Educaţia sentimentală



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə19/32
tarix07.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#91030
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32

Într o seară sosi tulburat.

De dimineaţă, pe bulevard, un bărbat care alerga cu sufletul la gură îl izbise în treacăt; şi dându şi seama că e un prieten al lui Sénécal, îi spusese:

L au arestat chiar acum, o iau la sănătoasa.

Totul era adevărat. Dussardier adunase informaţii ziua întreagă. Sénécal era la închisoare, acuzat de atentat politic.

Fiul unui contramaistru, născut la Lyon, unde avusese profesor pe un fost discipol al lui Chalier, îndată ce sosise la Paris, reuşise să intre în Asociaţia Familiilor40; obiceiurile lui erau cunoscute; poliţia îl supraveghea. Se bătuse în insurecţia din mai 183941 şi de atunci stătea în umbră, dar era din ce în ce mai exaltat, un fanatic al lui Alibaud, amestecând reproşurile sale la adresa societăţii cu cele ale poporului împotriva monarhiei, şi trezindu se în fiecare dimineaţă cu speranţa unei revoluţii, care să schimbe faţa lumii în cincisprezece zile sau într o lună. În sfârşit, scârbit de indolenţa fraţilor săi, furios că visele sale nu se realizează şi pierzându şi nădej­dea pentru patrie, intrase ca chimist în complotul bombelor incendi­are; îl prinseseră transportând o cantitate de praf de puşcă, pe care o ducea s o încerce la Montmartre, încercare supremă pentru a restabili Republica.

Şi lui Dussardier republica îi era scumpă, căci ea însemna – credea el – eliberarea şi fericirea universală. Într o zi, la cincisprezece ani, pe strada Transnonain42, în faţa prăvăliei unui băcan, văzuse soldaţi cu baioneta roşie de sânge, cu fire de păr lipite de patul puştii; de atunci, guvernul îl scotea din fire ca însăşi întru­chiparea nedreptăţii. El confunda oarecum jandarmii cu asasinii: un trădător era în ochii lui un paricid. Atribuia cu naivitate Pute­rii tot răul de pe pământ; şi o ura cu o ură profundă, permanentă, care i umplea inima şi i ascuţea sensibilitatea. Declamaţiile lui Séné­cal îl orbiseră. N avea nici o importanţă dacă era vinovat sau nu, dacă încercarea lui era odioasă. Trebuia ajutat, deoarece era o vic­timă a Autorităţii.

– Pairii au să l condamne, desicur. Apoi au să l ducă într o dubă, ca pe un ocnaş, şi au să l închidă la Mont Saint Michel, unde guvernul pune să i omoare. Austen43 a înnebunit! Steuben44 s a sinucis. Ca să l transporte pe Barbès într o celulă, l au târât de picioare, de păr. L au călcat în picioare, şi capul lui sărea din treaptă în treaptă de a lungul scării. Ce grozăvii! Ticăloşii!

Hohote de mânie îl înăbuşeau, şi se învârtea prin cameră, cuprins parcă de o mare spaimă.

– Ar trebui totuşi să facem ceva! Haide! eu nu ştiu ce! Dacă am încerca să l scoatem, ce zici? Putem să ne năpustim asupra escortei, în coridor, în timp ce l vor duce la Luxembourg. Doisprezece oameni hotărâţi pătrund oriunde!

Era atâta înflăcărare în ochii lui, încât Frédéric tresări.

Sénécal îi apăru mai mare decât credea el. Îşi aminti suferinţele, viaţa lui aspră; fără să simtă faţă de el entuziasmul lui Dussardier, îl admira totuşi, ca pe orice om care se sacrifică pentru o idee. Îşi spunea că, dacă l ar fi ajutat, Sénécal n ar fi ajuns aici; şi cei doi prieteni căutau împreună cu trudă vreo combinaţie ca să l salveze.

Le fu cu neputinţă să ajungă până la el.

Frédéric se informa despre soarta lui din ziare, şi timp de trei săptămâni frecventă cabinetele de lectură.

Într o zi, îi căzură în mână mai multe numere din Le Flambard. Articolul de fond, invariabil, era consacrat doborârii unui om ilustru. Apoi veneau ştirile mondene, bârfelile. Îşi mai băteau joc de Odeon, de Carpentras, de piscicultura şi de condamnaţii la moarte, dacă erau. Dispariţia unui pachebot furniza material de glumă timp de un an, în coloana a treia, un critic de artă dădea, sub forma unei anec­dote sau a unui sfat, reclame de croitori, cronici de la recepţii, anunţuri de vânzări, analize de cărţi, tratând în acelaşi fel un volum de versuri şi o pereche de cizme. Singura parte serioasă era critica teatrelor mici, în care ziarul se îndârjea împotriva a doi, trei direc­tori; şi interesele Artei erau invocate în legătură cu decorurile de la Funambules sau cu rolul de îndrăgostită de la Délassements.

Frédéric era cât pe ce să arunce toate astea, când îi căzu sub ochi un articol intitulat: "O puicuţă între trei tipi". Era povestea duelu­lui său, relatată în stil glumeţ, galic. Se recunoscu fără greutate, căci era desemnat prin următoarea glumă, care revenea adesea: "Un tânăr de la liceul din Sens căruia îi lipseşte bunul simţ". Era înfăţişat chiar ca un biet provincial, un prostănac obscur care încerca să aibă relaţii cu lumea bună. Cât despre Viconte, el avea rolul cel frumos, mai întâi la cină, unde intrase cu forţa, apoi în rămăşagul pe care l câştigase, deoarece plecase cu fata, şi în sfârşit pe teren, unde se comportase ca un gentilom. Nu se tăgăduia chiar bravura lui Frédéric, dar se da de înţeles că un mijlocitor, însuşi protectorul fetei, intervenise tocmai la momentul potrivit. Totul se termina cu această frază, plină, poate, de viclenie:

"De unde vine afecţiunea lor? Iată întrebarea! şi, cum spune don Bazilio, cine dracu e înşelat aici?"

Era, fără cea mai mică îndoială, o răzbunară a lui Hussonnet împotriva lui Frédéric, care refuzase să i împrumute cinci mii de franci.

Ce era de făcut? Dacă i ar cere socoteală, boemul ar protesta susţinând că e nevinovat, şi nu i ar folosi la nimic. Cel mai bine era să înghită găìuşca în tăcere. La urma urmei, nimeni nu citea Le Flambard.

Ieşind de la cabinetul de lectură, văzu lume adunată în faţa prăvăliei unui negustor de tablouri. Priveau un portret de femeie, în josul căruia era scris cu litere negre: "Domnişoara RoseAnnette Bron. Aparţine domnului Frédéric Moreau, din Nogent".

Era, într adevăr, ea, destul de asemănătoare, văzută din faţă, cu sânii descoperiţi, cu părul despletit şi ţinând în mână o pungă de catifea roşie, în timp ce, din spate, un păun îşi întindea ciocul spre umărul ei, acoperind peretele cu penele sale mari, în evantai.

Pellerin expunea portretul astfel, ca să l constrângă pe Frédéric să l plătească, convins că el era celebru şi că Parisul întreg, intervenind în favoarea lui, se va ocupa de acest fleac.

Era o conspiraţie oare? Pictorul şi ziaristul montaseră lovitura împreună?

Duelul nu împiedicase nimic.

Era din ce în ce mai ridicol, toată lumea îşi bătea joc de dânsul.

După trei zile, la sfârşitul lui iunie, acţiunile Nordului urcaseră cu 15 franci şi el, care cumpărase două mii luna precedentă, ajunse să câştige treizeci de mii de franci. Această mângâiere a soartei îi dădu iarăşi încredere. Îşi spuse că nu are nevoie de nimeni, că toate încurcăturile vin din pricina timidităţii şi a şovăielilor lui. Ar fi trebuit să se poarte de la început brutal cu Mareşala, să l refuze pe Hussonnet din prima zi, să nu se compromită cu Pellerin; şi, ca să arate că nimic nu l atinge, se duse la doamna Dambreuse, la una din seratele ei obişnuite.

În mijlocul anticamerei, Martinon, care sosea odată cu el, se întoarse cu un aer surprins şi chiar contrariat că l vede acolo:

– Cum, şi tu vii aici?

– De ce nu?

Şi căutând pricina acestei întâmplări, Frédéric intră în salon.

Lumina era slabă, cu toate că în colţuri se aflau lămpi; cele trei ferestre, deschise larg, înălţau paralel trei mari pătrate de umbră neagră. Sub tablouri se aflau jardiniere, care umpleau până la înălţimea unui om intervalele pereţilor, şi un ceainic de argint cu un samovar se reflecta în fund, într o oglindă. Se ridica un murmur de voci discrete, se auzea scârţâitul pantofilor pe covoare.

Zări haine negre de seară, apoi o masă rotundă luminată de un abajur mare, şapte sau opt femei în toalete de vară, şi, puţin mai departe, pe doamna Dambreuse într un fotoliu leagăn. Rochia ei de tafta mov avea mâneci cu despicături, din care ieşeau volănaşe de muselină. Nuanţa dulce a stofei se asorta cu culoarea părului; stătea tolănită pe spate, cu vârful piciorului pe o pernă, liniştită ca o operă de artă plină de delicateţe, ca o floare aleasă.

Domnul Dambreuse şi un bătrân cu părul alb se plimbau de a lungul salonului. Câţiva stăteau de vorbă pe marginea unor divănaşe, ici şi colo; ceilalţi, în picioare, formau un cerc la mijloc.

Vorbeau despre voturi, amendamente, sub amendamente, des­pre discursul domnului Grandin, despre replica domnului Benoist. Partidul al treilea, hotărât, mergea prea departe. Centrul stânga ar fi trebuit să şi amintească puţin de originile lui! Ministerul primise lovituri serioase! Însă, ceea ce era liniştitor, era că nu avea succesor. Pe scurt, situaţia se prezenta întocmai cu cea din 1834.

Cum toate acestea îl plictiseau pe Frédéric, se apropie de femei. Martinon era lângă ele, în picioare, cu pălăria sub braţ, cu capul pu­ţin întors şi atât de corect încât părea un porţelan de Sèvres. Luă o revistă, Revue des Deux Mondes45, aruncată pe masă, între l'Imitation şi Almanachul Gotha46, şi critică cu dispreţ un poet ilustru, spuse să se ducea regulat la conferinţele franciscane, se plânse de laringele lui, înghiţind din când în când o bomboană de gumă; în acelaşi timp, vorbea despre muzică, făcea pe omul uşuratic. Domni­şoara Cécile, nepoata domnului Dambreuse, care îşi broda o pereche de manşete, îl privea pe sub gene, cu ochii ei albaştrii precum cerul; şi miss John, guvernanta cu nasul cârn, îşi lăsase din mână tapi­seria, amândouă păreau că şi spun în gând:

– Cât e de frumos!

Doamna Dambreuse se întoarse către Martinon:

– Dă mi, te rog, evantaiul, care e acolo pe consolă. Nu, nu acela! Celălalt!

Se ridică în picioare; şi când el se întorcea, se întâlniră în mijlo­cul salonului, faţă n faţă; ea îi adresă câteva cuvinte, iute, reproşuri fără îndoială, judecând după expresia trufaşă a figurii ei; Martinon încercă să surâdă, apoi se duse să se amestece în discuţia oamenilor serioşi. Doamna Dambreuse îşi reluă locul şi, aplecându se peste braţul fotoliului, îi spuse lui Frédéric:

– Am văzut alaltăieri pe cineva care mi a vorbit de dumneata, pe domnul de Cisy; îl cunoşti, nu i aşa?

– Da... puţin,.

Deodată doamna Dambreuse spuse tare:

– Ah, ducesă, ce fericire!

Şi se duse până la uşă, în întâmpinarea unei bătrâne doamne micuţe, într o rochie de tafta de un cafeniu închis şi cu o bonetă de dantelă cu bride lungi. Fiică a unui tovarăş de exil al contelui d'Artois şi văduvă a unui mareşal al Imperiului – devenit pair al Franţei în 1830 –, ea ţinea şi de fosta curte şi de cea actuală şi putea obţine multe lucruri. Cei care stăteau de vorbă în picioare se dădură la o parte, apoi îşi reluară discuţia.

Acum era vorba de pauperism, zugrăvit – după părerea acestor domni – cu multă exagerare.

– Şi totuşi, obiectă Martinon, mizeria există, trebuie să recu­noaştem. Dar leacul nu depinde nici de ştiinţă şi nici de putere. E o problemă pur individuală. Când clasele de jos vor accepta să se descotorosească de vicii, vor scăpa de nevoi. Poporul n are decât să fie moral şi va fi mai puţin sărac.

După domnul Dambreuse, nu se putea ajunge la nimic bun fără o supraabundenţă de capital. Deci, singurul mijloc posibil era să se încredinţeze "cum voiau, dealtfel, saint simoniştii (Doamne, au şi ei partea lor bună! Să fim drepţi cu toată lumea), să se încredin­ţeze, cum spuneam, cauza Progresului acelora care pot face să crească avutul public!" Pe nesimţite, ajunseră la marile exploatări indus­triale, la căile ferate, la cărbune. Şi domnul Dambreuse, adresându se lui Frédéric, îi spuse încet:

– N ai venit la mine pentru afacerea aceea.

Frédéric invocă o boală dar, simţind că scuza era prea pros­tească, zise:

– Dealtfel, am avut nevoie de fondurile mele.

– Ca să cumperi o trăsură? strecură doamna Dambreuse, care trecea pe lângă el, cu o ceaşcă de ceai în mână; şi îl privi o clipă. cu capul întors peste umăr.

Ea îl credea amantul Rosanettei; aluzia era limpede. I se păru chiar lui Frédéric că toate doamnele îl priveau de departe, şopotind. Ca să afle ce gândeau, se apropie încă o dată de ele.

De cealaltă parte a mesei, Martinon, lângă domnişoara Cécile, răsfoia un album. Erau nişte litografii reprezentând costume spaniole. Citea cu glas tare explicaţiile: "Femeie din Sevilla – Grădinar din Valencia – Picador andaluz", şi, coborând ochii în josul paginii, continuă dintr o suflare:

– Jaeques Arnoux, editov. Unul dintre prietenii tăi, nu?

– Adevărat, răspunse Frédéric, jignit de aerul lui.

Doamna Dambreuse reluă:

– A, da, ai venit într o dimineaţă pentru o casă, mi se pare? da, o casă care aparţinea soţiei lui. (Asta însemna: "E metresa dumitale".)

El se înroşi până la urechi, şi domnul Dambreuse, care se apropia în clipa aceea, adăugă:

– Părea chiar că te interesezi mult de ei.

Aceste ultime cuvinte îl descumpăniră de tot pe Frédéric. Tulburarea lui, foarte vizibilă, credea el, va confirma bănuielile; dar domnul Dambreuse, apropiindu se, îi spuse pe un ton grav:

– Presupun că nu faceţi afaceri împreună.

Frédéric protestă dând din cap de mai multe ori, fără să înţe­leagă intenţia capitalistului, care voia să i dea un sfat.

Îi venea să plece. Îl reţinu numai frica de a părea laş. Un valet ridică ceştile de ceai; doamna Dambreuse vorbea cu un diplomat în frac albastru; două fete tinere, apropiindu şi frunţile, îşi arătau un inel; celelalte, aşezate în semicerc în fotolii, îşi mişcau încet feţele albe, încadrate de păr negru sau blond; în sfârşit, nimeni nu se ocupa de el. Frédéric se învârti pe călcâie; şi, printr un şir de lungi zig zaguri, ajunsese aproape de uşă, când, trecând pe lângă o con­solă, observă deasupra, între un vas chinezesc şi lemnul sculptat, un ziar împăturit în două. Îl trase puţin şi citi aceste cuvinte: Le Flambard.

Cine îl adusese? Cisy, fără îndoială. Ce importanţă avea, dealt­fel? Au să creadă toţi, poate că şi credeau, că era adevărat ce scria în articol. De ce atâta îndârjire? Era înconjurat de o ironie tăcută. Se simţea ca pierdut într un pustiu. Dar vocea lui Martinon se auzi mai tare:

– În legătură cu Arnoux, am citit printre cei implicaţi în afa­cerea bombelor incendiare numele unuia dintre funcţionarii săi, Sénécal. E al nostru?

– Chiar el, spuse Frédéric.

Martinon repetă, strigând foarte tare:

– Cum, Sénécal al nostru! Sénécal al nostru!

Atunci fu întrebat despre complot; postul lui de substitut de procuror îi furniza, desigur, informaţii.

Mărturisi însă că n avea nici una. Dealtfel, cunoştea foarte pu­ţin personajul, deoarece îl văzuse numai de două trei ori; şi îl con­sidera de fapt un individ de soi rău. Frédéric, indignat, replică:

– Ba deloc! E un băiat foarte cinstit!

– Totuşi, domnule, răspunse un proprietar, nu poţi fi cinstit când conspiri!

Cei mai mulţi dintre bărbaţii care erau acolo serviseră cel puţin sub patru guverne; şi ar fi vândut Franţa sau specia umană ca să şi apere averea, să şi cruţe o neplăcere, o încurcătură, sau chiar din simplă josnicie, dintr o adoraţie instinctivă a puterii. Toţi declarară crimele politice de neiertat. Mai degrabă se puteau ierta cele pro­venite din nevoie. Şi nu uitară să scoată la iveală veşnicul exem­plu al tatălui de familie furând veşnica bucată de pâine de la veşnicul brutar.

Un administrator spuse chiar:

– Eu, domnule, dacă aş afla că fratele meu conspiră, l aş de­nunţa.

Frédéric invocă dreptul la rezistenţă: şi, amintindu şi câteva fraze spuse de Deslauriers, cită pe Desolmes, pe Blackstone, decla­raţia drepturilor omului din Anglia, şi articolul 2 al Constituţiei din '9147. Şi chiar în virtutea acestui drept se proclamase căderea lui Napoleon; fusese recunoscut în 1830 şi înscris în fruntea Chartei.

– Dealtfel, când suveranul încalcă contractul, dreptatea per­mite să l răstorni.

– Dar e îngrozitor! exclamă soţia unui prefect.

Toate celelalte tăceau, destul de înspăimântate, ca şi cum ar fi auzit zgomotul gloanţelor. Doamna Dambreuse se legăna în foto­liul ei şi îl asculta zâmbind.

Un industriaş, fost carbonaro, încercă să i demonstreze că dinastia de Orléans e o familie minunată; fără îndoială, existau şi oarecare abuzuri...

– Şi atunci?

– Dar nu trebuie să vorbim de ele, dragă domnule! Dacă aţi şti cât de mult rău aduc în afaceri toate aceste proteste ale Opo­ziţiei !

– Puţin îmi pasă de afaceri! rosti Frédéric.

Putreziciunea acestor bătrâni îl exaspera; şi, cuprins de bravura care îi apucă uneori pe timizi, atacă pe financiari, pe deputaţi, guvernul, pe Rege, luă apărarea arabilor şi înşiră multe alte prostii. Unii îl încurajară ironic: "Haide! Continuaţi!" în timp ce alţii mur­murau: "Drace! Ce exaltare!" în sfârşit, crezu că e potrivit să se retragă; şi, când pleca, domnul Dambreuse spuse, făcând aluzie la postul de secretar:

– Nimic nu s a terminat încă. Dar grăbeşte te!

Iar doamna Dambreuse:

– Pe curând, nu i aşa?

Frédéric consideră cuvintele lor drept o ultimă bătaie de joc. Era hotărât să nu se mai întoarcă niciodată în casa aceasta, să nu i mai frecventeze pe toţi aceşti oameni. Credea că i a jignit, neştiind cât de indiferenţi pot fi aceşti oameni. Femeile, mai cu seamă, îl indignau. Nu era una care să l fi susţinut, măcar cu o privire. Era supărat pe ele fiindcă nu izbutise să le emoţioneze. Cât despre doamna Dambreuse, găsea că are ceva languros şi totodată sec, ceva care te împiedică să o cuprinzi într o formulă. Avea oare vreun amant? Pe cine? Era oare diplomatul, sau altul? Poate Martinon? Cu nepu­tinţă. Totuşi, era oarecum gelos pe el, iar faţă de ea simţea o rea voinţă inexplicabilă.

Dussardier venise şi în seara aceea ca de obicei şi îl aştepta. Frédéric avea inima grea; şi o descarcă, şi nemulţumirile lui, deşi vagi şi greu de înţeles, îl întristară pe bietul comis; se plânse chiar şi de singurătate. Dussardier, ezitând, îi propuse să meargă la Des­lauriers.

La numele acestuia, Frédéric fu cuprins de necesitatea absolută de a l vedea. Solitudinea lui intelectuală era adâncă şi tovărăşia lui Dussardier insuficientă. Îi ceru să aranjeze lucrurile cum crede.

Şi Deslauriers simţea un gol în viaţa lui de când se certaseră. Cedă uşor în faţa unor avansuri cordiale.

Amândoi se îmbrăţişară, apoi începură să vorbească despre lu­cruri indiferente.

Rezerva lui Deslauriers îl înduioşă pe Frédéric; şi, ca să repare lucrurile, îi povesti a dona zi despre pierderea celor cincisprezece mii de franci, fără să spună că aceşti bani îi erau destinaţi iniţial lui. Avocatul n avea totuşi nici o îndoială. Această întâmplare nefe­ricită, care confirma prejudecăţile lui împotriva lui Arnoux, îl făcu să uite pica ce i o purta, şi nu aduse deloc vorba despre vechea făgăduială.

Frédéric, înşelat de tăcerea lui, crezu că o uitase. Câteva zile după aceea, îl întrebă dacă nu exista vreun mijloc să şi recapete fondurile.

Se puteau discuta ipotecile precedente, îl puteau ataca pe Ar­noux ca vinovat de stelionat sau face urmărirea la domiciliu împo­triva soţiei lui.

– Nu! Nu! împotriva ei nu! strigă Frédéric; şi cedând întrebă­rilor fostului secretar, mărturisi adevărul.

Deslauriers era convins că nu spunea chiar totul, fără îndoială din delicateţe. Această lipsă de încredere îl jigni.

Erau tot atât de prieteni ca odinioară, şi le făcea atâta plăcere să fie împreună, încât prezenţa lui Dussardier îi stingherea. Ajun­seră încetul cu încetul, pretextând diverse întâlniri, să scape de el. Sunt unii oameni care nu au altă misiune printre ceilalţi decât aceea de intermediar; treci peste ei ca peste un pod şi mergi mai departe.

Frédéric nu i ascundea nimic vechiului său prieten. Îi mărturisi şi afacerea huilei, cu propunerea domnului Dambreuse. Avocatul rămase visător.

– Ce ciudat! Pentru acest post ar fi nevoie de cineva care să se priceapă destul de bine în drept!

– Ai putea să mă ajuţi, spuse Frédéric.

– Da... vezi... pe naiba... de bună seamă!

În aceeaşi săptămână îi arătă o scrisoare de ia maică sa.

Doamna Moreau se învinovăţea că îl judecase greşit pe domnul Roque, care îi dăduse explicaţii satisfăcătoare în ceea ce priveşte purtarea lui. Apoi vorbea de averea lui şi de posibilitatea, după câtva timp, a unei căsătorii cu Louise.

– Poate că nici n ar fi prea rău! spuse Deslauriers.

Frédéric respinse ideea cu energie; bătrânul Roque, dealtfel, era un mare pungaş. Asta nu însemna nimic, după, părerea avo­catul ui.

La sfârşituî lui iulie, avu loc o scădere inexplicabilă a acţiunilor din Nord. Frédéric nu şi vânduse acţiunile. Pierdu dintr o dată şai­zeci de mii de franci48. Veniturile lui erau acum mult împuţinate. Trebuia ori să şi reducă cheltuielile, ori să ocupe un post, ori să se însoare cu o fată bogată.

Atunci, Deslauriers îi vorbi de domnişoara Roque. Nimic nu l împiedica să se ducă el însuşi să vadă cum stau lucrurile. Frédéric era cam obosit; provincia şi casa mamei lui l ar destinde. Plecă.

Aspectul străzilor din Nogent, pe care le urcă sub lumina lunii, îi trezi vechi amintiri; şi simţea un fel de nelinişte, cum simt cei care se întorc acasă dintr o călătorie lungă.

La maică sa se aflau toţi vecini obişnuiţi ai casei: domnii Gamblin, Heudras şi Chambrion, familia Lebrun, domnişoarele Auger; în plus bătrânul Roque şi, în faţa doamnei Moreau, la o masă de joc, domnişoara Louise. Acum era femeie. Se ridică, scoţând un ţipăt. Toţi se agitară. Ea rămăsese nemişcată, în picioare; şi cele patru sfeşnice de argint de pe masă îi accentuau paloarea. Când îşi reluă locul, mâna îi tremura. Aceasta emoţie îl măguli nespus pe Frédéric, al cărui orgoliu era rănit; îşi spuse: "Tu, ai să mă iu­beşti!" şi, răzbunându se pe dezamăgirile pe care le suferise acolo, începu să facă pe parizianul, pe grozavul, istorisi noutăţi din tea­tre, povesti anecdote din lumea bună culese de prin gazete, în sfârşit îi ului pe compatrioţii săi.

A doua zi doamna Moreau îi vorbi pe larg despre calităţile Louisei; apoi enumera pădurile, fermele pe care le va avea. Averea dom­nului Roque era considerabilă.

O dobândise plasând bani pentru domnul Dambreuse; el împru­muta bani unor persoane care puteau să ofere bune garanţii ipote­care, ceea ce îi permitea să ceară suplimente sau comisioane. Capitalul, datorită unor atente supravegheri, nu risca nimic. Dealtfel, moş Roque nu şovăia niciodată să pună sechestru; apoi răscumpăra cu preţ scăzut bunurile ipotecate, şi domnul Dambreuse găsea că afacerile erau bine conduse, deoarece el îşi recupera fondurile.

Dar această manipulare nelegală îl compromitea în faţa adminis­tratorului său. Nu putea să i refuze nimic. Datorită insistenţelor lui îl primise aşa de bine pe Frédéric.

De fapt, în fundul sufletului lui, moş Roque mocnea o ambiţie. Voia ca fiica lui să devină contesă; şi, ca să ajungă la asta fără să rişte fericirea fetei, nu cunoştea alt tânăr afară de acesta.

Prin protecţia domnului Dambreuse, ar putea să şi recapete ti­tlul bunicului său, căci doamna Moreau era fiica unui conte de Fouvens, înrudită, dealtfel, cu cele mai vechi familii din Champagne, familia Lavernade, familia d'Étrigny. Cât despre Moreau, o inscripţie gotică de lângă morile de la Villeneuve l'Archevêque vorbeşte despre un Jacob Moreau, care le reclădise în 1596; şi mormântul fiului său, Pierre Moreau – prim scutier al regelui sub Ludovic al XIV lea – putea fi văzut în capela Saint Nicolas.

Atâta onorabilitate îl fascina pe domnul Roque, fiul unui fost valet. Dacă familia n ar fi putut obţine coroana de conte, el s ar consola cu altceva; căci Frédéric ar putea să ajungă deputat dacă domnul Dambreuse ar deveni pair şi l ar ajuta în afaceri obţinând pentru el furnituri, concesii. Lui, tânărul îi plăcea. În sfârşit, îl voia drept ginere pentru că îşi băgase în cap de mult această idee, care îl frământa mereu.

Acum, domnul Roque se ducea la biserică, şi o cucerise pe doamna Moreau, mai ales cu speranţa titlului. Ea însă se ferise să dea un răspuns hotărât.

Deci, peste opt zile, fără ca nici un angajament să fi fost luat, Frédéric trecea drept viitorul soţ al domnişoarei Louise; şi bătrânul Roque, nu prea scrupulos, îi lăsa uneori singuri împreună.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   15   16   17   18   19   20   21   22   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin