Educaţia sentimentală

Apoi se întoarse îmbrăcată corect. Mijlocul, ochii, foşnetul rochiei, tot îl încânta. Frédéric se stăpânea să n o acopere cu săru­tări.

– Îţi cer iertare, spuse ea, dar nu puteam...

Avu îndrăzneala s o întrerupă:

– Totuşi... erai foarte bine... adineauri.

Ea găsi, fără îndoială, complimentul cam grosolan, pentru că pomeţii i se îmbujorară. Frédéric se temu că o jignise. Ea urmă:

– Ce întâmplare fericită te aduce?

El nu ştiu ce să răspundă; apoi, după un râset scurt care îi dădu timpul să se gândească:

– Ai să mă crezi, dacă am să ţi spun?

– De ce nu?

Frédéric povesti că visase noaptea trecută un vis îngrozitor.

– Am visat că erai bolnavă grav, pe moarte.

– Oh! nici eu, nici bărbatul meu nu suntem niciodată bolnavi!

– Eu nu te am visat decât pe dumneata, spuse el.

Ea îl privi cu un aer liniştit.

– Visele nu se realizează totdeauna.

Frédéric se bâlbâi, îşi căută cuvintele şi se aruncă în sfârşit într o frază lungă asupra afinităţii sufletelor. Exista o forţă care poate, străbătând spaţiul, să pună în legătură două persoane, să le aver­tizeze despre cele ce simt şi să le facă să se întâlnească.

Ea îl asculta, cu capul plecat, zâmbind cu zâmbetul ei frumos. El o observa cu coada ochiului, bucuros, şi îşi revărsa dragostea mai liber, mai uşor, la adăpostul acestei banalităţi. Ea îi propuse să i arate fabrica; şi pentru că stăruia, el primi.

Ca să l distreze mai întâi cu ceva amuzant, îi arătă un fel de muzeu care împodobea scara. Obiectele agăţate de pereţi sau aşe­zate pe poliţe dovedeau eforturile şi pasiunile succesive ale lui Arnoux. După ce căutase roşul de aramă al chinezilor, voise să facă majolică, faianţă, stil etrusc, oriental, să încerce în sfârşit unele din perfecţionările realizate mai târziu. Aşa că se remarcau în acea serie vase mari acoperite de mandarini, bliduri de un castaniu auriu sclipitoare, oale înfrumuseţate cu scrieri arabe, ulcioare în stilul Renaşterii şi farfurii mari cu două personaje, ce erau desenate în sanghină, într un chip gingaş şi vaporos. Acum fabrica litere pentru firme şi etichete de vin; dar inteligenţa lui nu era destul de mare pentru a ajunge până la Artă, nici destul de burgheză pentru a viza numai profitul, în aşa chip încât, fără să mulţumească pe nimeni, se ruina. Se uitau amândoi la aceste lucruri, când trecu domnişoara Marthe.

– Nu l recunoşti? îi spuse maică sa,.

– Ba da! rosti ea salutându l, în vreme ce privirea ei limpede şi bănuitoare, privirea ei de fecioară, părea să şoptească: "Ce cauţi tu aici?" şi urcă treptele, cu capul puţin întors spre un umăr.

Doamna Arnoux îl duse pe Frédéric în curte, apoi îi explică pe un ton serios cum se fărâmă pământul, cum se curăţă, cum se cerne.

– Cel mai important lucru e pregătirea pastelor.

Şi îl duse într o sală plină de căzi, în care se învârtea în jurul lui însuşi un ax vertical, înarmat cu braţe orizontale. Lui Frédéric îi era necaz că nu refuzase pe faţă propunerea ei de adineauri.

– Sunt hârdaiele, spuse ea.

Cuvântul îi păru grotesc şi parcă necuviincios în gura ei.

De la un capăt la celălalt al tavanului alergau curele care se înfăşurau pe tambururi, şi totul se mişca necontenit, matematic, enervant.

Ieşiră de acolo şi trecură pe lângă o cabană în ruine, în care se puneau odinioară uneltele de grădinărit.

– Nu mai foloseşte la nimic, spuse doamna Arnoux.

El răspunse, cu o voce tremurătoare:

– Fericirea ar putea să se cuibărească în ea!

Vuietul pompei de foc îi acoperi cuvintele şi intrară în atelierul de schiţare.

Nişte bărbaţi, aşezaţi la o masă îngustă, puneau în faţa lor, pe un disc care se învârtea, o cantitate de pastă; mâna lor stângă îi curăţa interiorul, dreapta îi mângâia suprafaţa, şi vedeai ridicându se vase ca nişte flori care se deschideau.

Doamna Arnoux puse să se arate tiparele pentru lucrările mai grele.

În altă odaie se făceau fileturile, gâturile, liniile de relief. La etajul de deasupra se curăţau defectele şi se astupau cu ipsos gău­relele pe care le lăsaseră operaţiile precedente.

Pe planşeuri, în colţuri, în mijlocul coridoarelor, pretutindeni se aliniau oale.

Frédéric începu să se plictisească.

– Te oboseşte poate? spuse ea.

Temându se că va fi nevoit să şi sfârşească aici vizita, el mani­festă, dimpotrivă, mult entuziasm. Îi părea chiar rău că nu se dedi­case acestei industrii.

Ea păru surprinsă.

– Desigur! Aş fi putut trăi lângă dumneata!

Şi, pentru a i evita privirea, doamna Arnoux luă de pe o con­solă câteva cocoloaşe de pastă rămase de la o modelare greşită, făcu din ele o turtiţă şi îşi imprimă mâna deasupra.

– Pot lua eu asta? zise Frédéric.

– Doamne, cât eşti de copil!

Era gata să răspundă, când intră Sénécal.

Domnul sub director chiar de pe prag îşi dădu seama de o încăl­care a regulamentului. Atelierele trebuiau măturate în fiecare săptămână; era sâmbătă şi cum muncitorii n o făcuseră, Sénécal le declară că aveau să rămână o oră mai mult.

– Cu atât mai rău pentru voi!

Se aplecară peste piesele lor, fără să murmure; dar le ghiceai furia după respiraţia aspră a piepturilor. Dealtfel, nu erau uşor de condus, toţi fuseseră daţi afară de la fabrica cea mare. Republicanul îi guverna cu asprime. Om al teoriilor, nu preţuia decât masele şi se arăta fără milă faţă de indivizi.

Frédéric, stânjenit de prezenţa lui, o întrebă în şoaptă pe doamna Arnoux dacă nu se puteau vedea cuptoarele. Coborâră la parter; tocmai îi explica întrebuinţarea casetelor, când Sénécal, care îi urmase, se aşeză între ei.

Continuă el însuşi demonstraţia, vorbi îndelung despre diferite soiuri de combustibile, despre coacere, periscoape, cuptoare de ardere a oalelor, anglobe, glazuri şi metale, îngrămădind termeni de chimie, clorură, sulfură, borax, carbonat. Frédéric nu pricepea nimic şi se întorcea în fiecare minut spre doamna Arnoux.

– Nu asculţi, spuse ea, totuşi domnul Sénécal e foarte limpede. Cunoaşte toate aceste lucruri mult mai bine decât mine.

Matematicianul, măgulit de această laudă, propuse să i arate cum se pun culorile. Frédéric întrebă cu o privire neliniştită pe doamna Arnoux. Ea rămase nepăsătoare, nevoind fără îndoială nici să fie singură cu el, dar nici să l părăsească. El îi oferi braţul.

– Nu! Mulţumesc! scara e prea îngustă!

Şi când se aflară sus, Sénécal deschise uşa unei încăperi pline de femei.

Mânuiau pensule, fiole, scoici, plăci de sticlă. De a lungul corni­şei, lângă perete, se aliniau planşe gravate; bucăţele de hârtie fină pluteau în aer; şi o sobă de tuci răspândea o temperatură dezgustă­toare, în care se amesteca mirosul de terebentină.

Aproape toate muncitoarele aveau costume foarte murdare. Totuşi se remarca una care purta o basma de mătase şi cercei lungi. Mică şi dolofană, avea ochii mari, negri şi buze cărnoase de negresă. Pieptul bogat îi ieşea în relief prin cămaşa strânsă la mijloc de cordo­nul fustei; şi, cu un cot pe banc, în vreme ce celălalt atârna în jos, privea vag, departe, în câmpie. Lângă ea zăcea o sticlă de vin şi nişte mezeluri.

Regulamentul interzicea să se mănânce în ateliere, măsură de curăţenie pentru lucru şi de igienă pentru muncitori.

Sénécal, din sentimentul datoriei sau din nevoia de despotism, strigă de departe, arătând un afiş într o ramă:

– Hei, tu de colo, cea din Bordeaux! Citeşte mi tare articolul 9.

– Eh, şi pe urmă?

– Pe urmă, domnişoară? Ai să plăteşti o amendă de trei franci!

Ea îl privi în faţă, nesinchisită.

– Şi ce mi pasă mie? Când s o întoarce patronul are să mi ridice amenda dumitale! Puţin îmi pasă de dumneata, jupâne!

Sénécal, care se plimba cu mâinile la spate, ca un pedagog într o sală de clasă, se mulţumi să zâmbească.

– Articolul 13, nesupunere, zece franci!

Femeia începu să lucreze. Doamna Arnoux, din cuviinţă, nu spunea nimic, dar încruntă din sprâncenc. Frédéric şopti:

– Ah! eşti foarte aspru pentru un democrat!

Celălalt răspunse cu măreţie:

– Democraţia nu e dezmăţul individualismului. E egalitatea în faţa legii, repartiţia, muncii, ordinea!

– Uiţi omenia! spuse Frédéric.

Doamna Arnoux îi luă braţul: Sénécal, jignit poate de apro­barea asta tăcută, plecă.

Frédéric simţi o mare uşurare. De dimineaţă căuta prilejul de a se mărturisi; venise. Dealtfel, mişcarea spontană a doamnei Arnoux îi părea a cuprinde făgăduieli; îi ceru, ca să şi încălzească picioarele, să urce în odaia ei. Dar când fu aşezat lângă ea, începu să fie iar încurcat; nu avea un punct de plecare. Din fericire, îi veni în minte Sénécal.

– Nimic mai prostesc decât pedeapsa asta, spuse el.

Doamna Arnoux răspunse:

– Uneori severitatea e indispensabilă.

– Cum, dumneata care eşti atât de bună! Oh, mă înşel! pentru că îţi place uneori să provoci suferinţă!

– Nu pricep enigmele, prietene.

Şi privirea ei, mai aspră decât cuvintele, îl opri. Frédéric era hotărât să continue. Un volum de Musset se găsea din întâmplare pe scrin. Răsfoi câteva pagini, apoi începu să vorbească despre dragoste, despre disperările şi furiile ei.

Toate astea, după doamna Arnoux, erau necuviinţe sau lucruri artificiale.

Tânărul se simţi rănit de tăgada asta; şi, ca s o combată, cită ca pildă sinuciderile care se văd în ziare, preamări marile tipuri din literatură, Fedra, Didona, Romeo, Des Grieux. Se încurcă în propriile i teorii.

Focul nu mai ardea în cămin, ploaia biciuia ferestrele. Doamna Arnoux, fără să se clintească, stătea cu amândouă mâinile pe braţele fotoliului; băierile bonetei îi cădeau ca fâşiile de pe capul unui sfinx; profilul ei pur se decupa palid în mijlocul umbrei.

Simţea dorinţa să se arunce la picioarele ei. Pe culoar se auzi un trosnet şi el nu îndrăzni.

Dealtfel, era împiedicat de un fel de teamă religioasă. Rochia aceea – care se contopea cu întunericul – îi păru nemăsurată, infinită, de neridicat; şi tocmai din pricina asta dorinţa lui creştea. Dar teama de a face prea mult sau de a nu face îndeajuns îi nimicea orice discernământ.

"Dacă îi displac, se gândea el, să mă alunge! Dacă mă vrea, să mă încurajeze!"

Spuse, suspinând:

– Deci, nu admiţi că un bărbat poate iubi... o femeie?

Doamna Arnoux răspunse:

– Când e de măritat, o iei de nevastă; când aparţine altuia, te îndepărtezi.

– Va să zică fericirea e cu neputinţă?

– Nu! Dar n o găseşti niciodată în minciună, în nelinişti şi remuşcări.

– Ce are a face! Ai avut bucurii sublime.

– Experienţa e prea costisitoare!

Frédéric vru s o atace ironizând o:

– Virtutea nu e deci decât laşitate?

– Spune mai curând clarviziune. Chiar celor care or uita dato­ria sau religia, le ar ajunge simplul bun simţ. Egoismul e o bază solidă pentru înţelepciune.

– Ah! ce maxime burgheze rosteşti!

– Dar nu mă laud a fi o mare doamnă!

În clipa aceea veni în fugă băieţelul.

– Mamă, vii la cină?

– Da, numaidecât!

Frédéric se ridică; în acelaşi timp se ivi Marthe. Nu se putea hotărî să plece; şi, cu o privire plină de rugăminţi, o întrebă:

– Aceste femei despre care vorbeşti sunt deci insensibile?

– Nu! ci surde, când e nevoie.

Şi stătea în picioare, pe pragul odăii, cu cei doi copii lângă ea. Frédéric se înclină, fără să spună un cuvânt. Ea îi răspunse tăcut la salut.

La început simţi o uluială nesfârşită. Acel fel de a l face să înţe­leagă zădărnicia speranţei lui îl zdrobea. Se simţea pierdut ca un om căzut în fundul unei prăpăstii, care ştie că nu va fi ajutat şi că trebuie să moară.

Cu toate astea mergea, dar fără să vadă nimic, la întâmplare; se poticnea de pietre; greşi drumul. Un zgomot de saboţi îi răsună în ureche; erau lucrătorii care ieşeau din topitorie. Atunci îşi dădu seama unde era.

În zare, felinarele căii ferate desenau o linie de focuri. Ajunse tocmai când pleca trenul, se lăsă împins într un vagon şi adormi.

Peste un ceas, seara, pe bulevarde, veselia Parisului împinse deodată călătoria lui într un trecut îndepărtat încă de pe atunci. Voia să fie puternic şi îşi uşura inima ponegrind o pe doamna Arnoux prin epitete jignitoare.

"E o dobitoacă, o gâscă, un animal, să nu ne mai gândim la ea".

Când ajunse acasă, găsi pe biroul lui o scrisoare de opt pagini pe hârtie lucioasă, cu iniţialele R.A.

Începea prin mustrări prieteneşti:

"Ce se întâmplă cu dumneata, dragul meu? Mă plictisesc."

Dar scrisul era atât de îngrozitor încât Frédéric era gata să arunce tot teancul, când zări, în post scriptum:

"Mă bizui pe dumneata mâine, să mă duci la curse".

Ce însemna invitaţia asta? Era iar un renghi al Mareşalei? Dar nu ţi baţi joc de două ori de acelaşi om şi, apucat de curiozi­tate, reciti cu atenţie scrisoarea.

Frédéric desluşi "Neînţelegere... greşeală... dezamăgire... Bieţi copii ce suntem!... Ca două fluvii care se întâlnesc!" etc.

Acest stil contrasta cu limbajul obişnuit al femeii uşoare. Ce schimbare se întâmplase oare?

Păstră multă vreme foile în mână. Miroseau a iris; în forma lite­relor şi în depărtarea neregulată a liniilor era un fel de dezordine de toaletă care îl tulbură.

"De ce nu m aş duce? îşi spuse el în sfârşit. Dar dacă ar şti doamna Arnoux? Ah! s o ştie! Cu atât mai bine! şi să fie geloasă! Asta mă va răzbuna!"
IV
Mareşala era gata şi îl aştepta.

– E drăguţ din partea ta! zise ea, aţintindu şi asupra lui ochii frumoşi, drăgăstoşi şi veseli.

După ce şi legă bridele pălăriei, se aşeză pe divan, fără nici un cuvânt.

– Plecăm? întrebă Frédéric.

Ea se uită la pendulă.

– O, nu! peste o oră şi jumătate, ca şi cum şi ar fi pus în sinea ei această limită nehotărârii sale.

În sfârşit, pendula sună ora fixată.

– Eh, andiamo, caro mio³⁴!

Îşi mai netezi o dată părul pe tâmple, dădu câteva ordine Delphinei.

– Doamna se întoarce la masă?

– De ce? O să luăm masa împreună, undeva, la Café Anglais, unde vrei!

– Bine.

Căţeii scheunau în jurul ei.

– Îi luăm cu noi, nu?

Frédéric îi duse el însuşi până la trăsură. Era o berlină închiriată, cu doi cai de poştă şi un surugiu; valetul lui stătea pe bancheta din spate. Mareşala păru încântată de aceste atenţii; după ce se aşeză, îl întrebă dacă mai fusese pe la Arnoux în ultima vreme.

– Nu, de o lună, spuse Frédéric.

– Eu l am întâlnit alaltăieri, voia să vină la mine şi astăzi. Are însă tot felul de încurcături, un alt proces, nu mai ştiu ce. Ce om ciudat!

– Da, foarte ciudat!

Frédéric adăugă cu un aer indiferent:

– Apropo, îl mai vezi pe... cum îl cheamă? fostul cântăreţ, Delmar?

Ea răspunse sec:

– Nu, s a terminat.

Deci ruptura lor era certă. Frédéric începu să spere.

Coborâră la pas cartierul Bréda; străzile, duminica, erau pustii, şi îndărătul geamurilor se zăreau mutre de burghezi; trăsura porni mai repede; trecătorii întorceau capul la zgomotul roţilor, pielea poclitului ridicat lucea, valetul îşi arcuia talia, iar cei doi căţei havanezi, unul lângă altul, păreau două manşoane de hermină, aşezate pe perne. Frédéric se lăsa legănat de arcurile trăsurii. Mareşala întorcea capul, când la dreapta, când la stânga, zâmbind.

Pălăria ei de pai sidefiu avea o garnitură de dantelă neagră. Gluga pelerinei îi flutura în vânt; se apăra de soare sub o umbrelă de satin mov, ascuţită la vârf ca o pagodă.

– Ce degeţele încântătoare! zise Frédéric, luându i încetişor cealaltă mână, cea stângă, împodobită cu o brăţară de aur în formă de lănţişor. Ia te uită, ce drăguţă e; de la cine o ai?

– O, o am demult, spuse Mareşala.

Tânărul nu obiectă nimic la acest răspuns ipocrit. Vru mai curând să profite de împrejurări. Şi, ţinând o de încheietura niâinii, îşi apăsă buzele între mănuşă şi manşetă.

– Termină, poate să ne vadă cineva.

– Ei şi! Ce importanţă are?

După piaţa Concorde, o luară pe cheiul Conférence şi pe cheiul Billy, unde era un cedru îutr o grădină. Rosanette credea că Liba­nul e în China; râse ea însăşi de ignoranţa ei şi l rugă pe Frédéric să i dea lecţii de geografie. Apoi, lăsând palatul Trocadéro la dreap­ta, traversară podul Iéna, şi se opriră, în sfârşit, în mijlocul lui Champ de Mars, lângă celelalte trăsuri trase pe hipodrom.

Movilele de iarbă erau acoperite de oameni din popor. Se zăreau curioşi pe balconul Şcolii Militare: şi cele două pavilioane din afara padocului, cele două tribune cuprinse în incinta lui, şi o a treia în faţa tribunei regale erau pline de o mulţime elegantă care dovedea, prin ţinuta ei, respectul faţă de această distracţie, încă nouă pentru ea. Publicul obişnuit al curselor, mai ales în acea vreme, avea o înfăţişare mai puţin vulgară; era epoca pantalo­nilor prinşi sub talpă, a gulerelor de catifea şi a mănuşilor albe. Femeile, îmbrăcate în culori vii, purtau rochii cu talie lungă şi, aşezate pe treptele estradelor, păreau nişte straturi de flori, împes­triţate cu negru, ici şi colo, de costumele întunecate ale bărbaţilor. Dar toate privirile se îndreptau către celebrul algerian Bou Maza, care stătea nepăsător, între doi ofiţeri de stat major, într una din tribunele speciale. În cea a Jockey Clubului nu erau decât domni gravi.

Cei mai entuziaşti se aşezaseră jos lângă pista despărţită de două rânduri de ţăruşi, pe care se întinseseră frânghii; în ovalul imens pe care l desena această alee, vânzători de lapte de cocos îşi învârteau hârâitoarele, alţii vindeau programul curselor, alţii ţigări de foi, un zumzet neîncetat se înălţa; guarzi municipali treceau încoace şi încolo; un clopot, atârnat de un stâlp acoperit de cifre, răsună. Cinci cai apăruseră şi toată lumea intră în tribune.

În timpul acesta, nori mari atingeau cu caierele lor vârful ulmi­lor din faţă. Rosanette se temea de ploaie.

– Am umbrele, spuse Frédéric, şi tot ce trebuie ca să ne dis­trăm, adăugă el ridicând capacul lăzii trăsurii, unde erau provizii de mâncare într un coş.

– Bravo! ne înţelegem bine!

– Şi o să ne înţelegem şi mai bine, nu i aşa?

– S ar putea! zise ea înroşindu se.

Jocheii, cu cazaca lor de mătase, se străduiau să şi alinieze caii ţinându i cu amândouă mâinile.

Cineva cobori un drapel roşu. Atunci, toţi cinci deodată, aplecându se peste coamele cailor, plecară. La început rămaseră strânşi unul lângă altul, formând o singură masă; curând însă ea se lungi, se desfăcu; cel care purta cazaca galbenă era să cadă chiar pe la mijlocul primului tur; multă vreme, situaţia păru nehotărâtă între Filly şi Tibi; apoi, Tom Pouce ajunse în frunte; dar Clubstich, care rămăsese cel din urmă de la plecare, îi ajunse şi sosi primul, depăşind pe Sir Charles cu două lungimi; fu o surpriză; se auzeau strigăte; barăcile de scânduri vibrau de tropăituri.

– Ce bine ne distrăm! spuse Mareşala. Te iubesc, dragul meu!

Frédéric nu se mai îndoia de fericirea lui; acest ultim cuvânt al Rosanettei îl încredinţa.

La o sută de paşi, într o cabrioletă englezească, apăru o doamnă care se apleca peste portieră, apoi se retrăgea repede; repetă gestul de mai multe ori: Frédéric nu putu să i vadă faţa. Îl încerca o bănu­ială, i se părea că e doamna Arnoux. Cu neputinţă totuşi! De ce ar fi venit?

Coborî din trăsură spunând că se duce să vadă ce mai e pe la padoc.

– Nu eşti deloc galant, spuse Rosanette.

Nici n o ascultă şi merse mai departe. Cabrioleta, întorcându se, o luă în trap.

În aceeaşi clipă, Frédéric fu înşfăcat de Cisy.

– Bună ziua, dragă! Ce mai faci? Hussonnet e colo. Ascultă!

Frédéric încerca să se desprindă de el, ca să ajungă cabrioleta. Mareşala îi făcea semne să se întoarcă lângă ea. Cisy o zări şi se încăpăţână să meargă să o salute.

De când nu mai purta doliu după bunica lui, îşi realiza idealul, izbutea să aibă o notă originală. Vestă scoţiană, veston scurt, funde late la pantofii decoltaţi şi biletul de intrare la panglica pălăriei, nimic nu lipsea, într adevăr, din ceea ce numea el însuşi "şicul" său, un şic englezesc şi de muşchetar. Întâi se pâlnse de Champ de Mars, turf execrabil, vorbi apoi de cursele de la Chantilly şi de farsele care se făceau acolo, se jură că poate să bea douăspre­zece pahare de şampanie cât timp bate miezul nopţii, propuse Mareşalei să parieze, alinta încetişor cei doi căţeluşi şi, sprijinindu se în celălalt cot de portiera trăsurii, continua să debiteze prostii, cu măciulia bastonului în gură, cu picioarele depărtate, cu şalele cam­brate. Alături, Frédéric fuma, căutând mereu să descopere ce se întâmplase cu cabrioleta.

Clopotul sună din nou. Cisy plecă, spre marea bucurie a Rosanettei, care pretindea că o plictiseşte.

A doua cursă nu avu nimic deosebit, nici a treia, afară de faptul că un om fu scos pe targa. A patra, în care opt cai se întreceau pentru premiul municipiului, fu mai interesantă.

Spectatorii din tribune se urcaseră pe bănci. Ceilalţi, în picioare în trăsuri, urmăreau cu binoclul în mână evoluţia jocheilor; aceştia treceau ca nişte pete roşii, galbene, albe şi albastre de a lungul mulţimii care stătea de jur împrejurul hipodromului. De departe, viteza lor nu părea prea mare: la celălalt capăt, păreau chiar că încetinesc şi că nu mai înaintează decât alunecând, iar burţile cailor atingeau pământul fără ca picioarele lor întinse să se îndoaie. Dar, întorcându se repede, creşteau; trecerea lor tăia vântul, pământul se cutremura, pietrele zburau; aerul, năvălind în cazacele jocheilor, le făcea să palpite ca nişte pânze; îşi plesneau caii cu cravaşa ca să ajungă la potou; ăsta era scopul. Se scoteau cifrele, se înălţau altele; şi, în mijlocul aplauzelor, calul învingător se târa până la padoc, acoperit de sudoare, cu genunchii înţepeniţi, cu gâtul plecat, în timp ce călăreţul, dându şi parcă sufletul în şa, se ţinea de şale.

O contestaţie, întârzie ultima plecare. Mulţimea, care se plic­tisea, se risipi. Grupuri de bărbaţi stăteau de vorbă lângă tribune. Spuneau lucruri deocheate; doamnele plecară, scandalizate de veci­nătatea femeilor uşoare.

Erau acolo şi celebrităţi ale balurilor publice, artiste din teatrele de bulevard; şi nu celor mai frumoase li se adresau cele mai multe omagii. Bătrâna Georgine Aubert, cea pe care un autor de vodeviluri o numea Ludovic al XI lea al prostituţiei, îngrozitor de vop­sită şi scoţând din când în când un fel de râs care aducea a mârâit, stătea întinsă, în caleaşcă, sub pelerina ei de jder, ca în mijlocul iernii. Doamna de Remoussot, la modă de când cu procesul ei, trona pe capra unui brec în tovărăşia unor americani; şi Thérèse Bachelu, cu aerul ei de madonă gotică, umplea cu cele douăspre­zece volane plisate interiorul docarului său, care avea, în locul burdu­fului, o jardinieră cu trandafiri. Mareşala era geloasă pe aceste celebrităţi: ca să se facă şi ea remarcată, începu să gesticuleze şi să vorbească tare.

Nişte domni o recunoscură şi o salutară. Ea le răspunse, spunându i lui Frédéric cum îi cheamă. Toţi erau conţi, viconţi, duci şi marchizi; iar el se umfla în pene, pentru că toţi ochii exprimau un oarecare respect pentru norocul lui.

Cisy nu părea mai puţin fericit în cercul de bărbaţi maturi care îl înconjura. Aceştia surâdeau pe deasupra cravatelor, bătându şi joc de el parcă; în sfârşit strânse mâna celui mai bătrân dintre ei şi veni spre Mareşala.

Ea înghiţea cu o lăcomie afectată o felie de pateu de ficat de gâscă; Frédéric, supus, o imita, ţinând o sticlă de vin pe genunchi.

Cabrioleta reapăru, era doamna Arnoux, care păli îngrozitor.

– Dă mi şampanie! spuse Rosanette. Şi, ridicând cât putu mai sus paharul plin, strigă:

– Hei, voi de colo! femeile cinstite, soţia protectorului meu, hei!

Izbucniră râsete în jurul ei, cabrioleta dispăru. Frédéric o trăgea de rochie, gata să se înfurie. Dar Cisy era acolo, în aceeaşi atitudine ca mai înainte; şi, cu un surplus de îndrăzneală, o invită pe Rosa­nette să ia masa cu el seara.