Editura univers

41

Pe neaşteptate, o nouă pistă.

Tocmai discutam cu judecătorul de instrucţie, care mă ţine şi el la curent cu isprăvile şi comportarea lui Mathieu Robillard, cînd cineva a bătut la uşă. E colegul meu Sol, de la Brigada I-a volantă — unde mi-am început cariera. Vrea să obţină un bilet de voie pentru Henri Bolec. Bucuroşi de revedere, mergem să ciocnim un păhărel la Brasserie du Palais. Aşa aflu că Henri Bolec, Bretonul, e departe de-a fi la prima ieşire şi că se află pe punctul de a-i da comisarului Denis, şeful lui Sol, informaţii pre­ţioase despre eventualele ascunzători ale lui Buisson.

— Pricepi, îmi spune Sol zîmbind. Bretonul e mort după nevastă-sa. Îl ducem atunci la ea. E înduioşător să-i vezi. I-am promis că îi lăsăm şi singuri dacă ne ajută să punem mîna pe Buisson!

Îl cunosc bine pe comisarul Denis. Am lucrat cu el la Brigada I-a, unde i-am putut aprecia şi calităţile profesionale, şi amabilitatea, şi omenia. E un concurent pericu­los. Deşi sîntem colegi, voi fi nevoit să-i vîr beţe-n roate. Şi cît aş fi vrut să nu se întîmple aşa!

Îi raportez Şefului vestea şi rămîne consternat. Sîntem, iarăşi la un pas de ţintă, şi iată că din nou o altă echipă ne dă planul peste cap.

— Nu ne ajungeau ăia de la P.P., se revoltă Şeful. Ascultă, Borniche, mi-l scoţi imediat pe Bolec de la pîrnaie şi-l laşi să se culce cu nevastă-sa. Imediat!

Mă uit la el buimăcit, dar Şefului nu-i arde de glumă, aşa că-l întreb:

— Unde, Şefule? În birou?

— Puţin îmi pasă unde, Borniche, oriunde pofteşti!

Cred şi eu că nu-i pasă, nu plăteşte el oalele sparte.

Mă gîndesc bine. În birou — imposibil. La hotel, nici atît: Bolec ar putea evada. Atunci unde? Ce-ar fi să-l duc chiar la el acasă, la Clamart? Mi-aş lua, fireşte, toate măsurile de siguranţă.

Cu meseria asta, chiar că am ajuns să fac de toate: pînă şi pe codoşul.

Cînd mă prezint, a doua zi, la Palat pentru un bilet de voie, judecătorul îmi aruncă o privire amuzată prin ochelarii cu ramă fină.

— Bolec ăsta trebuie să fie o adevărată mină de aur. Văd că vă bateţi pe el.

Încerc să nu-l deziluzionez. Împreună cu Poiret, pe care l-am obţinut în chip de ajutor, şi cu Maurice Hours, pornim spre Clamart.

Soţii Bolec locuiesc într-o căsuţă cu două etaje, pe aleea Matrets. Mireille, o bretonă înaltă, de douăzeci şi opt de ani, blondă cu ochi verzi, ne întîmpină stînjenită şi izbuc­neşte în lacrimi cînd îşi zăreşte soţul prins cu cătuşe de mîna lui Poiret.

Ca să-i lăsăm să se bucure nestînjeniţi de revedere, pretextăm o percheziţie.

Fireşte, cu atît mai sumară, cu cît colegii de la P.P. au trecut şi ei pe aici. Cercetez casa. Camera de la primul etaj nu se pretează la întîlniri amoroase: fereastra e prea aproape de acoperişul metalic al unui hangar. Dimpotrivă, la etajul al doilea, deşi fără pat, camera mi se pare propice: nu are decît o intrare, care poate fi supravegheată de pe palier: în faţa mea, Bolec nu-şi mai dezlipeşte privirea drăgăstoasă de pe nevastă-sa.. j

— Dă-i drumul, îi spun eu lui Poiret.

Cu gesturi stîngace, Poiret caută prin buzunare cheia, nu dă de ea, oftează şi, în sfîrşit, o găseşte prinsă pe un inel, alături de celelalte. Răsuceşte cheia-n broască, cătuşele se desfac.

— Sărutaţi-vă, îi spun eu lui Bolec, aveţi zece minute, şi fără fiţe, fereastra e supravegheată.

Îi împing pe cei doi porumbei în cameră, trag uşa după mine şi rămîn cu Poiret pe culoar.

După două ore, îl aduc înapoi pe Bolec la închisoare. Nu l-am întrebat încă nimic, dar după ce intră în grefă, mă trage chiar el de-o parte.

— Mulţumesc, inspectore, ai fost cumsecade. Un pont: Buisson stă la doamna Rousseau pe bulevardul Louis-Blériot, 188,. La Paris. Chiar eu l-am instalat acolo pe 30 mar­tie. Dar băgaţi de seamă că are o grenadă: în caz că-i arestat, să sară în aer cu sticlete cu tot.

Spre seară, mă înfiinţez împreună cu Şeful pe bulevardul Louis-Blériot, la doi paşi de viaductul Auteuil.

— Trebuia să-mi fi pus o salopetă, îi spun Şefului, ca să trec neobservat.

Nu-mi răspunde. Îl simt nervos, fireşte, nerăbdător să dea în sfîrşit ochii cu Buisson. O luăm pe lîngă zidul clădirii, eu într-o parte, el în direcţie opusă, aruncîndu-ne din cînd în cînd cîte o privire. Cînd sîntem din nou împreună, sub viaduct, ca să ne comunicăm impresiile, pre­supun că Şeful va spune, ca şi mine, că n-a văzut nimic. Aş!

— Dac-ai şti, Borniche, cum mă tem să nu-l pierd pe Buisson. Ieri am aflat că figurez pe lista de avansări.

— Felicitări, Şefule. Grozavă veste, aşa-i?

— Depinde. Sînt al optulea şi nu există decît şapte posturi.

— Aoleu!

— Directorul general a făcut-o dinadins, e limpede, i-a

dat deoparte pe cei scuturaţi la restructurare.

— Crezi, Şefule?.

— Absolut. Mai bine mă ocupam de politică, E de-a dreptul revoltător!

Dau din cap. Dar, în sinea mea, îmi spun că eu nici nu sînt şi nici nu voi fi în vecii vecilor pe lista de avansări, dacă nu dau o lovitură de pomină. Barem Şeful nici nu s-a sfiit să mi-o spună. De trei ani mă duce cu vorba: „Dacă-l arestezi pe Buisson”, „Dacă-l arestezi pe Girier!”

E adevărat că Buisson m-a ţinut pînă acum în şah. Dar în iunie vor fi avansaţi noi inspectori, şi pînă-n iunie...

Portăreasa mă întîmpină la ghişeu, în ghereta ei. Mă ia drept agent comercial, iar accesul în imobil al comis-voiajorilor şi negustorilor ambulanţi este strict interzis. Stă scris la intrare, chiar deasupra, numărului de telefon al poliţiei, fireşte, ca să impresioneze. Şeful a rămas pe trotuar. Îi arăt portăresei insigna de poliţist; o cunoaşte foarte bine pe doamna Rousseau, îl cunoaşte foarte bine şi pe simpaticul ei chiriaş, un bărbat scund, cu ochi mari, negri, elegant, cu o pălărie cu borul întors, aproape tot­deauna cu o servietă neagră în mînă.

— E notar, îmi şopteşte ea. Din cauza asta e nevoit să se ducă deseori în provincie. Chiar alaltăieri a plecat. Trebuie să fi avut vreun accident, fiindcă nu mult după aceea l-a căutat poliţia.

Poliţia!

În lift mă gîndesc că Bolec, ca să se vadă din nou cu nevastă-sa, a vîndut probabil colegilor mei aceleaşi informaţii. Ce s-o mai fi distrînd acum cu nevastă-sa, ticălosul!

Cînd sun la uşa ei, doamna Rousseau e singură. Scundă, păr alb şi mutră de dihor, îmi povesteşte că l-a avut chi­riaş pe domnul Lucien vreo cincisprezece zile. Se prezen­tase în urma anunţului dat de ea la ziar: apartamentul ei e prea mare pentru o femeie singură. Habar n-a avut ce hram poartă, pînă-n clipa cînd poliţiştii de la Brigada I-a au dat buzna la ea şi au descoperit pe dulapul din camera chiriaşului o grenadă adevărată. De atunci, nu mai ştie nimic de el. Dar recunoaşte că domnul Lucien a fost corect: înainte de-a dispărea, i-a lăsat într-un plic banii de chirie.

Ies din clădire dezamăgit dar şi puţin satisfăcut. Dezamăgit că Buisson s-a evaporat din nou; satisfăcut că

pista pe care mi-a vîndut-o Bolec nu-i va duce nicăieri pe concurenţii noştri. Singura care contează pentru mine e. aceea pe care mă va pune Mathieu, Şi pe care o voi cunoaşte doar eu.

42

— Doamne, Dumnezeule, ce-o fi făcînd acolo?

Înghesuit în Citroën-ul lui Montuire, noul nostru şofer, Şeful şi-a ieşit din sărite. E nouă seara. Sînt două ore de cînd îl aşteptăm la intersecţia străzilor Santé, cu Jean-Dolent, pe Robillard, despre care judecătorul de instrucţie ne înştiinţase că va fi pus în libertate. Mulţi deţinuţi au şi ieşit pe poartă, unul după celălalt. Unii s-au repezit spre rudele sau prietenii care-i aşteptau, alţii s-au dus glonţ la cafeneaua de vizavi, A la Bonne Santé. Eliberarea fusese anunţată pentru ora 19, şi totuşi Robillard încă n-a apărut.

— Numai de nu i-ar fi emis un nou mandat de arestare, bombăne Şeful. Asta ar mai lipsi.

Şi eu stau ca pe ghimpi, Doar Montuire rămîne de piatră, indiferent la frămîntările noastre. A mai trecut jumă­tate de oră: aprind ţigară după ţigară.

Şeful scoate deodată un strigăt, care-l face pe şoferul nostru să tresară. În pragul închisorii, cu bocceaua în mînă, Robillard, înotînd într-un costum şifonat, ezită cîteva clipe neştiind în ce direcţie s-o ia şi, pînă la urmă, porneşte spre maşina noastră. Cînd ajunge la cîţiva paşi de noi, cobor geamul:

— Pssst!

Robillard răreşte pasul. Brusc, mă recunoaşte, se răsu­ceşte, inspectînd împrejurimile, apoi urcă lîngă şofer. Nici n-a închis bine portiera, că Montuire a şi demarat.

— Ei? face Şeful, înainte de-a apuca măcar să dea mîna cu Robillard. Fac prezentările. Maşina goneşte de-a lungul bulevardului Arago, ocoleşte Denfert-Rochereau şi iată-ne. pe Avenue du Maine, Sprijinindu-se cu cotul stîng de spătarul scaunului, Mathieu se întoarce spre mine:

— Francis nu cunoaşte ascunzătoarea lui Emile, dar ştie că se vede mereu cu cumnatu-său, Cocoşatul. Mi-a dat un bilet de recomandare pentru el.

— Adevărat?

— Da.

Sînt teribil de curios.

— Dă să-l văd.

— Nu pot. L-am cusut în umărul hainei. Trebuie să i-l duc mîine Cocoşatului. Sper să reuşesc.

— Trebuie să reuşeşti, partea grea s-a făcut. Numai de-ar muşca Buisson momeala.

Maşina lui Montuire ne lasă pe strada Saussaies. Găsim poarta închisă şi, cînd traversăm curtea, la ora asta tîrzie, santinela şi cei cîţiva agenţi pe care-i întîlnim ne privesc uimiţi.

Urcăm la mine în birou. În cîteva secunde descoasem umărul stîng al hainei, în care se află un petic de hîrtie în pătrăţele, împăturit cu grijă. Caillaud are un scris ciu­dat, aplecat spre stînga; textul abundă în greşeli de orto­grafie. Iar în semnătură, deosebit de citeaţă, cei doi „1” sînt absolut paraleli.

„Dragu meu Emil. Prietenu pe care ţil recomand e de nădejde, chiar foarte de nădejde. Nai grijă că lam verificat io. Atenţie la bretonul Ribot, ia nu ştiucîtaoare că iese basma curată de la sticleţi. Te sărut, francis Caillaud. “

Atît. Dar, sub semnătură, e desenat un cerc cu un punct în mijloc, înconjurat de două circumferinţe: ca o ţintă. Văzîndu-mă că mă încrunt, Mathieu zîmbeşte:

— E semnul lor de recunoaştere. Emile va fi sigur că, într-adevăr, Francis e cel care i-a scris.

Ar trebui să dau scrisoarea la fotografiat, însă labora­torul nu răspunde. Dar, mai ales, va trebui să vîr la loc scrisoarea şi să cos umărul hainei.

Şi atunci, la lumina puternică din birou, la 11 noaptea, aşezat pe colţul mesei mele şi cu un picior spînzurînd în gol, Mathieu Robillard se apucă să coasă mîneca, cu firul pe care l-a păstrat într-un ac înfipt în reverul hainei. Firul e puţin prea scurt, dar Mathieu ne promite că nu va face mişcări prea bruşte.

— Ce-ar fi să mergem undeva să mîncăm, propune Şeful.

Mathieu, cum e şi firesc, preferă să se ducă acasă, După o gustare înghiţită în grabă la gara Saint-Lazare, Citroën-ul o ia pe drumul Joinville-le-Pont. Străbatem cu o viteză record pădurea Vincennes.

Cînd ajungem aproape de casa lui, Mathieu îmi spune:

— Mîine la prînz, am întîlnire cu Cocoşatul la cafeneaua Le Petit-Saint-Denis. Ne-am putea vedea la două, de acord?

— De acord, dar unde?

— Ştiu şi eu? La Thérmomètre, în piaţa Republicii?

Şi din nou, abia îmi găsesc somnul.

A doua zi, proaspăt ras şi bine pieptănat, Mathieu e de nerecunoscut cînd îşi face apariţia la douăsprezece fix la cafeneaua Le Petit-Saint-Denis, în costumul bleumarin din ajun călcat acum cu grijă. Şi-a lăsat BMW-ul la poarta Saint-Denis.

Cum n-am putut rezista tentaţiei, m-am ascuns sub bolta unei case părăginite, de unde pîndesc să-i văd venind.

Îl zăresc pe Cocoşat aşezat la o masă din fundul sălii, în faţa unui pahar de vin roşu. Poartă părul pieptănat lins spre ceafă, cu o cărare impecabilă. Reflexele soarelui în geamul vitrinei mă împiedică să disting exact ce se petrece înăuntru, dar, la douăsprezece şi jumătate, îi văd pe cei doi ieşind, îndreptîndu-se spre BMW şi plecînd. Nu-mi rămîne decît să aştept ora întîlnirii. Hoinăresc prin cartier, fără nici un chef.

Abia la trei şi ceva apare Mathieu la Thérmomètre. Tot aşteptîndu-l, apucasem să telefonez de cîteva ori pe strada Saussaies, ca să aflu dacă nu cumva Şeful a primit vreo veste de la el. Nu reuşisem decît să-l aţîţ şi mai rău pe Boss.

— Ai să vezi, profetiza el, o să rămînem cu buzele umflate. Mathieu al tău o să spele putina şi-o să ne lase cu degetu-n gură.

Mi s-a părut mai prudent să nu-i răspund şi să aştept. În sfîrşit, soseşte şi Mathieu, aprins la faţă, ca după o masă copioasă:

— E o mîrşăvie ce fac, îmi spune el aşezîndu-se. Cocoşatul m-a invitat să mîncăm la el. Ţine pe bufet, sub sticlă, fotografia lui Emile, cu o floare uscată într-un colţ.

— Să nu fim sentimentali. Nici el nu e. Şi?

— Am descusut haina şi Cocoşatul a citit scrisoarea. A zis că va transmite mesajul, că să-i las telefonul meu, şi a schimbat vorba. Zău că-s nişte amărîţi.

— Am luat notă. Şi ce număr i-ai dat?

— Al bistroului de lîngă mine. I-am spus Cocoşatului să-şi ţină gura. Numai că aş avea nevoie de niscai grăunţe; ştiţi doar, că boala nevesti-mi, cu doctorii, sînt lefter…

Îi promit să vorbesc cu Şeful, pentru că, oricît aş vrea să-i fiu de simpatic, mai ales acum, nu-i pot da nici un ban. Sîntem la sfîrşitul lui mai şi salariul meu s-a cam dus.

— Sună-mă mîine, îi spun, aranjez eu totuL

Robillard pleacă. Privesc în urma lui şi, dacă mi-e silă de ceea ce face, mi-e şi mai scîrbă de mine, fiindcă l-am silit s-o facă. Cînd am intrat în poliţie, n-aş fi crezut în ruptul capului că voi ajunge să încurajez într-atît perfidia, delaţiunea, minciuna. Am fost crescut în cel mai sever spirit al dreptăţii, de un tată care mă pocnea, cînd eram copil, dacă îmi pîram sora mai mare. Degeaba caut scuze, spunîndu-mi că totul este spre binele societăţii, că gloan­ţele unui ucigaş nu trebuie să doboare oameni nevinovaţi: mă mustră conştiinţa. Îndată ce voi putea, am de gînd să părăsesc această instituţie.

— Slăbeşte-mă cu scrupulele! mi-o retează Şeful cînd îi împărtăşesc remuşcările mele, poliţia nu se face cu moralişti. Dac-ai să ajungi la vîrsta mea…

43

Luni, 29 mai 1950. Dimineaţă memorabilă: Mathieu se va întîlni cu Buisson. Nici nu mă aşteptam să mă sune. Mi-a spus să vin imediat la Cafe de la Paix, în piaţa Operei. E douăsprezece. Pînă ajung, se face douăsprezece şi un sfert. Nu-i el prost, Mathieu, mă cheamă totdeauna la ora prînzului. I-am priceput jocul, numai că de data asta se-ntrece cu gluma!

Şeful îmi dă, oftînd, un avans de douăzeci de mii de franci, pe care mă grăbesc să-i bag în buzunar. Zece minute de mers pe jos, şi iată-mă în faţa unui Mathieu stră­lucitor într-un costum prince de Galles, nou-nouţ. Mărtu­risesc că nu-mi pot explica acest mister: n-are un sfanţ, dar e mereu pus la trei ace.

— S-a făcut, îmi spune el, în timp ce mă aşez. M-a sunat Cocoşatul. Mă duc mîine, la zece, să-l iau şi mergem la Emile. Buisson stă la Boulogne. N-am aflat adresa, dar ştiu că e pe drojdie. Am promis că-i duc douăzeci de miare.

Nemaipomenit! Mathieu ăsta are antene: exact atîta am la mine, plus o hîrtie de o sută!

N-am încotro şi-i dau banii, asigurîndu-l că mîine îşi va primi şi el partea.

— Mai e ceva, continuă Mathieu, îmi trebuie şi un revolver.

— Un revolver?

— Pentru Emile. Şi cartuşe, vreo cincizeci cel puţin, în vremurile astea tulburi, vrea să meargă cu artileria după el.

— Nu ţi-e bine? Doar n-o să-i dau şi armă, ca să ne facă terci, cînd o să vrem să-l prindem!

— Treaba dumitale, inspectore. Nu dai arma, nu-l ai pe Buisson, mi-o trînteşte Robillard întinzîndu-şi confor­tabil picioarele.

Îl simt că jubilează. Brusc, rolurile s-au inversat: acum e el stăpîn pe situaţie.

— Dacă nu-i aduc revolverul, nu va avea încredere în mine, îmi explică Robillard ca să mă convingă.

— Am priceput. Numai că hotărîrea asta n-o pot lua de capul meu. Să vorbesc întîi cu Şeful. Dacă vrei, ne vedem la patru, la Terminus, lîngă Saint-Lazare.

Şeful se îneacă pur şi simplu, cînd îi relatez conversaţia cu Robillard. A realizat, ca şi mine, situaţia absurdă în care ne aflăm. Dar, după un răstimp de gîndire, îi vine o idee care, spune el, va compensa riscurile pe care ni le asumăm dîndu-i lui Buisson revolverul. Odată ajunşi pe platforma autobuzului care ne hurducă pînă la Saint-Lazare — căci a ţinut să asiste la întrevedere — îmi mărturiseşte:

— Nu te frămînta, Borniche, am eu un plan. Îl urmărim pe Robillard pînă la Boulogne-Billancourt. Iar acolo, chit că vor fi capete sparte, încercuim casa în care se ascunde Buisson!

Dar la Terminus nu avem timp nici măcar să coman­dăm ceva de băut: Mathieu ne-o ia înainte şi răstoarnă planul Şefului.

— Îmi daţi cuvîntul că nu vă luaţi după mine, da? N-am nici un chef să miroasă Cocoşatul ceva, că m-am ars. Şi nici nu vreau să mă facă Emile ciur.

Şeful îşi dă cuvîntul în silă. Mă uit la el. Se uită şi el la mine clipind repede şi îndemnîndu-mă cu privirea. Atunci, fără nici o tragere de inimă, scot din buzunar un pacheţel bine legat cu sfoară: arma şi muniţiile pentru Domnul Emile.

Arma, un Mauser 9 mm, e a mea. Nu aceea pe care o am de la Administraţie, ci un pistol pe care l-am descoperit la o percheziţie, cînd abia intrasem de cîteva zile în servici. L-am luat, l-am pus sub cheie şi am uitat de el, ca de atîtea alte arme găsite în perioada aceea tulbure da după război. L-am curăţat, l-am uns şi, odată, l-am încercat chiar în cîmp deschis, trăgînd într-o gamelă bătută într-un copac. Precizia a fost uimitoare: de nouă ori am tras, de nouă ori drept la ţintă. De atunci, îl ţin la mine-n birou, într-un sertar şi, din cînd în cînd, îl scot ca să-l privesc.

Mă despart de el cu inima strînsă, la gîndul că Buisson îl va folosi poate chiar împotriva mea.

A rămas stabilit să ne întîlnim a doua zi, la patru, în acelaşi loc.

— Misiunea a fost îndeplinită, spune Robillard. M-am văzut cu Buisson, am stat la el două ore încheiate. S-a ambalat, cînd i-am dat arma. Simpatic tip. Ştiţi unde stă?

— Nu. Dacă ştiam nu-ţi dădeam ţie bani.

— La un amărît, Jean Le Peintre, strada Billancourt. Emile l-a cunoscut mai demult prin Bolec. Cînd bretonul a fost arestat, a venit să se ascundă aici. Dă o mie de franci pe zi pentru mîncare, jaf curat. Vrea să-i găsesc altă as­cunzătoare, mai sigură.

— Şi unde vrea să se ducă?

— Habar n-am, răspunde Mathieu, dar în mine are încredere. Mă duc să-l iau poimîine, joi dimineaţă, cu Cocoşatul. I-am promis că-i găsesc ceva pînă atunci. Dumneata nu ştii vreun ungher mai liniştit?

Din ce în ce mai bine! După ce că i-am dat Domnului Emile bani, un revolver şi cartuşe, acum trebuie să-i găsim şi ascunzătoare. Şi mai ce?

Dar mă calmez repede, fiindcă, dacă mă gîndesc bine, perspectiva e destul de îmbietoare. O arestare în Boulogne ar fi riscantă. Inevitabil, vor fi şi „capete sparte”, cum spune Şeful. Pe cînd, dacă-l arestez într-un colţişor liniştit şi izolat, aş putea evita vărsarea de sînge.

— De acord, îi răspund, mîine la nouă să fii pe strada Saussaies.

Robillard nu e punctual la întîlnire. A prăjit o bielă de la BMW-ul lui şi se află tocmai la Joinville-le-Pont cînd mă anunţă că va întîrzia. Nu-i vreme de pierdut: avem o singură zi la dispoziţie ca să-i găsim lui Emile o ascunzătoare.

— Te aştept la castelul Vincennes, în faţa metroului, peste jumătate de oră: dă-i bătaie!

Şeful deschide uşa biroului meu şi păleşte cînd mă vede singur. Îi explic ce s-a întîmplat; iese bombănind. Lucrurile încep prost.

La nouă şi jumătate mă întîlnesc cu Robillard la locul stabilit. E nervos din cauza penei.

— O să mai am nevoie de douăzeci de mii! îmi spune el.

Mă prefac că nu pricep aluzia. Constat că, pentru el, existenţa e fracţionată după un preţ unic: douăzeci de mii de franci. Mă aşez lîngă el, pe bancheta din spate a maşinii lui Montuire şi-l întreb:

— Încotro?

Maşina porneşte încet, schimbă direcţia la capătul liniei de autobuz şi se îndreaptă spre Paris.

— Faceţi la stînga, pe bulevardul de centură, ordonă Robillard, o luăm pe autostradă.

Montuire se execută şi, curînd, iată-ne la poarta Saint-Cloud.

— Atît mi-ar mai lipsi, să mă vadă Emile în maşina poliţiei, murmură Mathieu, făcîndu-se mic, în fundul Citroën-ului.

Intrăm pe Boulevard de la Reine şi ajungem la tunelul de pe autostradă. E 10.

— Mă gîndeam să mergem la un amic în Fécamp, spune Robillard, un fost borfaş, dă camere mobilate cu chirie, numai că e cam departe, pe puţin două sute de kilometri.

Fac un calcul rapid:

— Asta-nseamnă că am putea fi acolo într-o oră, fără să ne iasă sufletul; ajungem la prînz, tocmai bine ca să mîncăm. Unde mai pui că facem şi o plimbare.

Montuire apasă pe accelerator. Părăsim autostrada. şi pornim pe RN 12, spre Evreux. La Bonnière, pe deal, Robillard se întoarce spre mine:

— Cunosc şi la Rouen pe cineva, dar e peşte şi mă-ntreb dacă Emile o să privească asta cu ochi buni.

— Nu cred, îl asigur eu, proxeneţii au reputaţie de turnători,

Îmi muşc limba dar Mathieu nu răspunde. Trecem prin Pacy-sur-Eure, apoi prin Evreux,

După încă zece kilometri. În stînga şoselei, un panou: Auberge de la Mère Odue.

— O! sare deodată Robillard, păi ăsta-i al unui prieten de-al meu. Fir-ar să fie, cum am uitat! Nu-i nevoie să mergem mai departe. Duceţi-vă cu maşina două sute de metri mai încolo şi lăsaţi pe mine, mă descurc eu.

— Ce-ai de gînd?

— Mă duc să-mi umplu burta. Îi zic că vin de la Deauville. Aşteptaţi-mă acolo, în iarbă, şi pe la două-trei sînt înapoi. Împrumutaţi-mi portofelul.

— Şi noi unde mîncăm?

— Aşa-i, recunoaşte Mathieu. Haideţi atunci pînă-n primul sat şi ne întoarcem.

La mezelăria din Saint-Martin-la-Campagne cumpărăm nişte senvişuri enorme cu şuncă şi cu pateu, şi ne întoarcem la Quatre-Routes, nu departe de han, în comuna Claville. Montuire îi încredinţează lui Robillard maşina. Întinşi în iarbă, ne înfulecăm senvişurile, cu ochii pironiţi pe Citroën-ul nostru negru care staţionează acum în faţa; restaurantului tuşii Odue,

Se scurg două ore. În fine, îl zăresc pe Mathieu ieşind din han împreună cu un tînăr îmbrăcat în halat alb de bucătar. Cînd e din nou lîngă noi, ne spune satisfăcut că Grignard, hotelierul, e dispus să-i găzduiască prietenul care, chipurile, are nevoie de linişte, de hrană îmbelşugată şi de aer curat. N-au discutat preţul pensiunii, socotind că e o chestiune secundară.

Ne întoarcem la Paris mulţumiţi dar şi nervoşi. Mîine, la aceeaşi oră, dacă lucrurile merg bine, Emile Buisson se va afla într-un loc sigur, doar de mine cunoscut, la adăpost de întreprinzătorii mei colegi. Mîine e 1 iunie. 10 pică într-o sîmbătă, aşa că-l vom putea interoga liniştiţi duminică, ţinînd încă secretă arestarea.

— Am ajuns, ne anunţă Montuire.

Ridic capul şi constat că, într-adevăr, ne aflăm pe strada Saussaies. Trebuie să-i comunic Şefului ultima bucurie: Robillard nu mai are maşină să-l ducă pe Buisson la Claville. Iar mutarea în această ultimă vizuină nu suferă amînare.

— Bani i-am dat, armă i-am dat, cu cartuşe cu tot, i-am dat şi ascunzătoare cu tot confortul, acum trebuie să-i găsim Domnului Emile şi o maşină pe plac, răbufnesc eu. Parc-am fi Armata Salvării Publice!

— Simplu accident de parcurs, Borniche, mă linişteşte Şeful. Am exact ce ne trebuie. Ne-ntîlnim mîine toţi trei lîngă casa mea.

Resursele acestui om mă lasă pur şi simplu cu gura căscată.