentă în foaier.

- Din motive de securitate, zise el într-o franceză stricată - nimeni nu părăseşte clădirea până la sfârşitul manifestării. Vă rugăm, nu insistaţi!

Un domn se apropie de cerber, nereuşind să ajungă la urechea acestuia, din pricina diferenţei disproporţionate de înălţime.

- … dar este însărcinată în lunea a şasea! - Priviţi, i s-a făcut rău din cauza lipsei de aer de aici! Daţi-i măcar dânsei drumul! se făcu în cele din urmă auzit domnul.

- Niet! izbucni clar răspunsul. – Nimeni nu părăseşte clădirea! Ordinele sunt stricte!

Lividă, gravida se prăbuşi, în ţipetele speriate ale altor câtorva doamne, fiind prinsă în ultimul moment de un domn cu prezenţă de spirit.

- Pentru Dumnezeu, daţi-i drumul! spuse domnul încercând să treacă de paznic.

Fu împins cu oarecare brutalitate înapoi.

- Nu întreceţi măsura, altminteri veţi regreta mai curând decât credeţi, spuse acesta printre dinţi pe un ton scăzut.

Operativ, sosise o carafă cu apă adusă de un militar în uniformă franţuzească ce fu aruncată fără prea prea multe precauţii pe figura leşinatei care, cu toate dantelele ei ajunse leoarcă - se trezi imediat.

- Barbarilor, zise doamna cu canasta la rându-i printre dinţi – o să vedeţi voi în curând! …

Lângă pereţii unde erau în linie mai multe scrumiere, domnii din rândul din mijloc se întreţineau aprins cu delegatul părţii americane, ce îi asculta cu un aer parcă uşor stânjenit. Nu observaseră nimic din ceea ce se petrecuse la intrare cu câteva clipe înainte.

- …şi să mai ştiţi, domnule reprezentant al Naţiunilor Unite – căci noi numai pe dumneavoastră, Aliaţii occidentali vă socotim viabili – nu veţi fi singuri în nobila dumneavoastră misiune de eliberatori ai Europei de Est de sub infama tiranie roşie!

- Really? întrebă parcă cu îndoială interlocutorul.

- Categoric! Categoric! întări domnul în cea mai desăvârşită engleză. - Poporul nostru vă va da un ajutor nepreţuit în lupta ce nu poate să mai întârzie! Ţăranul român, în calitatea sa de participant nemijlocit la campania antisovietică, ce numai conjunctura nefericită a anilor ´30 a făcut ca aceasta să aibă loc sub nefasta tutelă nazistă – este pe deplin edificat asupra consecinţelor dezastruoase pe care le-ar avea asupra existenţei sale insturarea comunismului sovietic: ar urma haosul, mizeria, o viaţă ignobilă dusă în numele înfăptuirii aşa-zisei agriculturi şi industrializări socialiste, expropieri samavolnice, persecutarea – poate chiar uciderea celor ce s-ar împotrivi tuturor acestor abuzuri. Nu aveţi dumneavoastră idee câte sate puternic înarmate vă aşteaptă, cu pândari permanenţi ce scrutează neobosit cerul spre Vest în aşteptarea paraşutiştilor Aliaţi ce nu pot să mai întârzie! Deja primele ajutoare materiale oferite de dumneavoastră au întărit considerabil Rezistenţa din munţi, făcând din ea trupa de elită ce va da la momentul oportun semnalul de începere a luptei…

- Indeed? …

După reasigurarea viguroasă că cele spuse sunt perfect verace, urmă pentru edificarea suplimentară a interlocutorului o lungă şi precisă listă de nume cu căpeteniile partizanilor, numărul de judeţe cu satele ce aşteptau disciplinate semnalul pentru Ziua Z, cât şi câteva nume sonore de complici ce aprovizionau discret pe partizanii nerăbdători să înceapă lupta.

- Haraşo! … apăru neaşteptat de undeva şoptit aprobarea.

- Ce-aţi zis?! … întrebă domnul perplex, privindu-l fix cu ochii brusc căscaţi.

Celălalt căpătă o paloare cadaverică, împurpurându-se însă imediat ca un câmp de luptă. Nu mai avea rost să se ascundă. Şi fiindcă lucrurile căpătaseră turnura pe care o căpătaseră, nu-şi mai reprimă dorinţa de a fuma, aprinzându-şi o ţigară a cărei duhoare nu lăsa nici un dubiu asupra provenienţei. Câteva clipe se mărgini a savura fumul siniliu, pe care îl trăgea adânc în piept.

- Nu reprezint pe cine credeţi dumneavoastră că reprezint, spuse într-un târziu, păstrându-şi alura aparent imobilă.

Stinse repede ţigara, dându-şi seama că cu excepţia lui şi a auditoriului rămas înmărmurit, nimeni nu avea voie să-şi dea seama că se deconspirase. Gongul îşi făcu auzit primul semnal sonor, anunţând publicul că locurile din sală trebuie reocupate.

- Nemaiavînd mare lucru de pierdut, nu vă cer cuvântul de onoare pe care nu mă îndoiesc că vi l-aţi ţine cum că ceea ce am să vă spun trebuie să rămână între noi, începu aprinzându-şi Kamel-ul oferit de unul din domni. – Sunt fiul contelui Preskov, fost general în armata ţaristă. Tatăl meu a îndeplinit pentru scurtă vreme şi funcţia de locţiitor al şefului Ohranei^*, aşa că nu a mai fost necesar să aştepte anii

marilor epurări, fiind condamnat la moarte şi executat imediat - mai precis în decembrie 1920. – Nu mi-am cunoscut prea bine părintele, aveam numai şase ani când a fost asasinat. Ca printr-o minune, mama şi cu mine am fost ocoliţi de epurările Tătucului din anii ´30. Ba mie mi s-a permis chiar să urmez cursurile Facultăţii de Litere din Leningrad, după ce în prealabil am fost pus să scriu o dezminţire în care îmi autoînfieram originile dar şi persoana tatălui ce – nu-i aşa ? – îşi primise dreapta pedeapsă a poporului imediat după Revoluţie. Se subînţelege că pentru a avea zile profesional dar şi biologic, a trebuit să fac multe concesii, singurul lucru pe care am putut să-l întreprind fiind să evit producerea a prea mult rău rudelor dar şi celorlalţi semeni.

- Prin urmare, începu unul din domni cu răsuflarea aproape tăiată – tot ce am văzut până acum a fost …

- O uriaşă contrafacere … Eu, delegatul părţii americane care v-am ţinut alocuţiunea, militarii îmbrăcaţi în diversele uniforme ale Aliaţilor occidentali …

- Iar asistentul din dreapta dumitale?…

- Ofiţer N. K. V. D. sub acoperire, la ordinele căruia lucrez. - Ca şi tipii în uniformă cu păr deschis la culoare care în timpul pauzei au reuşit, după cum vedeţi, cu engleza şi franceza lor aproximativă - să vă convingă conaţionalii că sunt exponenţi ai Puterilor Apusene acreditaţi la Bucureşti. Domnilor, mă tem că Aliaţii Occidentali pe care îi aşteptaţi disciplinat cu atâta nerăbdare nu vor veni niciodată. Iar principalul lor lider, americanii, pare-se că au altceva mai bun de făcut – de exemplu să încheie grabnic războiul din Pacific într-un mod spectacular, folosind împotriva Arhipelagului Nipon o armă de tip nou. - Nu pot să confirm din sursă sigură – dar este posibil că în urmă cu câteva luni, la Yalta, ţara dumneavoastră cât şi celelalte ţări Est-Europene să fi fost cedate U. R. S. S. – ului pe un petic de hârtie^* cu nişte procente pe care nu cred că v-aţi dori să le ştiţi…

Stăpânindu-şi neliniştea, tânărul în uniformă de militar american din faţa lor întoarse încet capul spre şuvoiul humanoid care, în sonorităţile celui de-al treilea semnal al gongului, continua să intre încet-încet în sală.

- Domnule, începu sugrumat unul din interlocutori, având în vedere culoarea sângelui ce vă curge prin vine, sperăm că nu este necesar a vă cere cuvântul de onoare cum că tot ce aţi auzit aici nu veţi…

- Până una-alta, va trebui să mă gândesc temeinic ce voi spune mai întâi celor ce m-au supravegheat pe durata pauzei despre conţinutul îndelungatei discuţii avute cu dumneavoastră. Ceva cum că am încercat să vă descos, acceptând chiar cu familiarism să fumez o ţigară oferită de unul din domniile-voastre… şi aşa mai departe…

Se despărţi de interlocutorii săi nu înainte de a le strânge mâna protocolar, cu o răceală băţoasă, atent studiată.

Rămaşi între dânşii, domnii se priviră un timp cu mine împietrite fără a-şi adresa nici un cuvânt. După care, fiind ultimii intraţi în sala din nou plină, se îndreptară în cea mai desăvârşită tăcere cu paşi mărunţi spre locurile lor centrale.

august –septembrie 2007

Băiatul cu bricheta

- microroman-

În linii generale - acceptând axioma că unde sunt oameni există şi greşeli ( admitea cu modestie că mai fuseseră şi lipsuri ) – era mulţumit de activitatea sa plină de răspundere încredinţată de Partid, ca supremă încredere în fenotipul uman ce îl întrupau el şi cei ca dânsul. Munca cu tineretul şi mai ales cu reprezentantele sexului frumos ale acestuia îl făceau ca aproape sexagenar fiind, să se simtă cu cel puţin două decenii mai proaspăt.

În momentele-i de intimitate, atunci când oricine poate gândi fără ca măcar cineva să poată ghici chiar numai şi după rictusurile feţei cam ce se poate ascunde dincolo de impenetrabila altfel calotă craniană – realiza că zelul depus în munca aceea era printre altele şi o mică supapă de presiune pentru refulările îndepărtatei sale juneţi când, precum un miracol, anul 1944 sosi ca un colac salvator. La numai 24 de ani, provenind dintr-o familie de gunoaie umane ( nu-şi amintise ca tatăl său meseriaş la unul din atelierele cu lefuri generoase din oraşul lor să fi venit vreodată treaz acasă, ori cu chenzina măcar pe sfert din ceea ce fusese când o primise la casierie) – ceea ce nu o deranja prea mult pe maică-sa, de ocupaţie hetairă, pe care de asemenea nu şi-o amintise a fi petrecut prea multe nopţi la domiciliu. Singura dată când aceasta a încasat jumătate dintr-o chenzină de-a soţului a fost la o ocazie specială într-o seară în Parcul Comunal al oraşului, iar acea jumătate provenea după cheltuielile de reprezentare ale consortului care după ce îşi achitase consistenta consumaţie de la cârciumă – hotărâse că toţi ceilalţi muşterii aflaţi în jurul său erau băieţi buni, achitându-le mare parte din gustările dar şi din proviantul ce aceştia îl aveau pe mese. – Soţia nu se formalizase revoltându-se ori declinându-şi identitatea şi, luând toţi banii – se comportă exemplar, profesional – oferindu-se soţului pe post de prospătură chiar acolo, pe acea alee lăsată în beznă de arderea câtorva becuri din stâlpii riverani.

Complexul de factori mai-sus menţionaţi, patronimul dar şi instrucţia eredeitară ce s-a dovedit mai puternică – l-au făcut să asceandă pe aceeaşi cale anodină de gunoi. Proaspăt angajat trei făbricuţe mai încolo de cea a tatălui – nu i-a trecut niciodată prin cap că cu leafa sa de ucenic deloc mică pentru începutul de an 1945 ar fi putut să o ia pe altă cale decât părintele său. Singurul act de decenţă s-a dovedit acela de a-şi face consumaţiile câteva bodegi mai încolo, zeiţa Fortuna ocupându-se de restul - anume ca nu cumva fortuit-incestuos să se bucure la rându-i pe vreuna din aleile întunecoase ale Parcului Comunal de farmecele materne de acum uşor vetuste, dar încă destul de incitante.

Rostogolirea definitivă şi prematură în tomberonul istoriei i-a fost stăvilită într-o seară de cismarul Ovănaş, de asemenea obişnuit al locantei, numai însă pentru a-şi consuma diurnul ţoi de tărie, asta înainte de a se retrage seara la casa sa. Cu charisma lui de intelectual etern neofit, acesta l-a observat timp îndelungat de la masa ce o ocupa – pe sub ochelarii întotdeauna aflaţi la jumătatea fosei nazale, amintindu-şi scene din nu foarte îndepărtata copilărie a celui de vis à vis, ce locuia pe strada care la jumătate se întretăia cu strada sa. Amintirile-i erau motivate şi de activitatea neobosită a mamei acestuia care, nu o dată, îşi etalase măiestria de odaliscă şi cu dânsul - mai ales în acele zile când din motive mai mult sau mai puţin obiective soaţa nu-şi poate îndeplini faţă de soţ chiar toate îndatoririle conjugale.

Prima şedinţă de terapie katharsic-bolşevică a avut loc în aceiaşi seară, la domiciliul cismarului Ovănaş. Discuţia iniţiată cu mult tact de acesta atacă pentru început chestiuni cât se poate de telurice – cum ar fi interogaţia despre în ce stare se afla familia oaspetelui. După răspunsul solecisto^*-monosilabic al interlocutorului din care în fapt nu se putea alege nimic – cismarul Ovănaş exhibă un scurt dar plin de subînţelesuri ,, îmhâ…’’ – ce ascundea şi un început de sediţiune. După care începu o lungă şi relativ complicată disertaţie despre situaţia generală a Planetei din ultimii zece ani şi cauzele cumplitului război ce tocmai părea să se îndrepte spre un final fericit, despre decrepitudinea relativ avansată a unei anumite părţi a proletariatului datorată egogentrismul claselor stăpânitoare care, dezumanizate, se gândeau numai la obţinerea de profituri obţinute din munca salariată a muncitorimii. – Vremelnica întremare a condiţiilor de trai ale acesteia survenită după criza dintre 1929-1933 fusese de fapt – din punctul de vedere al mişcării muncitoreşti mondiale – o supremă catastrofă, provocând resurecţia accentuată a mişcării sindicale, dar şi neînregimentarea în masă a proletariatului aborigen – de pildă. Aceasta dusese la lipsa reperelor ideologice ale marii masse a proletariatului, o enormă parte a sa adoptând o atitudine împăciuitoristă, mulţumindu-se cu salariile decente oferite, muncind din acest motiv întru rotunjirea profiturilor exploatatorilor capitalişti. – O altă parte semnificativă a proletariatului alunecase pe pante greşite, contribuind o dată în plus la rotunjirea profiturilor exploatatorilor proprietari de cârciumi şi bodegi, care fără a avea nici un acces de conştiinţă, se pretau la a încasa banii munciţi ai exploataţilor în costul consumaţiilor acestor debusolaţi fii epigoni purtători ai beretelor frigiene. – Desigur, existau şi excepţii – continuă cu glas transformat brusc din marţial în onctuos. – Nu ar fi vrut să pară lipsit de modestie dar, pentru edificare, ar fi putut foarte bine să se dea de exemplu pe sine, proprietar ( doar proprietar …) al unui atelier de cismărie unde, chiar dacă lefurile nu se plăteau totdeauna la timp – exista o comunicare autentică între angajator şi angajaţi, salariaţii avuţi în subordine putând conta oricând pe un sfat, pe un sprijin sufletesc real din partea sa. E drept, munca de lămurire cere câteodată şi sacrificii, desigur - într-o seară proprietarul primind pe post de răsplată în contul sfaturilor oferite după neplata la timp a lefurilor un enorm bolovan în geam, şi încă în acela mai scump, care conţinea firma şi numele proprietăţii, ( aceasta de la o calfă uşor nemulţumită, angajată cu două zile în urmă, părând prin tăcerea sa aparent reculeasă în faţa indicaţiilor primite a conţine spre prelucrare stofa unui viitor bun agitator. ) – Neîndrăznind să se compare cu cei doi fondatori ai marxismului ale căror figuri barbişonate i le indică în micile tablouri din peretele de alături – aşezate din nu se ştie ce capriciu baroc între Madona Tempi a lui Rafael şi Strigătul lui Munch – dorea să-i amintească doar că însuşi marele Friederich Engels provenea dintr-o familie unde tatăl era patron de fabrică, aceasta neîmpiedicându-l a-l stipendia pe măreţul Marx, care în opera sa de inestimabilă valoare teoretică şi practică declarase plus-valoarea – în calitate de apanaj al claselor exploatatoare – o crimă.

Lecţiile de politică cominternist-proletară aveau să continue regulat şi în serile ce au urmat, în acelaşi cadru intim oferit de căminul patronului-revoluţionar, în atmosfera odăii ce conţinea indelebilul parfum de gutuie aflat în permanent melanj cu cel de ciubotă îndelung purtată şi insuficient aerisită. Încet-încet se făcu trecerea de la discuţiile cu termen general la cele de ordin particular, de la metafizic la concret. Materialul didactic nu era prea amplu, în schimb se dovedea a fi edificator. După conciliabulele din serile trecute ce stabiliseră cu exactitate complexul de împrejurări ce condusese spre o anumită stare de degradare a unei anumite părţi a proletariatului – mentorul hotărî că pentru echilibrul psihic al discipolului era necesar să se treacă la discuţii pe probleme concret-istorice, defulându-i acestuia raza de speranţă care de aproape trei sferturi de veac, cu lentoarea răsăritului artic, lumina orizontul lumii proletare – prin Stafia care străbătea Europa. Prin lecturi pline de pacienţă, mentorul continua să dezvăluie învăţăcelului conţinutul aparent ezoteric al Capitalului, problemele ridicate de acesta dar şi de Manifestul Partidului Comunist referitor la toate compartimentele social-politic-material-spirituale, dialectica existentă între toate componentele presupuse de funcţionarea societăţii omeneşti. Aprinzându-se, exegetul în ale marxismului explica plin de patos de ce criticile aduse de Dühring operei lui Marx erau în exclusivitate reminiscenţe ale filosofiei idealiste practicate secole, de la Aristotel încoace – de gânditori reacţionari precum Kant, Nietzche, Hegel ori Feurbach. În antinomie, îi prezenta imediat Antidühringul marxist, despre care nu avea decât interjecţii de aprobare necondiţionată, aceasta şi prin răstimpuri scurte de tăcere când, cu ochii mijiţi şi buzele pungite a mulţumire - făcea cu organul cu care ar fi trebuit să gândească semnul deplinei adeziuni. După ce mai lectura câteva pasaje din tomul În jurul problemelor leninismului al tovarăşului Iosif Vissarionovici Stalin redeschidea pe deplin ochii, privindu-şi discipolul pe sub ochelari cu un zâmbet uşor enigmatico-melancolic. Cu mâini tremurânde şi gesturi lente de prestidigitator, despăturea ultimul exemplar din Scânteia, oficiosul proaspătului ieşit din îndelunga-i clandestinitate cominternistă a încă obscurului Partid Comunist din România. Cu tremolo în glas, citea articolul de fond care de obicei în acele zile de început de 1945, descria ditirambic operaţiunile militare în plină desfăşurare pe Frontul de Vest. Insista cu priviri oţelite asupra acelor pasaje ce reliefau tradiţionala (sic!) frăţie de arme româno-sovietică, bucuria ostaşilor români de a lupta cot la cot cu soldaţii Armatei Roşii, ( nesuflînd niciodată vreun cuvânt – batăr în spiritul mult-trâmbiţatei dialectici deterministe - despre cele două acte banditeşti care aruncaseră ţara în război – anume tâlhărescul Dictat de la Viena, dar şi nu mai puţin ticălosul Pact Molotov-Ribbentrop –doar astfel apărând forţa motrice cu efect de casus-belli ce aruncase Regatul într-un conflict de care altfel nu ar fi avut de ce să fie interesat). – Apoi, cu gest solemn, deschidea aparatul de radio unde existau toate şansele să fie difuzat un comunicat ce descria situaţia de pe front. Ascultau un timp reculeşi cele ce se spuneau acolo. Când buletinul radiofonic ajungea în faza de descriere a operaţiunilor desfaşurate de diviziile sovietice – entuziasmul mentorului ajungea la masă critică, explodând în observaţii fulminante despre rolul triplu al soldatului sovietic - de Eliberator, Mesager al păcii, cât şi de aducător de germeni a celei mai fantastice orânduiri. - ,, - Singurii ce se tem de acest minunat tip de om sunt capitaliştii, bestiile moşiereşti şi acoliţii lor – lachei în slujba imperialismului militarist care se face printre altele vinovat şi de declanşarea criminalului război antisovietic! – Aceşti domni să nu se aştepte la nimic bun, pot să fie convinşi că dreapta mânie a poporului îi va ajunge pretutindeni… În viitorul nu prea îndepărtat, vor ajunge să plătească nu numai pentru ceea ce au făcut – ci şi pentru ceea ce ar fi putut să facă!…’’ continua vitriolant răcnetu-i ascuţit, nesesizând că pentru fulminantu-i discurs, aparatul de radio tocmai îi asigura în închiderea programului de seară Imnul Regal ca fundal sonor. Închidea cu gest brutal aparatul, îşi aranja nervos ţinuta cu gestica tranşantă cu care tocmai ar fi dat pe cineva pe uşă afară, calmându-se doar într-un târziu, după ce despăturea din nou maculatura foşnitoare cu Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

Nu toate serile erau însă la fel de zbuciumate. Existau şi întâlniri calme, în care se vorbea aproape în şoaptă, recules – precum în incinta unui locaş de cult. Când şi când mai lectura aparent doar pentru sine din unul din tomurile cam îngălbenite şi deteriorate, aruncând în răstimpuri priviri pline de subînţeles învăţăcelului care îl privea atent. Apoi, când ajungea din nou la fiţuica cotidiană ce asigura liantul între proletari, citea cu glas rar şi onctuos pasajele mai interesante. În răstimpuri, arunca priviri discret-conspirative ferestrelor care aveau vedere direct la stradă, ca şi cum ar fi fost vreo primejdie ca vreun vardist ori agent de Siguranţă să-i observe nelegiuirea, uitând parcă pentru moment că atât formaţiunea politică în ale cărei surle sufla cât şi fiţuica aferentă editată de aceasta erau de vreo jumătate de an în cea mai deplină legalitate. Cu gesturi delicate, se îndreptă spre platanul electric, din a cărui husă discretă extrase o placă. Cu aer solemn, puse acul de grafit pe disc, în odaie irupând imediat imnul de capătâi al bolşevicilor – Internaţionala. Apoi aruncă o privire satisfăcută spre fereastră. Rămase înmărmurit. De acolo îl priveau două perechi de ochi oblici nu – nu al vreunor vardişti sau agenţi ai Siguranţei burghezo-moşiereşti, nici ai Stafiei bântuitoare de continente – ci a două specimene de Eliberatori, mesageri ai păcii – cât şi aducători ai germenilor Orânduirii mult-visate.

,, - În sfârşit!… Da, în sfârşit!… Vă aşteptam de douăzeci şi şapte de ani!…’’

Şi, cu gesturi rotunde – purcese să deschidă uşa pe care în nerăbdarea lor, mesagerii tocmai începuseră să o lovească cu picioarele şi paturile pistoalelor-mitralieră.

,, - Davai ceas!’’ intrară dânşii oarecum frontal în miezul problemei.

,, - Iată-vă!…’’ deschise amplu cu un zâmbet larg braţele ca pentru o magistrală îmbrăţişare.

Unul din mesageri observă cu nemulţumire că la încheietura mâinii omului din faţa sa nu se află vreun ceas-brăţară. Un colosal dos de pumn îl trimise pe acesta la podea, în căutarea resturilor de lentile din ochelarii facuţi zob cât şi a incisivilor de aur ce nu avuseseră nici o şansă în faţa apocalipticului impact de a rămâne în alveolele în care stătuseră cuminţi până cu câteva secunde în urmă. Inerentul cazacioc pe trupul victimei a fost întrucâtva amânat de fericita existenţă a unei pendule pe unul din pereţii odăii, a cărei limbă în mişcare şi ticăit molcom atraseră privirile lacome ale Eliberatorilor. - Al doilea oarecum fericit eveniment a fost apariţia intempestivă a stăpânei casei, mai juna şi nurlia consoartă a cismarului–patron dar neexploatator - aflat vremelnic în poziţie de cnock-out.

,, - Da’ şi s-o-ntâmplat?’’ interogă dânsa pe ton neliniştit, cu ochii cârpiţi de somn. Instinctiv îşi aranjă ţinuta de noapte neglijentă, cu decolteu amplu ce-i făcea să se întrevadă în toată splendoarea lor conturul de clopot al unor sâni prodigioşi. – Era prea târziu, însă: Germenii noii Orânduiri iertară pentru moment pendula, în schimb consoarta cismarului-metronom avu de suportat pentru o mare parte din restul acelei nopţi priapismul concupiscent al idolilor soţului care, fiind de ceva timp ocupaţi cu zdrobirea fiarei fasciste – nu mai avuseseră timp să se ocupe cum se cuvine şi de cele lumeşti. De altminteri, o activitate febril-non-conformistă în acest sens fu consemnată în acea noapte de rapoartele Poliţiei şi în Parcul Comunal al urbei, toate profesionistele oraşului fiind solicitate în stil benevol şi heirupist - la protecţia beznei înstăpânite în acel loc de văduvirea de becuri de astă dată a tuturor stâlpilor de iluminat.- Într-un târziu, Germenii reveniră în odaia principală cu ceasul deşteptător subtilizat de pe noptiera din dormitor. Proprietarul neexploatator palpa mai departe covorul în căutarea dinţilor pierduţi şi poate manevra ar fi şi reuşit, dacă un formidabil bombeu de cismă aplicat în cutia toracică nu i-ar fi oprit pentru câteva zeci de secunde respiraţia.

- Burjui, ai?! Exploatatorî! Fascistî Romînski! i se mai aplică pentru reechilibrare o lovitură, de data asta în cealaltă parte a cutiei toracice.

Peste întreaga scenă se lăsă instantaneu giulgiul întunericului căci, fire tranşantă, celălalt Germen - cu preţul de a fi lăsat jumătate din mica urbe în beznă – tocmai aplicase străvechea tactică a tăierii nodului gordian în scopul desprinderii lustrei de tavan, după ce în prealabil decupase cu baioneta şi covorul imobilizat între bufet şi dulăpior, neuitînd să înşface cu o mână pendula iar cu cealaltă pe proprietarul neînţeles de istorie, ca apoteoză a acelui raid fiind liniştirea cu o rafală scurtă de pistol-mitralieră a vehemenţei dulăului din curte care se transformă într-un jalnic chelălăit.
*
Se subînţelege că acea seară a marcat şi sfârşitul lecţiilor cu caracter de conştientizare a tinerei generaţii faţă de noile realităţi social-politice ce se prefigurau la orizont – asta pe motiv de strămutare pentru următorii cinci ani a domiciliului patronului cismar-revoluţionar din urbea natală la minele de plumb din Donbas, de unde reveni la începutul anilor ´50 cu o crustă de piele groasă în jurul degetelor datorată condiţiilor de acolo, articulaţiile picioarelor aproape distruse – dar şi cu o mai mare rezervă şi închietudine, ce aproape îi dădeau o aură de gânditor kantian. Era însă puţin cam prea târziu pentru o eventuală revizuire a propriilor idei, căci acestea începuseră să prindă temeinic rădăcini – nu atât datorită viabilităţii lor – cât a orizonturilor largi pe care le deschideau celor capabili de orice.

În acest spirit, a putut constata infernala eficienţă a lecţiilor date unui reprezentant al tinerei generaţii în acel nu prea fast pentru dânsul februarie 1945. Aşa încât fostul său discipol apărea acum ca proaspăt candidat admis al unei facultăţi tehnice bucureştene altădată de mare valoare – iar admiterea se făcuse fără prea multe formalităţi post-sclavagiste gen învăţătură, aplicaţii exprese în domeniu, spirit autodidact, vreo precoce descoperire ştiinţifică, examen scris, sesiuni – ori alte asemenea formalităţi stressante. Şi chiar avu ocazia de a verifica nemijlocit deplina eficacitate a şcolii oferite atunci – asta în noiembrie 1956 când, cu un sănătos instinct de conservare, poporul maghiar hotărî că pentru salvarea propriei patrii aserţiunea un bolşevic mort e un bolşevic bun trebuie aplicată nu numai figurativ – în acest scop transformând majoritatea membrilor Comitetului Central în scrumbii puse la uscat, înşirându-i de-a lungul reţelelor de trolebuz a principalelor bulevarde budapestane, în timp ce atletul Imre Naghy verifică teoria dialectică cu profund caracter determinist a Legii Gravitaţiei – asta pe contul acelor foşti paralei de Partid şi de Stat care între timp deveniseră şoareci de catacombă, în încercarea disperată de a-şi salva viaţa de furia aprigului popor de care îşi bătuseră joc cam zece anişori. – O strălucită aplicaţie îşi găsi în acele momente teoria procesului de intenţie cu pedeapsa preventivă pentru ceea ce ar fi putut să facă… - fostul cicerone constatând cu oroare că fostul său învăţăcel aplica cam fără discriminări ori coeficienţi de toleranţă tot ce i se predase – aşa stând lucrurile şi cu lecţia terorii profilactice :

*

Model de notă informativă excelent cotată de Organul căruia îi fusese adresată – respectiva fiţuică a stat multă vreme în mapa cu exemple de proiect pentru formularele –tip, fiind de asemenea mult timp afişată pe post de mostră în antecamerele de aşteptare ale diverşilor ofiţeri de informaţii – ca pildă grăitoare şi pentru următoarele generaţii de sicofanţi cu privire la ce ar fi putut să însemne omisiunea de denunţ - prevedere proaspăt introdusă pe post de culpă mortală chiar şi în Codul Penal. – Capodopera de delaţiune îngălbenită între timp în uriaşa arhiva operativă a Securităţii a avut trei consecinţe: 1. Trimiterea cetăţeanului despre care era vorba în notă la un curs suplimentar de conştientizare în penitenciarul de reeducare a nelămuriţilor Piteşti, cu un stadiu iniţial în zarca Aiudului – şi perspective explicite de specializare cu ocazia tocmai inauguratului deşi fără de prea mare utilitate economică Canal Dunăre – Marea Neagră; 2. Obţinerea licenţei de stat de către cel ce întocmise nota fără ca măcar candidatul la aceasta să se fi prezentat la vreun examen sau vreo altă formalitate ce l-ar fi putut uza ; 3. Debutul vieţii de familist în componentă matrimonială a întocmitorului notei informative în urma cărora rezultară doi urmaşi ca rupţi din spicele de aur ale stemei patriei, cel existent din primul mariaj al soaţei cu uşor aspect persano-mesopotamiam fiind preluat fără discriminări –vorba fiind de fosta consoartă a fostului mentor ce tocmai primise un mic supliment de başcă – după ce se lăsase lămurită nu numai că trebuie să te desparţi de cine se desparte Partidul – ci şi că anumite tribulaţii ale vremurilor pe care aveau mirifica şansă să le trăiască pot aduce minore contradicţii în viaţa personală datorate neadaptării instantanee a fondului la forme, cât şi inevitabilelor erori şi a neînsemnatelor abuzuri pe care tinerele Organe de Partid şi de Stat le comiseseră în laboriosul proces de formare …

*
Amurgul se lăsase ca o cortină de pâclă când Sebastiam S. Gunoi coborî în staţie. Buza superioară îi era ridicată într-un aproape imperceptibil rictus de nemulţumire dezgustată la constatarea că celelalte industrii frăţeşti din Lagărul Socialist erau mai potente decât cea autohtonă. – Şi cum ar fi putut gândi altfel coborând din tramvaiul de fabricaţie cehoslovacă recent pus în circulaţie care, cu toată alura lui de supozitor, dar cu rulajul şi designul parcă desprins din imaginea vehiculelor ce apăreau în serialele ştiinţifico-fantastice, cu corpurile de iluminat şi scaunele de o concepţie uşor futuristă, prevăzut cu componente de încălzit absconse dar care în mod eficient răspândeau o căldură plăcută şi uniformă – contrastau cu ceea ce producea industria aborigenă, ale cărei produse în domeniu păreau o adunătură de metal gata să se destrame la orice şoc un pic mai serios?... – Tramvaiul cu aspect de next generation nu era singurul motiv de ranchiună al tovarăşului S. Gunoi contra industriei grele din ţara frăţească şi prietenă: zilnic, la birou - ori de câte ori avea nevoie de un pix-creion, îl alegea pe cel marca Grafos care, asemenea tramvaiului cu pricina dovedea ingeniozitate, fiabilitate şi bun-gust, având – supremă umilinţă - chiar şi o ascuţitoare metalică încastrată în butonul de declanşare al ustensilei de scris – nimerirea din eroare a pixului de fabricaţie indigenă într-un moment când tovarăşul se grăbea foarte - imprimând acestuia o cât se poate de precisă mişcare rectilinie-uniformă ce-l propulsă în cealaltă parte a cabinetului. - ,,Ar trebui ca tramvaiul cu pricina să fie imediat scos din circulaţie şi dat la casat’’ – îi trecu prin minte într-un percutant acces de patriotism. - ,, Iar pixul scos din papetării şi exemplarele găsite la cumpărători confiscate’’ – merse dânsul mai departe cu raţionamentul. Enervat de un nou gând intervenit în procesul de gândire, încercă să-şi aprindă o ţigară cu bricheta pe benzină de fabricaţie băştinaşă care în frigul de afară dădea cu spor rateuri. - ,, Hm, auzi – să-l lase pe cică dizidentul Havel cu maşina de scris în celula de puşcărie… Zi-i duşman de clasă şi se rezolvă simplu… Ah – de ce nu şi-a scos Carta 77 aia capu’ la noi?’’ – pufni nereuşind încă să-şi aprindă ţigara, gândindu-se prin comparaţie cu ceea ce păţise SLOMR ul mioritic, că acea Cartă ar fi socotit intervenţia sovietică împotriva Pragăi din august 1968 o joacă de mic-copil pe lângă cum ar fi mursecat-o Organele în drept din R. S. R. Rictusul de nemulţumire i se mai atenuă o clipă doar când în procesul de gândire interveni ca o compensare amintirea proaspătă a înăbuşirii cu fermitate cu un an în urmă – în 1977 - a revoltei minerilor din Valea Jiului, pe străzile Petroşanilor auzindu-se nopţi la rând focuri sporadice de pistol, cadavrele contrarevoluţionarilor exterminaţi de dreapta mânie a poporului fiind găsite dimineaţa înţepenite pe străzile lăturalnice ale oraşului.

Culoarea roşie a semaforului persista agasant de mult. Un camion cu copertină marca Bucegi se târa cu carburatorul strănutând de zor şi trecu prin faţa pasului de tramvai cu roţile prin exact băltoaca de lângă refugiu rămasă nu se ştie cum neîngheţată, acoperind paltonul lung sobru-cernit al tovarăşului cu miriade de stropi de zloată.

- Hiiiii!… scuipă dânsul particulele de gheaţă, sare şi noroi dintre dinţi.

Se aplecă numai câteva grade - atât cât îi permitea pântecul amplu – să contemple dezastrul, parantezându-şi şi mai tare picioarele ca de masă de biliard asemănătoare oricum acelor semne de punctuaţie. De abia atunci realiză că semaforul era etern cuplat dintr-o regretabilă defecţiune tehnică doar pe culoarea roşie. Trecu enervat fără se se asigure. Două Dacii aflate paralel pe aceeaşi bandă frânară, una din ele aproape atingându-i şoldul.

- Bă – mai ai fraţi? Împuşcă-i, să nu se chinuie – continuă şoferul restul de înjurătură în interior, retrăgându-şi nervos capul de pe fereastră.

Privi în urma maşinii cu un zâmbet bizar, nedesluşind nimic din numărul de înmatriculare straşnic îngălat.

- To’ aşu’ Gunoi!… To’ aşu …

Se întoarse către tânărul înalt, oacheş şi uscăţiv ce tocmai îl saluta energic.

- Ce faci, măi dragă?

Nu-şi amintea numele celui ce tocmai îl interpelase.

- S-a aranjat, to’ aşu’! … M-a admis ăia de la şcoala de subingineri – aşa cum le-aţi zis dumneavoastră!… Că – vorba ceea – Ochiu’ stăpânului îngraşă vita …

- Ei aşa, aşa, bravo – mă bucur! Totdeauna sunt încântat să ajut tineri merituoşi ca dumneata! …

- Meritoşi – da’ o să fiu şi eu drăguţ, vorba ceea – to’ aşu’!

- Ei, să te vedem… să te vedem…

- Gata, pa, vă pup! … Mă grăbesc, că cursurile începe azi mai devreme!… Ciao! Vorbim!… Vorba ceea!…

Îl urmări cu un zâmbet satisfăcut. Era încântat că, în munca sa cu tineretul – sarcină cardinală încredinţată de Partid – avea şansa de a fi unul din cârmacii tinerei generaţii, ajutând în promovare juni de viitor ca cel cu care tocmai vorbise.

În faţa căminului studenţesc încercă din nou să-şi aprindă ţigara. Dar bricheta, în urma zloatei încasate – nu mai arunca nici măcar scântei. Intră. Neplăcut, ochelarii i se aburiră de la căldură. Aproape dinapoia fiecărei uşi de pe palierele parcurse, răzbăteau crâmpeie de muzică în vogă şi râsete cristaline de fete foarte tinere. Plescăi nemulţumit din buze, nefiind aceea muzica pe care şi-ar fi dorit s-o audă.

Ciocăni discret, ca la uşa unui alcov.

- Imediat, se auzi prompt un glas zglobiu.

Tăblia de lemn se trase energic înapoi. Câteva clipe fata privi nedumerită în semiobscuritatea scării.

- Eu sunt, zise cu glas dogit şi ritos, pe post de glumă – cu un ton ce semăna cu al fiului risipitor ce aşteaptă să i se sacrifice neîntârziat viţelul.

- Aaaa, tovarăşul Sebastiam! … Ce bine îmi pare că vă văd!… ciripi fata ai cărei ochi începuseră să se înveţe cu întunericul. – Intraţi – poftiţi!… Fetelor, surprise, avem o vizită… ghici, a cui?…

- Ce faceţi? întrebă sâsâit cu zâmbet imberb-inept. Eram în trecere şi am venit să văd cum v-aţi aranjat. Au fost bune repartiţiile?

- Aaaa, tovarăşul Sebastiam! … Nici nu ştiţi ce fericite suntem că vă avem în sânul nostru!… se repetă sceneta cu aceeaşi vocaliză precum un ciripit de vrăbiuţă.

Era atâta fals şi formalism în ceea ce spusese, încât în următoarea clipă fata se întoarse la 180⁰ reapropiindu-se de una din canapelele odăii unde se îndeletnicea cu aranjarea unor animăluţe de pluş.

- Se-ri-osss? … tărăgănă el băgându-şi tandru-patern degetele în părul cam unsuros al fetei care se mărginise doar să-i deschidă. Avu o undă de nemulţumire, de la o vreme nemaisimţind obişnuita plăcută furnicătură dinapoia şliţului ocazionată de gesturi ca astea. – Dar aia ce e acolo, îşi miji prin ochelari ochii la banner-ul impecabil executat de de asupra ferestrei. – 1979 - Hapi nev y …

- Peste câteva zile e Anul Nou, tovarăşu Sebastiam… se poate, aţi uitat?…ciripi fata într-un acces de vitalitate. Adevărat, cu munca asta … Ia ascultaţi aici, să vă mai încântaţi puţin sufletul! …

- Sufletul?…

În odaie irupseră acordurile unei melodii lente şi duioase. Tovarăşul Gunoi ascultă bănuitor şi cu atenţia încordată piesa până la ultimul acord.

- Cine sunt aştia, şi ce zic ? Parcă aia scrie şi pe afişul ăla …

- Este formaţia ABBA cu ultimul lor hit, tovarăşu! … Happy New Years! …

- Hit?…Şi ce vor să zică cu asta? Ce limbă e asta? Dacă zic ceva împotriva Partidului?…

- E un mesaj de pace şi prietenie între oameni cu ocazia Sărbătorilor, tovarăşu’!… Îi îndeamnă pe oameni să fie mai buni măcar cu prilejul ăsta – urându-le totodată La mulţi ani!…

- Cu prilejul Sărbătorilor?… Care Sărbători?… Anul Nou este abia peste şase zile. De ce aţi făcut Pomul de Iarnă aşa devreme? Moş Gerilă vine în noaptea de Revelion! …

- Da, dar acum este Noaptea de Crăciun!… şopti foarte încet fata.

- Noaptea de ce?…

- Naşterea Domnului…

Tot sângele tovarăşului Sebastiam S. Gunoi părea să se fi mutat în obraji. Luase un aer marţial, plimbându-se prin încăpere cu mina împietrită a unui şef de stat ce tocmai se pregăteşte să declare starea de asediu.

- Uite unde am ajuns cu toleranţa şi cu duhul blândeţii… Aşa ne trebuie dacă am fost blânzi şi omenoşi, asta este răsplata unei anumite părţi a societăţii pentru efortul pe care de 34 de ani îl depunem zi de zi, ceas de ceas şi-n proporţie de masă… Ruşine – continuă dânsul pe un ton calm-studiat bălăbănindu-şi în răstimpuri mansarda. – Astăzi am mers cu un tramvai care contrazice normele de calitate de etică şi echitate socialistă din ţara noastră şi culmea – este produs în interiorul Lagărului Socialist! La serviciu – începu să-şi facă autocritica – chiar şi eu am ajuns să folosesc articole de birou care nu sunt din producţia ce trebuie să încurajeze industria noastră socialistă. Nu mai avem voie să ne lăsăm umiliţi!…

Se opri încercând să-şi aprindă cu aer meditativ ţigara. Bricheta începuse să dea iarăşi rateuri, aruncând numai scântei.

- Dar trebuie să ieşim din situaţia asta. La nevoie, să ne luptăm, să contrazicem pe oricine ar pune în discuţie justeţea cauzei noastre socialiste! … Să avem spirit de frondă: dacă la ei ar fi cald la noi să facem din spirit revoluţionar de contrazicere frig; dacă la dânşii ar fi prea multă lumină la noi – mai bine să preferăm întunericul; la noi să fie alimentaţie ştiinţifică, lasă să fie la ei supraalimentaţie. - Trebuie să întărim munca de educaţie politico-ideologică care să oprească tineretul să alunece pe panta obscurantismului, a cosmopolitismului, poate chiar a neofascismului. Să nu uităm că cercurile reacţionare şi revanşarde din Vest nu se vor împăca niciodată cu ideea că pe jumătate din continentul nostru – ca şi pe o însemnată parte a Globului – s-a instaurat minunata lume comunistă, în care clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea construieşte pentru mâine o societate mai bună şi mai dreaptă. Da – trebuie să facem totul pentru a contracara încercările de infiltrări ale imperialiştilor în armonioasa noastră viaţă socialistă! La televizor să nu se mai dea filme din alea în care doi inşi se bat pe o vacă după ce au băut două pahare de vischi, nici muzică cu mesaje cu tendinţă în limbi pe care Poporul Unic Muncitor nu le înţelege!… Dacă va fi nevoie vom face economii, vom mai pune o haină în plus, dar nu vom ceda în faţa şantajului atomic imperialist de subminare a libertăţii, independenţei şi bunăstării întregului popor!…

Transportat, fără nici un epilog - tovarăşul Gunoi ieşi pe uşă. Nu realiză când a ajuns din nou la jumătatea şoselei, pe refugiul de tramvai. Începuse să ningă duios, ca într-o poveste de Andersen. - Instinctiv, continua să strângă mai tare obiectul avut în palmă. Apoi întrebându-se ce avea acolo - redescoperi bricheta antifumat pe care de la jumătatea monologului nu o mai lăsase din mână. Acum se aprinse de la prima încercare, făcându-l fericit pe tovarăşul Sebastiam după o lunga abstinenţă tabagică. Dar şi tramvaiul hodorogit de astă dată de fabricaţie aborigenă se hotărî să-i întregească în acelaşi moment mulţumirea, sosind în acea clipă fără ca tovarăşul să fi prins de veste, cu o secundă înainte ca acesta să alunece pe şină din pricina unui invizibil mamelon de gheaţă parcă pentru a se tronsforma în materia brută necesară mâncărilor tradiţionale, indispensabile pentru masa ce prăznuia în acea Sfântă Noapte Naşterea Domnului al cărui nume robul pururi insurgent Gunoi S. Sebastiam cu atâta osârdie cutezase a-l lua în deşert.