25
Patroana hotelului Chaptal recunoaşte imediat că, în cursul anului 1948, i-a găzduit timp de două luni pe Girier şi pe soţia lui, Marinette. Şi îşi mai aminteşte că în decembrie, doi tipi rotofei, prieteni de-ai lui Girier, au dormit cîteva nopţi în camera 15. Îmi întinde registrul hotelului, unde citesc două nume: Yves Maurice, ocupaţia: negustor de peşte, şi Marc Giraldi, militar în retragere.
— Unde sînt adresele şi numerele actelor de identitate? întreb eu pe un ton sever.
— Vai, domnule inspector, dac-aţi şti, paznicul de noapte nu scria totul. Degeaba îmi băteam eu gura, tot cum vroia el făcea. A murit, săracul, acu’ două luni.
Minte de-ngheaţă apele.
În dimineaţa următoare. Poiret, pe care-l trimisesem să consulte arhivele P.P., mă ia în primire.
— Ascultă, Borniche, ăsta-i negustor de peşte cum sînt eu popă.
-— Cum adică?
— Aşa bine! Numai în apă nu pescuiesc. Mai aruncă undiţa doar aşa, din cînd în cînd, de ochii lumii. Teşchereaua, însă, şi-o umple dînd tot felul de lovituri. Şi ştii cu cine?
— Bine, dar…
— Cu Jacques din Nice, Dédé Italianul şi, acum ţin-te bine, cu Emile Buisson. Cei de la P.P. fac cercetări.
— Cum?
— Cum ai auzit. Cei de la Brigada de Criminalistică au de furca, nu glumă: la 4 martie, amicii noştri au atacat la Boulogne pe bijutierii Baudet şi Guênot. Nu se ştie dacă Buisson e cel care a tras, dar au rănit doi tipi şi au umflat un milion.
— De unde ştii?
— Foarte simplu: mă am bine cu Thuillat, de la Brigada pentru delicte criminale, stă cu chirie la maică-mea, în Montmartre. I-am făcut o vizită şi mi-a spus tot. Nu sînt eu aşa de prost cum mă crezi!
Mă amuză naivitatea lui Poiret:
— De data asta ai fost într-adevăr la înălţime. Se vede treaba că ai luat Glutacid. Dar dacă tot erai acolo, să-i fi identificat barem pe Jacques şi pe Italian. La asta nu te-a dus capul!
— Ba află că m-a dus!
Poiret se scotoceşte cîteva clipe prin buzunare, din care scoate tot soiul de obiecte şi, în sfîrşit, îmi întinde două fotografii antropometrice:
— Ia uită-te puţin: Jacques este Jacques Vérando, iar Italianul e Désiré Polledri. Le-am şutit din dosarele P.P. Le dau la copiat, pe urmă le duc înapoi şi le pun la locul lor.
— Poiret, mă ridic eu solemn, fac cinste. Datorită ţie, i-am identificat pe noii complici ai lui Buisson. Bravo! Dar prietenul lui Girier, Giraldi ăsta, cine mai e?
— Un corsican din Sartène. Douăzeci de ani de ocnă în contumacie şi alţi zece interzicere de şedere în Franţa. Frumos exemplar. Mă duc după dosare.
Puţin după aceea, îl pun pe Şef la curent cu evoluţia anchetei. E în al nouălea cer:
— Acu-i acu, Borniche; dacă vrei să te vezi inspector principal, arată-mi de ce eşti în stare. În septembrie ‘47, P.P.-ul ni l-a suflat: pe Girier, să ne luăm revanşa în ‘49! Dealtfel, a evadat dintr-o închisoare din provincie, aşa că ne revine de drept. Ţine minte, Borniche: îl-vreau-pe-Girier!
Îl voi dezamăgi pe Şef. În ciuda informatorilor mei, a raitelor mele nocturne prin barurile şi cabaretele din Pigalle, unde speram să miros ceva. În ciuda scenelor Marlysei care, neglijată, mă ameninţă că se-ntoarce la maică-sa, şi în ciuda muştruluielilor Şefului care vrea rezultate concrete — deşi Hidoine, Poiret şi cu mine am înţepenit de-atîta stat la pîndă —, Girier şi prietenii lui parcă au intrat în pămînt.
Am o licărire de speranţă cînd descopăr, în Montmartre, adresa Marinettei Girier; numai că ea duce aceeaşi viaţă, normală, liniştită, purtînd în urma ei ca pe o trenă, ori de cîte ori iese o adevărată escortă de sticleţi de la Brigada de Criminalistică şi de la Brigada Mobilă.
Într-o dimineaţă de mai, Poiret intră val vîrtej în birou, atît de agitat, încît abia pricep ce spune:
— Am o veste nemaipomenită, Borniche; se pare că Boisson se ascunde la unul din amicii lui, în Plessis-Robinson. Cei de la P.P. Încearcă să-l dibuiască.
Se prăbuşeşte pe un scaun. Îl întreb:
— Thuillat ţi-a vîndut pontul?
— Da, mă asurzeşte el, Thuillat îmi spune totul. Fii sigur că nu m-a minţit. Să trecem la acţiune.
— Chiar totul? Ce interes are?
Poiret mă priveşte cu înţeles:
— Şantaj, Borniche! Ştiu eu să trag sforile! Dacă nu-mi zice tot, maică-mea îl dă pe uşă afară. Îi ia o nimica toată pe cameră şi-i dă voie să-şi aducă şi dame, ai priceput? Bun, acum mă duc la el după veşti, m-a chemat să-mi spună ceva.
În timp ce Poiret dispare pe culoar, mie nu-mi rămîne decît să-l implor pe Patronul poliţiştilor să se îndure de mine şi să-i împiedice pe colegii de la P.P. să repurteze o victorie pe care vreau atît de mult s-o obţin eu.
Un om avea să plătească cu viaţa pentru ca ruga mea să fie ascultată.
26
În seara zilei de 31 mai 1949, un accident de neiertat îl face pe Emile Buisson să spumege. Prudenţi, complicii lui, Jeannot Orsetti, Lucien Charmet, specialist în furturi de maşini, şi Désiré Polledri, vinovat de aceste izbucniri de furie tac chitic: ştiu cu toţii că, la mînie, Emile face moarte de om.
După atacurile din Saint-Ouen, soldate cu un mort, şi după jefuirea bijutierilor din Boulogne, Emile pusese la cale un hold-up la Clamart: urmau să jefuiască un şef de şantier care transporta într-o servietă douăzeci de milioane.
În ziua sorocită, banda se postase în faţa sediului întreprinderii. La volanul maşinii furate de Charmet, se afla Maurice Yves, prietenul lui Girier. O oră întreagă au aşteptat zadarnic: funcţionarul n-a apărut. Dezamăgit şi enervat, Emile dădu ordinul de retragere. Se întorsese la vila lui Charmet din Plessis-Robinson, ultima lui ascunzătoare. Maurice Yves, „Pescarul”, şi Désiré Polledri, „Italianul”, hotărîseră să facă un ocol şi să abandoneze maşina.
Nenorocirea se abătu chiar în cursul acestei misiuni fără importanţă. Maurice conducea. Aşezat pe bancheta din spate, Polledri încercă să scoată încărcătorul mitralierei. Cu siguranţă că nu ştia s-o mînuiască: se auzi o împuşcătură. Din nefericire, cartuşul pătrunse în capul lui Maurice, care explodă într-un cumplit amestec de sînge, creieri şi aşchii de os, împroşcînd parbrizul.
Încă năucit de detunătură, Polledri reuşi să oprească maşina şi să spele putina. Din fericire pentru el, Charmet, care-i urma în Peugeot-ul lui, însărcinat să-i îmbarce pe cei doi complici, era doar la douăzeci de metri în urmă. Alb ca varul, Polledri se aşezase lîngă el.
— Dă-i bătaie! ordonă el.
Charmet demarase nervos, fără să se gîndească. Pe drum, „Italianul”, care simţea nevoia să se descarce, îi relatase, cu o voce spartă, nenorocirea.
—- Mi-e frică, Lucien! gemea Polledri. Isuse Christoase, ce frică mi-e! Sînt sigur că Emile n-o să creadă că a fost un accident. Cine ştie ce-o să-i treacă prin minte…
Atent la circulaţia de pe şosea, Charmet toarnă şi el gaz pe foc:
— E clar că n-o să-i placă. Da’ recunoaşte şi tu, Dédé, c-ai făcut-o de oaie!
Într-adevăr. Buisson sare ca turbat cînd Polledri, tremurînd tot şi scăldat în sudori reci din cap pînă-n picioare, îi povesteşte cu ochii-n pămînt sfîrşitul stupid al lui Maurice Yves. La un moment dat, temîndu-se că-l omoară, „Italianul” caută să se justifice:
— Pe neaşteptate, spune el, „Pescarul” a pus o frînă bruscă. Aveam degetul pe trăgaci, nici nu ştiu cînd a pornit cartuşul.
Buisson îl pironeşte cu o privire sfredelitoare. Polledri simte că-i îngheaţă sîngele-n vine.
— Lucien, spune Buisson. fără să-l slăbească din ochi pe „Italian”, e adevărat ce zice Dédé? „Pescarul” a frînat?
Charmet răspunde fără să clipească:
— Nu ştiu. Emile, n-am văzut.
— Aminteşte-ţi. Lucien, e important.
— Nu ştiu, Emile.
— Jigodie! îşi spune-n sinea lui, Emile. Jigodie mincinoasă.
Deşi scund. Emile se repede la Polledri, care e cu un cap mai înalt ca el, şi-l înhaţă de guler. Îşi încleştează cu violenţă degetele în gîtul lui. Îl îmbrînceşte, îl face să se dea înapoi şi, scos din minţi, îl izbeşte sălbatec cu capul de perete. Fără să crîcnească, aproape leşinat, Polledri se prăbuşeşte pe jos. Parcă uşurat Buisson se întoarce atunci spre Charmet.
— Unde a fost asta?
— Pe Boulevard de la Tour, la Plessis, Emile.
— Departe?
— Nu prea. Nici un kilometru.
Lui Emile i se umflă vinele de la tîmple. Se gîndeşte, zvîrlindu-i din cînd în cînd priviri furioase lui Polledri, care nu îndrăzneşte să mişte, darmi-te să se ridice. Îşi scoate încet portofelul şi ia din el cîteva bancnote pe care le aruncă pe masă.
— Ţine, Lucien, pentru tine!
— Ce-nseamnă asta, Emile?
— Asta-nseamnă că ridicăm ancora, într-o oră tot cartierul o să mişune de sticleţi. Cînd or să dea de cadavru şi dac-or să mai trăncănească şi vecinii tăi, imediat ai să te pomeneşti cu ei aici.
— Ei! Nu e sigur. Emile. Tu vezi sticleţi la tot pasul, încearcă Charmet să-l liniştească.
— Aşa e, Lucien, cînd omu-i hăituit, vede sticleţi la tot pasul. Ai dreptate. Dar numai dacă-i prudent, poate să scape basma curată. Cînd te crezi mai la adăpost, atunci te-nhaţă.
Charmet, atins direct la pungă prin plecarea lui Emile, insistă:
— Bine. Emile, dar cum îţi închipui c-or să se gîndească la mine? N-am nici măcar cazier!
Buisson dă din umeri şi porunceşte:
— Degeaba, Lucien, m-am hotărît. Spăl putina. Fă-mi repede valiza.
În timp ce Charmet se execută, Buisson se întoarce spre Orsetti, pe care moartea lui Maurice şi, reacţia violentă faţă de Polledri l-au răscolit.
— Hai, Jeannot, îi spune el încercînd să zîmbească, nu mai face mutra asta. Ce zici, mă primeşti în bîrlogul tău?
— Da, şopteşte Orsetti. O să ne înghesuim cum om putea cîteva zile, acolo.
— Şi eu ce fac?
Polledri se încumetase să deschidă gura. E tot jos, grămadă, şi încearcă să se, ridice într-un cot. Spaima i-a desfigurat chipul cu trăsături destul de frumoase. L-au trecut toate năduşelile, e verde la faţă. Din clipa în care Charmet a dispărut în camera de alături, de unde-l aude deschizînd sertare, mergînd de colo-colo şi bombănind, Polledri e convins că Buisson îl va lichida dintr-o secundă-n alta. Emile a mai făcut moarte de om.
„Italianul” a priceput repede că, prin imprudenţa lui, în doar cîteva zile, a reuşit să stîrnească de două ori neîncrederea şi furia ucigaşului cu ochi negri. E ca şi cînd s-ar fi jucat cu focul. Mai rău: cu propria lui viaţă.
Buisson n-a digerat furtul celor 12 milioane marocane, la care Polledri participase împreună cu alţi complici în noaptea de 8 spre 9 mai, la Puteaux. Cînd a aflat, Buisson nu i-a spus decît atît:
— Şi zi aşa, „Italianule”, dai lovituri pe şest?
Dar tonul era tăios. Polledri regretase profund că nu-l asociase şi pe Emile la acest furt spectaculos.
Iar acum, colac peste pupăză, l-a omorît şi pe Maurice Yves. Înghiţind cu noduri, Polledri se gîndeşte, îngrozit, că Russac a fost curăţat pentru mult mai puţin.
— Eu ce fac, Emile, repetă „Italianul” cu o voce jalnică.
Buisson îl priveşte stînd pe gînduri. Figura lui nu exprimă nimic, nici măcar dispreţ. Cîntăreşte la rece ce hotărîre să ia, ce soartă să-i rezerve acestui om prăbuşit încă la pămînt, mort de frică şi în care nu mai are nici un pic de încredere.
— Parcă aveai o tipă.
— Da, reuşeşte Polledri să îngaime. Henriette Seguin. Are un magazin de tricotaje la Albi. De ce?
— Te duci la ea. Cînd s-or mai limpezi lucrurile, dacă am nevoie de tine, te chem.
— Bine, face Polledri supus, şi inima începe să-i bată năvalnic, sîngele îi revine în obraji, privirea i se înceţoşează, aflînd că a fost graţiat.
— Pleci diseară. O să te ducă Jeannot la gară. Poate plec şi eu. Dar nu cu tine odată, că dau de bucluc.
— Nu cumva e… bolboroseşte Polledri pălind iarăşi.
— Ce să fie?
— Ul… ultima plimbare, Emile? Aşa e?
— Iei trenul, „Italianule”.
Polledri a plecat din Paris. Emile s-a instalat în garsoniera lui Jeannot din scuarul Rapp.
Cînd, a doua zi, Criminalistica dă buzna în casa din Plessis-Robinson, nu-i mai găseşte acolo decît pe soţii Charmet.
Interogaţi pe Quai des Orfèvres, cei doi mărturisesc totul.
Cu excepţia unui amănunt, pe care nu au de unde să-l. ştie: noua ascunzătoare a lui Buisson.
27
Uneori, am impresia că în biroul 523 ceva nu-i în ordine. Colegii mei parcă n-ar fi în toate minţile.
Uite, de pildă astăzi, 23 mai: Hidoine se învîrte ca în transă pe sub nasul meu, fluturînd nişte nădragi de bumbac cu flori stilizate, cumpăraţi pe un preţ de nimic de la un negru american. Iar Poiret, înfierbîntat, dă din mîini ca o morişcă şi, boxînd cu un adversar invizibil, mîrîie întruna:
— Nu-s eu aşa de prost cum par: mama lor, le dădusem de urmă. Eram gata să-i prind şi încă singur, fără voi!
Spectacolul e dezolant, dar nu le spun un cuvînt. Mă tot gîndesc la raportul P.P., pe care Şeful mi-l dăduse să-l citesc: remarcasem că, dacă Buisson le scăpase colegilor de la Criminalistică, nimeni nu mai pomenea nici de Girier, pe care parcă-l înghiţise pămîntul.
Şi deodată îmi dau seama că se pot comite neglijenţe de neiertat. De cînd m-a însărcinat Şeful să pun mîna pe Girier, am făcut totul, dar absolut totul ca să-l prind. Cu excepţia unui amănunt: am uitat să-l identific pe abonatul al cărui număr îl aflasem de la Georges Cudet — Richelieu 93… Prins cu ancheta, sătul pînă peste cap să tot stau degeaba la pîndă, am uitat cu desăvîrşire să verific cui aparţine acest număr.
Îi rog pe Hidoine şi Poiret să facă linişte şi cer apoi, la informaţii, lista cu numere. O altă telefonistă îmi dă, pe urmă, numele şi adresa abonatului: e vorba de barul Favart, la doi paşi de Opéra-Comique, un local de lux. Nu întîmplător Michel Varani, proprietarul, e corsican.
Seara, întorcîndu-mă acasă, o anunţ pe Marlyse:
— Ieşim. Fă-te frumoasă.
— Vai, scumpule, ce drăguţ eşti! strigă ea încîntată. N-am mai fost de-atîta timp la cinema.
O sărut şi, puţin încurcat, îmi iau inima-n dinţi şi îi destăinui scopul escapadei noastre:
— Marlyse, te rog nu te enerva: nu m-am gîndit să mergem la cinema. Am alt plan.
— Adică? mă priveşte ea dintr-odată bănuitoare.
— Uite… trebuie să urmăresc pe cineva într-un bar şi, dacă mă duc singur, risc să mă ia la ochi. Dar dacă ne-am duce amîndoi şi am sta ca doi porumbei într-un colţişor…
Marlyse îmi zvîrle dispreţuitoare:
— Mă miram eu. Uf, m-am săturat pînă-n gît şi de meseria ta, şi de Buisson, şi de Şef şi de colivia asta cu sticleţi. Nu ieşim niciodată, nu invităm niciodată pe nimeni, nu mergem niciodată la un dans, la un teatru. Eu nu-s bună decît să mă cari după tine ca să te ajut.
O iau cu binişorul:
— Hai, ajută-mă. Marlyse. Zău, pentru ultima oară. E important, crede-mă.
După o oră, iată-ne instalaţi la barul Favart, pe o canapea, într-un ungher mai ferit. Facem pe îndrăgostiţii şi bem tot felul de coctailuri. Lui Marlyse îi place teribil să joace teatru. Dar degeaba o tot sărut eu, inspectînd din ochi sala şi barul, totul are un aer cît se poate de firesc, discret şi onest. Şi asta ţine cinci seri la rînd. Patronul, un tip destul de înalt, cu un mers tacticos şi păr grizonat, s-a obişnuit cu Marlyse şi cu mine şi ne tratează ca pe nişte cunoscuţi.
Încep să mă întreb dacă deţinutul de la Pont-l’Evêque nu mi-a vîndut gogoşi.
Dar într-o seară, iată că intră un cuplu care se instalează la bar. Femeia e blondă si subţire, poartă o rochie mulată pe corp, şi e mult mai frumoasă decît Marlyse, care, totuşi, atrage asupra ei destule priviri masculine. Atenţia mea e insă atrasă mai ales de bărbatul care o însoţeşte. Are cel mult treizeci de ani. Ochii albaştri, părul blond şi ondulat, gura frumos desenată, braţele ce se ghicesc vînjoase sub haină mi se par cunoscute. Sînt sigur în acelaşi timp că, după privirea furişă şi după cum îşi ţine ţigara în mîna făcută căuş, bărbatul ăsta a stat la puşcărie.
Cuplul zăboveşte doar vreo zece minute, cît să schimbe vlăjganul cel blond cîteva cuvinte, discret, cu patronul, apoi pleacă. Abia mă stăpînesc să n-o iau pe urmele lui, ca să nu trezesc bănuiala patronului. Marlyse, însă, care mi-a ghicit gîndurile, are o idee genială.
— Mă duc după ţigări, îmi spune ea tare.
Îi zîmbeşte angelic lui Michel Varani şi dispare. Aşteptînd-o să se întoarcă, mă amuz jucîndu-mă cu bricheta.
Timpul parcă stă în loc. Peste cîteva minute, Marlyse se strecoară din nou pe canapea lîngă mine.
— 2409 RN2, îmi şopteşte ea, întinzîndu-mi un pachet de Phillip Morris.
Îi mulţumesc în gînd pentru ideea salvatoare. O sărut cu multă tandreţe si, după un ultim coctail, ne îndreptăm spre ieşire.
E foarte plăcut în seara asta la Paris. Zăbovind în prag ca să ia puţin aer, Michel Varani priveşte cu un ochi versat cele cîteva femei care trec pe strada Marivaux. Puţin afumată, Marlyse se agăţă de braţul meu, aruncîndu-mi priviri drăgăstoase şi scoţînd nişte chicoteli amuzate şi stupide. Văzîndu-ne, patronul îmi zîmbeşte cu subînţeles.
— Pe mîine, spun eu ieşind.
— Pe mîine, îmi răspunde el cu o voce caldă.
Cum ne îndepărtăm puţin, o întreb nerăbdător pe Marlyse.
— Ei?
— Foarte simplu. Îi aştepta un BMW în faţa Operei Comice. Tipul s-a urcat la volan. După număr, ai să afli tu cine era proprietarul. Nu ştiu dacă asta are vreo legătură cu ce cauţi tu, dar eu una m-am săturat pînă peste cap de serile la Favart!
În dimineaţa următoare, serviciul Circulaţiei îmi comunică numele proprietarului: Mathieu Robillard, croitor, strada Notre-Dame-de-Lorette, nr. 26, Paris arondismentul 9. Dintr-odată, vălul se destramă. Mathieu Robillard, zis Nantezul, fusese arestat împreună cu Girier acum cîţiva ani, de Brigada Mobilă. Pista mi se pare interesantă.
Dar cînd descind în strada Notre-Dame-de-Lorette, aflu că Nantezul n-a locuit niciodată la această adresă, unde nimeni n-a auzit de el.
28
Bronzat, îmbrăcat cu un costum elegant de gabardină bej, care se asortează de minune cu cămaşa bleu ciel, Polledri se întoarce de la Albi la 8 iunie. Nu-i mai e frică.
După cele cîteva zile petrecute cu Henriette, viaţa i se pare frumoasă. Cît despre temeiurile legate de Buisson, ele s-au spulberat cu o zi în urmă, cînd primise către prînz un telefon de la Paris. Era chiar Emile.
— Cum merge bătrîne? Trai bun?
Auzindu-l cît de prietenos îi vorbeşte, lui Polledri i-a venit inima la loc. Şi-a permis chiar să glumească:
— Ca-n sînul lui Avram. Date dracului franţuzoaicele astea, cînd vrei să uiţi de necazuri!
— În ordine, continuă Buisson. Dar vezi, nu te irosi de tot cu muierile. Am nevoie de tine. O afacere straşnică. Vino neapărat.
— Cînd? l-a întrebat Polledri, în culmea fericirii, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
— Zilele astea. Întîi facem planul. Dacă vrei, te invit poimîine la un chef cu Jeannot. Punem ţara la cale. Pe la opt. Îţi convine? La Auberge bressanne. Ştii pe unde vine?
— Da. Am să fiu acolo. Ciao.
Către orele 19, Polledri coboară în gara Austerlitz. Vremea e superbă, fetele, în rochiile lor de vară, bucură ochiul cu o explozie de culori, berea pe care o dă pe gît la Cafe de la Gare e rece ca gheaţa. Senin şi fericit, „Italianul” se gîndeşte întîi să se ducă pe jos la întîlnire, ca să profite de întoarcerea în capitală, dar apoi se răzgîndeşte: pe căldura asta o să ajungă lac de apă şi cu picioarele fierte în mocasinii lui alb cu maro. Pentru că tot mai are puţin timp, profită să-i telefoneze unei prietene care face de obicei trotuarul la Madeleine, şi o invită să-şi petreacă seara cu el. Va trece s-o ia către miezul nopţii. După ce şi-a aranjat programul, Polledri cheamă un taxi şi-i dă adresa restaurantului, pe strada Bosquet, unde-l aşteaptă domnul Emile.
Deşi ajunge cu cel puţin un sfert de oră mai devreme la Auberge bressanne, Buisson se şi află acolo, la bar, împreună cu Orsetti. Cum îl zăresc, cei doi lasă paharele, sar de pe taburete şi-i ies în întîmpinare. Orsetti e vădit fericit de revederea cu cel mai bun tovarăş din puşcărie. Cu acea căldură tipică corsicanilor, îl strînge-n braţe, îl sărută, îl bate afectuos pe spate. Cînd, în sfîrşit, îi dă drumul, e rîndul lui Buisson: numai zîmbet, îi strînge energic mîna.
— Încîntat să te revăd, „Italianule”, arăţi grozav!
Lui Polledri i se pune un nod în gît şi privirea i se înceţoşează de lacrimi. Zău că-i bine să-ţi reîntîlneşti prietenii de nădejde! A uitat de frică; nu mai e decît un om cu inima debordînd de prietenie.
— Henriette, ce face, e bine? îl întreabă Buisson ducîndu-l spre bar, unde barmanul le umple imediat paharele.
— Fericită, numai că a început să se smiorcăie cînd am plecat, glumeşte Polledri dîndu-şi aere; asta e, i-am explicat că treaba-i treabă. Dar tu, Emile, cum te lauzi?
— A, eu — consimte Buisson să facă confidenţe, el în general atît de discret cînd e vorba de viaţa sentimentală — am acum una tinerică, o bretonă, am să ţi-o prezint zilele astea!
— O frumuseţe de douăzeci de ani, care-şi pierde vremea cu un babalîc, glumeşte Orsetti.
Izbucnesc toţi trei în rîs, apoi golesc paharele, după care mai comandă un rînd, savurînd băutura şi discutînd veseli.
Abia la masă, retraşi într-un ungher al sălii, şi după ce au comandat o masă aleasă pe îndelete, Buisson trece la adevăratul motiv al întîlnirii.
— Ascultaţi, spune el după ce-şi termină piftia, redevenind grav, am un pont de zile mari. Dacă ne iese lovitura, care din voi vrea după aia să se retragă, are parte de-o viaţă de nabab pînă la moarte.
Tace cîteva clipe, lăsînd-o pe chelneriţă să strîngă farfuriile şi să le servească puiul cu orez; apoi, cînd ea se îndepărtează, continuă:
— Mai ştiu şi alţii de lovitură, dar să nu vă pară rău, fiindcă de data asta e nevoie de oameni, şi încă de oameni unul şi unul. I-am dat de ştire şi lui Girier, care a spălat putina de la Pont-l’Evêque şi lui Jacques Vérando, din Nisa, pe care-l ştii şi tu, şi la încă cîţiva, aleşi pe sprînceană.
— Ei drăcie, exclamă Polledri, te pomeneşti că atacăm Banca Franţei!
— Cam aşa, răspunse placid Buisson, cam aşa: punem, mîna pe un furgon blindat de la Creditul Lyonez, care transportă o avere. Girier ne-a vîndut pontul. A cunoscut într-o tutungerie de lîngă bancă doi încasatori, care tocmai văzuseră noile furgoane şi îi tot lăudau patronului mecanismul de siguranţă. Girier a făcut pe prostul, cică nu-i crede, şi l-au dus să le vadă cu ochii lui. Ne mai lipsesc totuşi cîteva date. Dar, în principiu, Girier le va afla pînă diseară sau mîine de la un prieten de-al lui, Mathieu Nantezul. Cum stabilim planul de atac, trecem la fapte. Cred că cel tîrziu poimîine. De aia ţi-am spus să vii aşa repede.
— Dar sticleţii? întreabă Polledri.
— Ce-i cu ei? spune Orsetti. Nu-ţi face griji, sticleţii au încurcat-o de tot. Nu mai demult decît aseară eram la Deux Marches şi i-am văzut pe toţi în păr, ca de obicei, dînd pe gît rachiul lui Victor. Am ciulit bine urechile. Ei bine, bătrîne, te asigur că şi ăia de la P.P. şi copoii de la Siguranţă au pierdut urma lui Emile. De Girier, ce să mai vorbim, nici nu ştiu de unde să-nceapă. Nu-ţi mai face sînge rău de pomană.
— Nici nu-mi făceam, se zburleşte Polledri. Da’ dacă omul a fost la iarbă verde, chiar numai şi cîteva zile, trebuie să afle pe urmă ce mai e pe lumea asta.
— Just aprobă Buisson, făcîndu-i chelneriţei semn cu mîna să le aducă celelalte feluri.
Din nou, cît timp ea îi serveşte, cei trei nu scot o vorbă
— Mai avem o chestiune de lămurit, spune Buisson pe un ton dintr-odată grav şi pironindu-l pe „Italian” cu privirea: nevasta „Pescarului”. Cum pui mîna pe bani ar trebui să faci ceva pentru ea.
— Dau cît vrei, Emile, se grăbeşte Polledri să-l asigure, intrînd din nou în panică la auzul acestui nume.
— Bine, „Italianule”, spune amabil Buisson, dar încîntat să-l vadă pe celălalt crispat. Deci recunoşti că nenorocita asta n-are nici o vină că tu eşti… stîngaci?
— Sigur. Emile, sigur, cum să nu, mai încape vorbă? Orice prostie se plăteşte, e ştiut doar.
— Bine. Ai ceva grăunţe la tine?
În loc de răspuns. Polledri vîră mîna în buzunarul hainei, scoate portofelul şi îl desface pe masă, scoţînd din el mai multe bancnote.
— Cit? întreabă Buisson.
— Aproape douăzeci de mii.
— Bun. Dă-ncoa nouăsprezece să le dau mîine văduvei. Păstrează-ţi una pentru diseară.
— Mulţumesc, Emile, oftează uşurat Polledri, da’ dacă-ţi mai trebuie, adică vreau să zic, dacă mai are ea nevoie, nu te sfii şi cere-mi, bine?
Buisson face un semn de refuz.
— Nu, ajunge. Păi ce dracu, aproape două sute de miare pentru un dobitoc, nu-i bine plătit? Da’ scump s-a mai făcut kilul de tîmpenie!
După două sticle de bordeaux slab, sîngele li s-a urcat în obraz. Au ajuns la brînză cînd Polledri întreabă, dus pe gînduri:
— Cu cît ne alegem din afacerea asta?
— După socoteala mea, cu vreo trei sute de miare fiecare şi aproape toate de alea vechi, pricepi ce comoară? Mai e, ce-i drept, şi partea „Nantezului”, da’ nu-i cine ştie ce.
— Trei sute! repetă emoţionat Polledri.
— Ba poate şi mai mult.
— Mamă, Doamne! Păi eu cu trei sute de miare sînt un om fericit.
— Ce faci cu ele? întreabă Orsetti.
— Nu ştiu; îi răspunse visător Polledri. Aş pleca undeva, departe, cu Henriette, aş cumpăra o fermă şi pămînt. M-aş face agricultor.
— Ce visuri! oftează Buisson. De ce nu şi copii?
— Nu, nu, copii nu. Miros urît.
După două rînduri de rachiu, Emile plăteşte şi iese după prietenii lui.
— Încotro? întreabă Orsetti, dornic să mai chefuiască.
Buisson dă indiferent din umeri şi se uită la ceas.
— Încă nu-i zece. La ora ăsta e deschis peste tot. Mergem puţin pe jos să ne facem digestia şi, dacă vreţi, intrăm să bem un păhărel pe Champs-Elysees.
— Staţi aşa, sare Polledri, vin cu voi dar nu stau mult. La douăşpe am întîlnire cu o gagică de la Madeleine.
— Mişto? întreabă Buisson.
— Oho! Expertă; dacă vrea ea, mă face să săr şi pe pereţi.
— Da’ barem cinci minute stai cu noi la un păhărel? se supără Orsetti, indispus la gîndul că rămîne singur şi, de fapt, puţin cam invidios pe succesele lui Polledri.
— De acord, dar nu mai mult!
Cei trei pornesc agale. Trec strada Saint-Dominique şi, ajunşi în dreptul pasajului Landrieu, Buisson dă să traverseze.
— Încotro, Emile? îl întreabă Orsetti, nedumerit.
— Vizavi, răspunde Buisson. Am un amic care ţine o bombă trăsnet, pe rue de l’Universite…
— În cartierul ăla burghez?
— Ei şi? Tu crezi că burghezul nu ştie ce-i aia distracţia, vinul şi muierile? Polledri tot n-are timp de noi, nu vezi că i s-au aprins călcîiele? Măcar să mergem acolo: îi dăm înainte şi fără el.
Buisson traversează liniştit, urmat de prietenii lui.
N-au făcut nici o sută de metri, cînd o maşină îi claxonează din spate, făcînd apeluri cu farurile şi cerînd liberă trecere. Orsetti urcă pe trotuarul din dreapta. Polledri simte mîna lui Buisson încleştîndu-i-se pe braţ şi trăgîndu-l pe trotuarul îngust din stînga. Înaintînd încet, maşina a ajuns chiar în dreptul lor.
Atunci, cu o viteză fulgerătoare, Buisson îl îmbrînceşte pe Polledri în faţa lui. Duce mîna la cingătoare de unde scoate un Colt. Polledri nu bănuie nimic. Merge liniştit, fără să se uite măcar la maşina care duduie lîngă el. Nu vede ţeava Coltului care aproape i-a atins ceafa. O împuşcătură şi trupul lui Polledri se prăbuşeşte bufnind pe trotuar. În picioare, în faţa victimei, Buisson trage fără să clipească încă cinci gloanţe. I-a mai, rămas unul în încărcător. Cu acelaşi calm imperturbabil, Buisson se apleacă şi răstoarnă cu o singură mînă cadavrul care zăcea cu faţa în jos. Degetele lui pipăie netulburate chipul cald încă şi însîngerat, buzele, descleştează gura.
Fără să încerce vreo senzaţie de greaţă, Buisson apucă limba Italianului şi o smuceşte afară. Cu dreapta lipeşte ţeava Coltului de carnea vîscoasă care-i alunecă din mînă. În pasaj răsună o ultimă împuşcătură.
— Jigodia dracului, nu mai dai tu lovituri fără mine!
Priveşte furios bucata de limbă spînzurînd între degetele sale şi o zvîrle în mijlocul străzii. În sfîrşit se ridică, vîră arma la loc, face doi paşi şi urcă în maşină trîntind portiera. Jacques Vérando, care oprise lîngă el, demarează imediat.
Dostları ilə paylaş: |