Educaţia sentimentală

– Da, e adevărat! Nu eram prea veselă pe atunci!

Dar Arnoux fusese foarte bun. Frédéric nu se îndoia; totuşi, prietenul lor era un om ciudat, plin de defecte; avu grijă să i le amintească. Ea era de aceeaşi părere.

– Ce are a face? Ştie să se facă iubit, ticălosul ăla!

– Şi acum încă? spuse Frédéric.

Ea se înroşi, zâmbind şi supărată totodată:

– Ei, nu! E o poveste veche. Nu ţi ascund nimic. Şi chiar dacă ar fi aşa, cu el e altceva. Dealtfel, nu găsesc că eşti drăguţ cu victima ta.

– Victima mea?

Rosanette îl mângie pe bărbie:

– Fără îndoială!

Şi, alintându se ca doicile cu copilaşii:

– N am fost întotdeauna cuminte! Am făcut nani cu nevasta lui!

– Eu? Niciodată!

Rosanette zâmbi. Frédéric fu jignit de acest surâs ca de o dovadă de indiferenţă, crezu el. Dar ea reluă încetişor, şi cu o privire care l implora să mintă:

– Sigur? sigur?

– Absolut sigur!

Frédéric îşi dădu cuvântul de onoare că nu se gândise la doamna Arnoux niciodată, fiind prea îndrăgostit de altcineva.

– De cine?

– De tine, frumoasa mea!

– A, nu ţi bate joc de mine! Mă enervezi!

El crezu prudent să inventeze o poveste, o pasiune. Găsi o mul­ţime de detalii. Dealtfel, femeia aceea îl făcuse foarte nefericit.

– Hotărât lucru, n ai noroc! spuse Rosanette.

– Cine ştie, poate! rosti el, vrând să lase să se înţeleagă că avusese şi destule succese, ca să i facă mai bună impresie, aşa cum Rosanette nu şi mărturisea toţi amanţii pentru ca el s o stimeze mai mult; căci, în mijlocul celor mai intime confidenţe, rămân oricând şi reţineri, din ruşine prost înţeleasă, delicateţe sau milă. Totdeauna descoperi la celălalt sau în tine însuţi asemenea abisuri şi mocirlă, încât nu mai poţi să continui; simţi dealtfel că n ai putea fi înţeles; e greu să exprimi cu exactitate ceva; aşa că înţe­legerea deplină e rară.

Biata Mareşală nu cunoscuse niciodată ceva mai bun. Adesea, când îl privea pe Frédéric, îi veneau lacrimi în ochi, apoi se uita în sus, sau la orizont, ca şi cum ar fi zărit o auroră imensă, perspec­tive de fericire fără margini. În sfârşit, într o zi, mărturisi că dorea să dea un acatist "ca să poarte noroc dragostei noastre".

De ce atunci îi rezistase atâta vreme? Nu ştia nici ea. El o întrebă de mai multe ori; şi ea răspundea strângându l în braţe:

– Pentru că mi era teamă să nu te iubesc prea tare, iubitul meu!

Duminică dimineaţă, Frédéric găsi în jurnal, pe o listă de răniţi, numele lui Dussardier. Scoase un strigăt şi, arătând ziarul Rosanettei, declară că trebuie să plece imediat.

– De ce?

– Ca să l văd, să l îngrijesc!

– Dar sper că n ai să mă laşi singură?

– Hai cu mine.

– Să merg să mă bag în încăierarea aceea! Mulţumesc, nu!

– Totuşi, nu pot...

– Lasă, lasă! Ca şi cum n ar fi infirmiere în spitale! Şi apoi, ce avea el cu omul acela? Fiecare pentru sine.

El era indignat de atâta egoism, şi se mustra că nu e acolo cu ceilalţi. Atâta indiferenţă la nefericirile patriei dovedea un spirit meschin, burghez. Dragostea lui îi provoca remuşcări ca o crimă. Amândoi stătură îmbufnaţi mai bine ele o oră.

Apoi ea îl imploră să aştepte, să nu se expună.

– Dacă din întâmplare te omoară?

– Ei şi? nu mi voi fi făcut decât datoria!

Rosanette ţâşni. Mai întâi datoria lui era să o iubească pe ea. Fără îndoială că se săturase de dìnsa. Treaba asta n avea nici un sens. Ce idee, Doamne!

Frédéric sună să i se aducă nota de plată. Însă nu era uşor să te întorci la Paris¹¹⁰. Trăsura de poştă Seloir tocmai plecase, berli­nele Lecomte nu mai circulau, diligenţa din Bourbonnais nu avea să treacă decât noaptea târziu, şi va fi poate ticsită; nu se ştia nirnie. După ce pierdu o mulţime de vreme până capătă aceste informaţii, îi veni ideea să ia poştalionul. Surugiul refuză să înhame caii, deoa­rece Frédéric nu avea paşaport. În cele din urmă închirie o caleaşca (aceeaşi cu care se plimbaseră) şi ajunseră în faţa hotelului Commerce din Melun, pe la cinci.

Piaţa era plină de mănunchiuri de arme. Prefectul interzisese guarzilor naţionali să se îndrepte spre Paris. Cei care nu erau din departamentul lui voiau să şi continue drumul. Toţi strigau. Hanul era plin de gălăgie.

Rosanette, înfricoşată, declară că ea nu merge mai departe, şi l rugă încă o dată să râmână şi el. Hangiul şi soţia lui i se alăturară. Un bărbat care lua masa se amestecă în vorbă, afirmând că bătă­lia se va sfârşi curând; dealtfel, trebuiau să şi facă datoria. Atunci Mareşala se puse şi mai tare pe plâns. Frédéric era exasperat. Îi dădu punga cu bani, o sărută repede şi dispăru.

Când ajunse la Corbeil, în gară, află că insurgenţii tăiaseră şinele din loc în loc, şi vizitiul refuză să l ducă mai departe; spunea că îi erau "istoviţi" caii.

Totuşi, cu ajutorul lui, Frédéric obţinu o cabrioletă nenorocită care, pentru şaizeci de franci plus bacşişul, consimţi să l ducă până, la bariera Italie. Dar, la vreo sută de paşi de barieră, surugiul îi ceru să coboare şi se întoarse. Frédéric mergea pe drum, când, deodată, o santinelă încrucişă baioneta. Patru bărbaţi puseră mâna pe el vociferând:

– E unul dintr ăia! Luaţi seama! Căutaţi l! Banditule! Canalie!

Şi uimirea lui era atât de mare, încât se ìăsă dus la postul de la barieră, chiar la răscrucea unde se întâlnesc bulevardele Gobelins şi Hôpital cu străzile Godefroy şi Mouffetard.

Patru baricade formau la capătul celor patru căi enorme tala­zuri de pietre de pavaj; ici şi colo, sfârâiau torţe; cu tot praful care se ridica, zări infanterişti şi guarzi naţionali, toţi cu faţa înnegrită, dezordonaţi, buimăciţi. Tocmai cuceriseră piaţa şi împuşcaseră mai mulţi oameni; erau încă furioşi. Frédéric le spuse că venea du la Fontaincbleau ca să şi ajute un camarad rănit care locuia pe strada Bellefond; mai întâi nimeni nu l crezu; îi examinară mâinile, îi mirosiră şi urechile ca să fie siguri că nu miros a praf de puşcă.

Repetând mereu acelaşi lucru, izbuti să convinsă un căpitan, care dădu ordin la doi puşcaşi să l conducă la postul de la Jardin des Plantes.

Coborâră bulevardul Hôpital. Vântul sufla tare şi Frédéric îşi veni în fire.

Cotiră apoi pe strada Marché aux Chevaux. Grădina, la dreapta, părea ca o imensă masă neagră; în timp ce la stânga, faţada spita­lului Pitié, cu toate ferestrele luminate, parcă ardea, şi umbre treceau mereu prin dreptul geamurilor.

Cei doi oameni care l aduseseră pe Frédéric plecară. Un altul îl conduse până la Şcoala Politehnică.

Strada Saint Victor era în întuneric, fără nici un bec de gaz, fără nici o fereastră luminată. Din zece în zece minute, se auzea:

– Santinele! Luaţi seama!

Şi acest strigăt, în mijlocul tăcerii, răsuna ca ecoul unei pietre căzând într o prăpastie.

Câteodată se apropiau paşi greoi. Era o patrulă de cel puţin o sută de oameni; din masa confuză se auzeau şoapte, clinchete vagi. Şi, depărtându se cu o legănare ritmică, se topea în întuneric.

În centrul răscrucii, stătea un soldat călare, nemişcat. Din când în când, trecea o ştafetă în galop şi se lăsa iarăşi liniştea. Tunuri în mers bubuiau surd, puternic, pe pavaj, în depărtare; toate aceste zgomote, atât de diferite de zgomotele obişnuite, îţi strângeau inima şi păreau chiar că măresc tăcerea, adâncă, absolută, neagră. Bărbaţi cu bluze albe se apropiau de soldaţi, le spuneau un cuvânt şi dispăreau ca nişte fantome.

Postul de la Şcoala Politehnică era ticsit de oameni. Femeile se înghesuiau în prag, cerând să şi vadă fiul sau soţul. Erau trimise la Panthéon, care fusese transformat în depozit de cadavre, şi ni­meni nu l asculta po Frédéric. El se încăpăţână, jurând că prietenul lui, Dussardier, era pe moarte şi îl aştepta. În cele din urmă i se dădu un caporal ca să l ducă până în susul străzii Saint Jacques, la primăria arondismentului XII.

Piaţa Panthéonului era plină de soldaţi culcaţi pe paie. Se fă­cea ziuă. Focurile de tabără se stingeau.

Insurecţia lăsase în acest cartier urme formidabile. Pavajul străzilor era inegal, cu ridicături, de la un capăt la altul. Pe bari­cadele în ruină, rămăseseră omnibuze, ţevi de gaz, roţi de căruţă; pe alocuri, mici băltoace negre, probabil de sânge. Casele erau ciu­ruite de proiectile şi, sub coşcoveala tencuielii, li se vedea cheres­teaua. Storuri, ţinându se numai într un cui, atârnau ca nişte zdrenţe.

Unele uşi se deschideau în gol, deoarece scările se prăbuşiseră. Se zărea interiorul camerelor cu tapetul sfâşiat: uneori obiecte deli­cate rămăseseră neatinse. Frédéric observă o pendulă, un beţigaş, pe care stătuse cocoţat un papagal, gravuri.

Când intră în primărie, guarzii naţionali stăteau de vorbă la nesfârşit despre felul cum muriseră Bréa şi Négrier, reprezentan­tul Charbonnel şi arhiepiscopul Parisului¹¹¹. Se spunea că ducele d'Aumale¹¹² debarcase la Boulogne, că Barbès¹¹³ fugise de la Vincennes, că artileria sosea de la Bourges şi ajutoarele din provincie curgeau puhoi. Pe la trei, cineva aduse veşti îmbucurătoare; par­lamentari ai insurecţiei intraseră la preşedintele Marii Adunări.

Atunci se înveseliră; şi cum mai avea doisprezece franci, Frédéric trimise să se aducă douăsprezece sticle cu vin, sperând să şi grăbească astfel eliberarea. Deodată se auzi parcă o salvă de îm­puşcături. Se opriră din băut; şi îl priviră pe necunoscut cu ochi bănuitori; putea să fie Henric al V lea¹¹⁴.

Ca să n aibă nici o răspundere, îl transportară la primăria arondismentului XI, de unde nu i dădură voie să iasă înainte de ora nouă dimineaţa.

Plecă alergând până la cheiul Voltaire. La o fereastră deschisă, un bătrân în cămaşă plângea cu ochii înălţaţi spre cer. Sena curgea liniştit. Cerul era albastru, în copacii de la Tuileries cântau păsări.

Frédéric tocmai traversa piaţa Carrousel când trecu o targă. Santinelele dădură onorul imediat, şi ofiţerul spuse salutând: "Cin­ste celor curajoşi!" Aceste vorbe deveniseră aproape obligatorii; cel care le rostea părea totdeauna emoţionat şi solemn. Un grup de oameni furioşi escorta brancarda, strigând:

– Vă vom răzbuna! Vă vom răzbuna!

Trăsurile circulau pe bulevard şi femeile, în faţa porţilor, fă­ceau scamă. Totuşi, insurecţia era învinsă sau aproape învinsă; o proclamaţie a lui Cavaignac, afişată de curând, anunţa faptul. În susul străzii Vivienne apăru un pluton de guarzi mobili. Atunci, burghezii strigară plini de entuziasm; îşi scoteau pălăriile, aplaudau, dansau, voiau să i îmbrăţişeze, le ofereau de băut – şi, din bal­coane, cădeau flori aruncate de doamne.

În sfârşit, pe la zece, în clipa în care tunul bubuia ca să ocupe cartierul Saint Antoine¹¹⁵, Frédéric ajunse la Dussardier. Îl găsi în mansarda lui întins pe spate şi dormind. Din camera vecină ieşi cu paşi tăcuţi o femeie, domnişoara Vatnaz.

Ea îl luă pe Frédéric deoparte şi i spuse cum fusese rănit Dus­sardier.

Sâmbătă, în vârful unei baricade de pe strada Lafayette, un bă­iat înfăşurat într un drapel tricolor striga către guarzii naţionali: "Vreţi să trageţi în fraţii voştri?"

În timp ce ei înaintau, Dussardier îşi aruncă puşca, dădu pe ceilalţi la o parte, sări pe baricade şi, cu o lovitură de pantof, răsturnă pe insurgent, smulgându i drapelul. L au găsit sub dărâmături, cu coapsa străbătută de o schijă. Fusese nevoie să i se deschidă rana şi să i se extragă proiec­tilul. Domnişoara Vatnaz sosise chiar în seara aceea şi, de atunci, nu l mai părăsise.

Pregătea cu îndemânare tot ce trebuia pentru pansamente, îi dădea să bea, pândea orice dorinţă a lui, mergea încolo şi încoace mai uşoară decât o muscă, şi l privea cu ochi blânzi.

Frédéric veni în fiecare zi, timp de două săptămâni. Într o zi, când vorbea de devotamentul domnişoarei Vatnaz, Dussardier ri­dică din umeri:

– Hm! Nu prea! O face din interes!

– Crezi?

El urmă:

– Sunt sigur! fără să vrea să explice mai mult.

Ea îl copleşea cu atenţii până la a i aduce ziarele în care fapta lui eroică era lăudată. Aceste omagii păreau să l plictisească. Îi mărturisi lui Frédéric problema lui de conştiinţă.

Poate că ar fi trebuit să se ducă de partea cealaltă cu munci­torii; căci, de fapt, li se promiseseră o mulţime de lucruri şi făgădu­ielile nu fuseseră ţinute. Învingătorii lor nu puteau suferi Republica; şi apoi ce aspri fuseseră cu dânşii! Ei n aveau dreptate, fără îndoială dar nu de tot; bietul băiat era chinuit de ideea că poate luptase împotriva dreptăţii.

Sénécal, închis la Tuileries sub terasa de la marginea apei, nu era defel neliniştit.

Erau acolo nouă sute de oameni, îngrămădiţi printre gunoaie, unii peste alţii, negri de praf de puşcă şi de sânge închegat, tremurând de febră, strigând de furie; iar cei care mureau nu erau scoşi dintre ceilalţi. Uneori, la zgomotul unei detunături, credeau că vin să i împuşte pe toţi; atunci se repezeau în ziduri, apoi cădeau din nou la locul lor, atât de buimaci din pricina durerii, încât li se părea că trăiesc un coşmar, o halucinaţie funebră. Lampa atârnată de boltă părea o pată de sânge; şi mici flăcări verzi şi galbene fâlfâiau, produse de emanaţiile pivniţei. De teama epidemiilor, fu nu­mită o comisie. De pe primele trepte, preşedintele se aruncă îna­poi, îngrozit de mirosul de excremente şi de cadavre. Când pri­zonierii se apropiau de răsuflători, guarzii naţionali care erau de santinelă înfigeau baionetele, la întâmplare, în grămadă, ca să i împiedice să clintească zăbrelele.

Fură, în general, neîndurători. Cei care nu se bătuseră voiau să se remarce. Era o revărsare de frică. Se răzbunau în acelaşi timp pe ziare, pe cluburi, pe adunări, pe doctrine, pe tot ce i exaspera de trei luni; şi, în ciuda victoriei, egalitatea (ca o pedeapsă a apărăto­rilor şi o batjocură a duşmanilor ei) se manifesta triumfal, o ega­litate de fiare sălbatice, un acelaşi nivel de mârşăvìi sângeroase; căci fanatismul intereselor echilibra delirul nevoii, aşa încât aristocraţia îşi manifestă turbarea mârşavă, iar boneta de bumbac nu se arătă mai puţin hâdă decât cea roşie. Raţiunea publică era tulburată ca după marile cataclisme ale naturii. Oamenii deştepţi rămaseră idioţi pentru toată viaţa.

Moş Roque devenise foarte viteaz, îndrăzneţ chiar. Sosit la Pa­ris pe 26 cu cei din Nogent, în loc să se întoarcă acasă cu ei, se pre­zentase la garda naţională care îşi instalase tabăra la Tuileries şi fu foarte mulţumit când îl puseră de santinelă în faţa terasei de la marginea apei. Cel puţin acum îi avea sub el pe aceşti ticăloşi! Su bucura de înfrângerea lor, de mizeria lor, şi nu putea să se oprească de a i insulta.

Unul dintre dânşii, un adolescent cu plete blonde, ceru pâine cu faţa lipită de gratii. Domnul Roque îi porunci să tacă. Tânărul însă repeta cu o voce rugătoare:

– Pâine!

– Da' ce, eu am pâine?

Alţi prizonieri apărură la răsuflătoare, cu bărbile lor zburlite, cu ochii arzători, împingându se şi urlând:

– Pâine!

Moş Roque fu indignat de faptul că nu i recunoşteau autorita­tea. Ca să i sperie, îndreptă arma spre dânşii; şi, ridicat până la boltă de valul de oameni care îl sufocau, tânărul cu capul dat pe spate mai strigă o dată:

– Pâine!

– Uite! Na pâine! spuse Roque apăsând pe trăgaci.

Se auzi un urlet imens, apoi, nimic. La marginea hârdăului ră­măsese ceva alb.

După aceasta, domnul Roque se duse acasă; căci avea în strada Saint Martin o casă în care îşi rezervase un mic apartament; şi stricăciunile pricinuite de răscoală la faţada imobilului care i apar­ţinea contribuiseră puternic la mânia lui. Revăzând casa, i se păru că pagubele nu erau chiar aşa de mari. Fapta lui de mai înainte îl potolise, ca o despăgubire.

Chiar fiica sa îi deschise uşa. Îi spuse imediat că fusese îngrijo­rată de absenţa lui prea lungă; se temuse de o nenorocire, de o ră­nire.

Această dovadă de dragoste filială îl înduioşă pe moş Roque Se miră că fata pornise la drum fără Catherine.

– Am trimis o să mi facă un comision, răspunse Louise.

Şi îl întrebă de sănătate, de una, de alta; apoi, cu un aer indi­ferent, se informă dacă nu l întâlnise din întâmplare pe Fréderic.

– Nu! Niciodată!

Numai pentru el făcuse călătoria asta. Se auziră paşi în coridor.

– Ah, iartă mă!

Şi ea dispăru.

Catherine nu l găsise pe Fréderic. Nu venise acasă de câteva zile, şi prietenul lui, domnul Deslauriers, locuia acum în provincie.

Louise reapăru tremurând, neputând să scoată o vorbă. Se ţinea de mobile.

– Ce ai? spune, ce ai! strigă tatăl ei.

Ea făcu un semn că n are nimic şi, încordându şi puternic voinţa, îşi reveni.

Cârciumarul de peste drum aduse masa. Dar emoţia lui moş Roque fusese prea violentă. "Nu putea să înghită!" şi, la desert, îi veni rău. Trimiseră repede după un doctor, care prescrise o poţiune. Când fu aşezat în pat, domnul Roque ceru cât mai multe pături, ca să asude. Suspina şi gemea.

– Mulţumesc, buna mea Catherine! Sărută l pe sărmanul tău tată, puicuţă! Ah, revoluţiile astea!

Şi, cum fiică sa îl certa că s a îmbolnăvit frământându se pentru ea, el răspunse:

– Da! Ai dreptate! Nu pot altfel! Sunt prea sensibil!
II
Doamna Dambreuse, la ea în budoar, între nepoata sa şi miss John, îl asculta pe domnul Roque povestindu i strădaniile lui mi­litare.

Ea îşi muşca buzele, părea că suferă.

– O, nu i nimic, are să treacă! Şi, cu un aer amabil:

– Vom avea la prânz pe una dintre cunoştinţele dumneavoastră, pe domnul Moreau.

Louise tresări.

– Apoi, numai câţiva intimi, Alfred de Cisy, între alţii.

Şi îi lăudă manierele, figura, şi, mai cu seamă, obiceiurile.

Doamna Dambreuse minţea mai puţin decât ar fi crezut; vi­contele se gândea la însurătoare. I o spusese lui Martinon, adăugând că era sigur că îi va plăcea domnişoarei Cécile şi că părinţii lui ar accepta o.

Ca să rişte o asemenea mărturisire, trebuie să i se fi dat infor­maţii foarte bune despre zestrea fetei. Martinon bănuia că Cécile era fiica nelegitimă a domnului Dambreuse; şi ar fi fost grozav, desigur, să i ceară mâna, fie ce o fi. Această îndrăzneală era în ace­laşi timp şi primejdioasă; de aceea Martinon se purtase până acum în aşa fel încât să nu se compromită; dealtfel, nu prea ştia cum să scape de mătuşa fetei. Numele lui Cisy îl făcu să se hotărască: şi îi ceruse mâna adresându se bancherului care, nevăzând nici o piedică, o prevenise şi pe doamna Dambreuse.

Cisy apăru. Ea se ridică şi spuse:

– Ne aţi uitat... Cécile, shake hands¹¹⁶!

În aceeaşi clipă intră Frédéric.

– A, în sfârşit, te regăsim! spuse tare domnul Roque. De trei ori am fost pe la dumneata cu Louise săptămâna asta!

Frédéric îi evitase cu grijă. Le spuse că îşi petrecea tot timpul lângă un camarad rănit. Demult, dealtfel, avea tot felul de treburi: şi născocea nişte poveşti. Din fericire comesenii soseau: mai întâi domnul Paul de Grémonville, diplomatul pe care îl văzuse o clipă la bal; apoi Fumichon, acel industriaş al cărui devotament conser­vator îl scandalizase într o seară; după ei intră bătrâna ducesă de Montreuil Nantua.

Dar în anticameră se auziră două voci:

– Sunt sigură, spunea una.

– Frumoasă doamnă! Scumpă doamnă! răspundea cealaltă, vă rog, liniştiţi vă!

Era domnul de Nonancourt, un crai bătrân, parcă mumificat în cold cream¹¹⁷, şi doamna de Larsillois, soţia unui prefect al lui Ludovic Filip. Aceasta tremura ca varga, căci auzise, adineauri, la o orgă, o polcă ce era semnalul insurgenţilor. Mulţi burghezi aveau asemenea năluciri; credeau că nişte indivizi, ascunşi în catacombe, au să arunce în aer cartierul Saint Germain¹¹⁸. Din pivniţe se au­zea freamăt de voci; în dreptul ferestrelor se petreceau lucruri sus­pecte.

Toată lumea se strădui totuşi s o liniştească pe doamna de Lar­sillois. Se restabilise ordinea. Nu mai era nici un motiv de teamă. "Ne a salvat Cavaignac¹¹⁹!" Ca şi cum evenimentele insurecţiei n ar fi fost destul de bogate, le mai şi exagerau. De partea socialiştilor, fuseseră douăzeci şi trei de mii de ocnaşi, nici unul mai puţin!

N aveau nici o îndoială că alimentele fuseseră otrăvite, că unii soldaţi au fort tăiaţi cu ferăstrăul între două scânduri, că unele in­scripţii de pe drapele proclamau jaful, incendierile.

– Şi ceva mai mult! adăugă soţia fostului prefect.

– A, scumpa mea! spuse ruşinată doamna Dambreuse, arătând pe cele trei fete cu privirea.

Domnul Dambreuse ieşi din birou cu Martinon. Ea întoarse capul şi răspunse la salutul lui Pellerin care înainta spre ea. Artis­tul privea îngrijorat pereţii. Bancherul îl lua deoparte şi îl făcu să înţeleagă că trebuise să ascundă tabloul lui revoluţionar, pentru moment.

– Fără îndoială! zise Pellerin, căci nereuşita lui la Clubul In­teligenţei îi modificase opiniile.

Domnul Dambreuse îi strecură foarte politicos că are să i co­mande alte lucrări.

– Dar, vă rog!... A, dragă prietene! Ce fericire!

Arnoux şi doamna Arnoux erau în faţa lui Frédéric.

El avu un fel de ameţeală. Rosanette, cu admiraţia ei faţă de soldaţi, îl enervase toată după amiaza; şi vechea dragoste se trezi din nou.

Valetul veni să anunţe că Doamna era servită. Dintr o privire, doamna Dambreuse îi ordonă vicontelui să ia braţul Cécílei şi i spuse încet lui Martinon: "Mizerabile!" Trecură în sufragerie.

Sub frunzele verzi ale unui ananas, în mijlocul mesei, o doradă îşi întindea botul către o pulpă de căprioară, atingând cu coada un maldăr de raci. Smochine, cireşi enorme, pere şi struguri (trufan­dale ale culturilor pariziene) formau piramide în coşuleţe de porţe­lan de Saxa; din loc în loc, un mănunchi de flori se amesteca cu ar­gintăriile strălucitoare; storurile de mătase albă, lăsate în jos în faţa ferestrelor, umpleau apartamentul de o lumină blândă; aerul era răcorit de două fântâni în care pluteau bucăţi de gheaţă; serveau servitori înalţi cu pantaloni scurţi. Toate acestea păreau şi mai fru­moase după emoţia zilelor trecute. Se întorceau la bucuria lucrurilor pe care fuseseră cât pe ce să le piardă; şi Nonancourt exprima senti­mentul tuturor spunând:

– A, sper că domnii republicani ne vor lăsa să cinăm!

– În ciuda fraternităţii lor! adăugă spiritual moş Roque.

Aceşti doi onorabili domni stăteau la dreapta şi la stânga doamnei Dambreuse, care avea în faţă pe soţul ei, între doamna de Larsillois, ce se afla alături de diplomat şi bătrâna ducesă, aşezată lângă Fumichon. Apoi veneau pictorul, negustorul de faianţă, domnişoara Louise; şi, datorită lui Martinon, care îi luase locul ca să stea el lingă Cécile, Frédéric se afla lângă doamna Arnoux.

Ea era îmbrăcată cu o rochie de lână neagră, purta un cerc de aur la mână şi, ca în prima zi când cinase la dânsa, ceva roşu în păr, o creangă de fuchsia împletită în coc. Nu putu să se oprească să nu i spună:

– De câtă vreme nu ne am mai văzut!

– Da, răspunse ea rece.

El urmă, cu o blândeţe care atenua îndrăzneala întrebării:

– Te ai gândit câteodată la mine?

– De ce m aş gândi?

Frédéric se simţi jignit de aceste cuvinte.

– La urma urmei, poate că ai dreptate.

Dar, regretând imediat ce spusese, îi jură că nu trăise o singură zi fără să fie răscolit de amintirea ei.

– Nu cred nimic din toate astea, domnule!

– Şi totuşi, ştii că te iubesc.

Doamna Arnoux nu răspunse.

– Ştii că te iubesc.

Ea continua să tacă.

"Atunci du te încolo!" îşi spuse Frédéric.

Şi, ridicând ochii, o zări la celălalt capăt al mesei pe domnişoara Roque.

Aceasta crezuse că e elegant să se îmbrace toată în verde, culoare grosolan de nepotrivită cu tonul părului ei roşu. Catarama cordonu­lui era pusă prea sus, gulerul o strângea; această lipsă de cochetărie contribuise desigur la răceala lui Frédéric. Ea îl observa de de­parte, cu curiozitate; şi Arnoux lângă dânsa risipea zadarnic com­plimentele, nu putea să scoată de la ea nici trei cuvinte, aşa încât, renunţând să i placă, ascultă şi el conversaţia. Acum era vorba de pireurile de ananas de la Luxembourg.