Educaţia sentimentală



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə24/32
tarix07.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#91030
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   32

Către mijlocul lunii martie, într o zi când traversa podul Arcole, având de făcut un comision pentru Rosanette în cartierul Latin, Frédéric văzu înaintând o coloană de indivizi cu pălării ciudate, cu bărbi lungi. În frunte, bătând toba, mergea un negru, fost model de atelier, şi cel care purta stindardul pe care flutura în vânt urmă­toarea inscripţie: "Artişti, pictori", nu era altul decât Pellerin.

El îi făcu semn lui Frédéric să l aştepte, apoi reapăru după cinci minute, spunând că are timp, deoarece Guvernul primea în momentul acela pe pietrari. Se ducea împreună cu colegii lui să ceară înfiinţarea unui Forum al Artei, un fel de Bursă unde să se dezbată interesele Esteticii; atunci muncitorii ar produce opere sublime, punându şi geniul în comun. Parisul ar fi curând acoperit de monumente gigantice; el le ar împodobi; chiar începuse un chip al Republicii. Unul dintre camarazii lui veni să l cheme, căci erau urmaţi îndeaproape de delegaţia comerţului de păsări.

– Ce prostie! mormăi o voce în mulţime. Mereu fleacuri! Nimic serios!

Era Regimbart. El nu l salută pe Frédéric, dar profită de ocazie ca să şi verse amărăciunea.

Cetăţeanul îşi petrecea zilele vagabondând pe străzi, trăgându se de mustaţă, rotindu şi ochii, acceptând şi propagând veşti lugubre; şi nu făcea decât să repete două fraze: "Băgaţi de seamă, or să ne vină de hac!" sau: "Ei drăcie! or să nimicească Republica!" Era nemulţumit de tot şi de toţi, dar mai cu seamă de faptul că nu ne am recucerit graniţele noastre naturale. Numai numele lui Lamartine76şi îl făcea să ridice din umeri. Pe Ledru Rollin nu l găsea "la înălţime", îl trata pe Dupont (din Eure)77 drept ramolit bătrân; pe Albert îl găsea idiot; pe Louis Blanc78 utopist; pe Blanqui79, un om foarte primejdios; şi, când Frédéric îl întrebă ce ar fi trebuit să facem, el îi răspunse strângându i braţul de mai să i l sfărâme:

– Să luăm Rinul, ce naiba, să luăm Rinul!

Apoi acuză reacţiunea.

Aceasta se demasca. Devastarea castelelor de la Neuilly şi de la Suresne, incendiul de la Batignolles, tulburările de la Lyon, toate excesele, toate pagubele se exagerau acum, adăugând pe dea­supra şi circulara lui Ledru Rollin80, cursul forţat al bancnotelor, renta care scăzuse la şaizeci de franci, în sfârşit, ca nelegiuire su­premă, ultima lovitură, culmea grozăviei, impozitul de patruzeci şi cinci de centime! Şi, pe deasupra, şi Socialismul! Cu toate că aceste teorii, tot atât de noi ca şi jocul cu zaruri, fuseseră atât de dezbătute de patruzeci de ani încoace încât bibliotecile se umpluseră cu cărţi ce le erau consacrate, ele îi înspăimântaseră pe burghezi, ca o grindină de meteoriţi; fură indignaţi, în virtutea urii pe care o provoacă apariţia oricărei idei pentru simplul fapt că e o idee, ură din care ea îşi trage mai târziu gloria, şi care face ca duşmanii săi să i fie totdeauna inferiori, oricât de mediocră ar putea ea să fie.

Atunci, respectul faţă de Proprietate urcă până la înălţimea credinţei religioase şi se confundă cu Dumnezeu. Atacurile împotriva ei fură considerate ca un sacrilegiu, aproape ca nişte manifestări de antropofagie. În ciuda celei mai omenoase legislaţii care a exis­tat vreodată, spectrul anului '93 reapăru, şi cuţitul ghilotinei vibra în toate silabele cuvântului Republică, ceea ce nu i împiedica s o dispreţuiască pentru slăbiciunea ei. Franţa, nemaisimţind mâna stăpânului, începu să ţipe de frică, ca un orb fără baston, ca un plod care şi a pierdut dădaca.

Dintre toţi francezii, cel care tremura mai tare era domnul Dambreuse. Noua stare de lucruri îi ameninţa averea, dar mai cu seamă îi înşela experienţa. Un sistem atât de bun, un rege atât de înţelept! cum era cu putinţă! Se va prăbuşi pământul! Chiar de a doua zi, concedie trei servitori, îşi vându caii, îşi cumpără o pălărie moale pentru stradă, se gândi chiar să şi lase barbă; şi stătea acasă, abătut, citind şi recitind cu amărăciune ziarele cele mai duşmănoase faţă de ideile sale. Ajunsese atât de morocănos încât chiar glumele în legătură cu pipa lui Flocon81 nu l mai puteau face să zâmbească.

Ca susţinător al ultimei domnii, se temea de răzbunarea popo­rului împotriva proprietăţilor sale din Champagne, când îi căzu în mână divagaţia lui Frédéric. Atunci îşi închipui că tânărul său prieten e un personaj cu influenţă şi că ar putea, dacă nu să i facă servicii, cel puţin să l apere; aşa încât, într o dimineaţă, domnul Dambreuse se prezentă la el, întovărăşit de Martinon.

Această vizită n avea drept scop, zise el, decât să l vadă şi să stea puţin de vorbă. În definitiv, se bucura de evenimentele în curs şi adera din toată inima la "sublima noastră deviză: Libertate, Egalitate, Fraternitate, el fiind în fond, un vechi republican". Dacă, sub fostul regim, votase cu ministerul, o făcuse pur şi simplu ca să grăbească o prăbuşire, inevitabilă. Se înfurie chiar împotriva dom­nului Guizot, "care ne a pus într o mare încurcătură, s o recunoaş­tem!" în schimb, îl admira mult pe Lamartine82, care se arătase "măreţ, pe cuvântul meu de onoare, când, în ceea ce priveşte dra­pelul roşu..."

– Da! ştiu, spuse Frédéric.

După aceea, îşi arătă toată simpatia faţă de muncitori.

"Căci, în fine, suntem toţi muncitori, mai mult sau mai puţin!" şi mergea atât de departe cu imparţialitatea, încât recunoştea că Proudhon83 avea logică. "O! Multă logică! Drace!" Apoi, cu apa­renta indiferenţă a unei inteligenţe superioare, vorbi de expoziţia de pictură unde văzuse tabloul lui Pellerin. Îl găsea original, bine realizat.

Martinon îi întărea toate afirmaţiile, prin vorbe de încuviinţare; şi el credea că trebuie "să te raliezi sincer Republicii", şi vorbi de tatăl său, plugar, făcând pe ţăranul, pe omul din popor. Din una în alta, ajunseră la alegerile pentru Adunarea naţională şi la candi­daţii din arondismentul Fortelle. Candidatul opoziţiei nu avea nici o şansă.

– Ar trebui să te prezinţi în locul lui! zise domnul Dambreuse.

Frédéric protestă.

– Ei, de ce? Pentru că ar obţine voturile extremiştilor, având în vedere părerile sale personale şi pe cele ale conservatorilor din cauza familiei sale. "Şi poate, de asemenea, adăugă bancherul zâmbind, şi datorită influenţei mele".

Frédéric obiectă că n ar şti cum să procedeze.

Nimic mai uşor, dacă îl recomandă un club din capitală către patrioţii din Aube. Ar fi destul să citească, nu o profesiune de cre­dinţă ca toate celelalte, ci o expunere serioasă de principii.

– Adă mi o mie; eu ştiu ce se cere aici! Şi ai putea, îţi repet, să aduci mari servicii ţării, nouă tuturor şi mie însumi.

În asemenea vremuri oamenii trebuie să se ajute între ei şi, dacă Frédéric avea nevoie de ceva, el sau prietenii lui...

– O, mulţumesc, dragă domnule!

– Cu condiţia unei revanşe, bineînţeles!

Bancherul era, hotărât, un om cumsecade.

Frédéric nu se putu opri să se gândească la sfatul lui; şi, curând, îl cuprinse un fel de ameţeală.

Marile figuri ale Convenţiunii84 îi trecură prin faţa ochilor. I se păru că vede un răsărit măreţ. Roma, Viena, Berlinul se răsculaseră. Austriecii erau alungaţi din Veneţia; toată Europa se agita. Era momentul să se arunce în viitoare, să o accelereze chiar: şi îl mai atrăgea şi costumul pe care se zicea că îl vor purta deputaţii. Se şi vedea în vestă cu reveniri, cu un cordon tricolor; şi acest neastâmpăr, această halucinaţie deveni atât de puternică îneât îi mărturisi visurile sale lui Dussardier.

Entuziasmul băiatului ăstuia cumsecade nu slăbea.

– Desigur, fără îndoială! Prezentaţi vă!

Frédéric îl consultă totuşi pe Deslauriers. Opoziţia stupidă care stătea în calea comisarului acolo, în provincie, făcuse să i sporească liberalismul. Îi trimise neîntârziat îndemnuri violente.

Cu toate acestea, Frédéric simţea nevoia să fie aprobat de mai multă lume; şi încredinţa toată povestea Rosanettei, într o zi când era de faţă şi domnişoara Vatnaz.

Ea era una din acele celibatare pariziene care, în fiecare seară, după ce şi au sfârşit lecţiile sau au încercat să vândă mici desene, să plaseze nişte biete manuscrise, se întorc acasă cu noroi pe mar­ginea fustelor, îşi pregătesc cina, o mănâncă singure, apoi cu picioa­rele pe sobiţe cu cărbuni, la lumina unei lămpi murdare, visează dragoste, familie, cămin, avere, tot ce le lipseşte. Aşa că, asemeni multor altora, salutase şi ea în Revoluţie întronarea răzbunării şi se deda unei propagande socialiste neînfrânate.

Eliberarea proletarului, după domnişoara Vatnaz, nu era cu putinţă decât prin eliberarea femeii. Propovăduia admiterea ei în toate funcţiile, căutarea paternităţii, un alt cod, abolirea sau cel puţin "o reglementare mai inteligentă a căsătoriei". Atunci, fiecare femeie franceză ar fi obligată să se mărite cu un francez sau să adopte un bătrân. Ar trebui ca doicile şi moaşele să fie funcţionare salariate de stat; să existe un juriu care să examineze operele fe­meilor, editori speciali pentru femei, o şcoală politehnică pentru femei, o gardă naţională pentru femei, totul pentru femei! Şi, deoa­rece Guvernul nu le recunoştea drepturile, ele ar trebui să învingă forţa prin forţă. Zece mii de cetăţence, cu puşti bune, puteau face să se cutremure Primăria!

Candidatura lui Frédéric îi părea favorabilă ideilor ei. Îl în­curaja, arătându i gloria la orizont. Rosanette se bucură la gândul de a avea un bărbat care să vorbească la Cameră.

– Şi apoi, poate că ţi ar da şi un post bun!

Frédéric, omul tuturor slăbiciunilor, se lăsă câştigat de nebunia universală. Scrise un discurs şi se duse să l arate domnului Dam brcuse.

La zgomotul porţii care se închidea, o perdea fu dată la o parte îndărătul unui geam; şi o femeie se ivi. Nu avu când s o recunoască; dar în anticameră se opri în faţa unui tablou, tabloul lui Pellerin, aşezat pe un scaun, fără îndoială în chip provizoriu.

Reprezenta Republica, sau Progresul, sau Civilizaţia, sub înfă­ţişarea lui Isus Hristos conducând o locomotivă, care străbătea o pădure virgină. După o clipă de contemplare, Frédéric exclamă:

– Ce mârşăvie!

– Nu i aşa, ce zici? zise domnul Dambreuse, intrând în clipa aceea şi închipuindu şi că era vorba de doctrina glorificată în tablou şi nu de pictura însăşi.

Martinon apăru şi el. Trecură în cabinet; şi Frédéric tocmai scotea o hârtie din buzunar când domnişoara Cécile, intrând brusc, articulă cu un aer naiv:

– Mătuşa mea nu e aici?

– Ştii bine că nu e, răspunse bancherul. Dar asta n are impor­tanţă! Stai jos, domnişoară.

– O, mulţumesc! mă duc.

Nici nu ieşi bine şi Martinon păru să şi caute batista.

– Am uitat o în palton, iertaţi mă!

– Bine! spuse domnul Dambreuse.

Evident, nu se lăsa păcălit de aceste manevre, şi chiar părea cale favorizează. De ce? Dar curând Martinon reapăru, şi Frédéric se apucă să şi citească discursul. De la a doua pagină, care semnala ca pe o ruşine preponderenţa intereselor pecuniare, bancherul strâmbă din nas. Apoi, abordând reformele, Frédéric cerea libertatea comerţului.

– Cum? daţi mi voie!

Frédéric nu auzi şi continuă. El cerea impozitul pe rentă, im­pozitul progresiv, o federaţie europeană, şi instruirea poporului, încurajarea tuturor artelor.

– "Dacă ţara ar asigura unor oameni ca Delacroix sau Hugo o sută de mii de franci rentă, ar fi rău?"

Totul se termina cu sfaturi către clasele superioare.

– "Nu cruţaţi nimic; o, voi cei bogaţi! Daţi! Daţi!"

Se opri şi rămase în picioare. Cei doi auditori sătean jos şi nu ziceau nimic. Martinon căsca ochii mari, domnul Dambreuse era foarte palid. În sfârşit, ascunzmdu şi emoţia sub un zâmbet acru:

– E perfect discursul dumitale! Şi lăudă mult forma, ca să nu vorbească de fond.

Această virulenţă din partea unui tânăr inofensiv îl speria, mai cu seamă ca simptom. Martinon încercă să l liniştească. Partidul conservator îşi va lua revanşa în curând, e lucru sigur; în mai multe oraşe, comisarii guvernului provizoriu fuseseră alungaţi: alegerile nu fuseseră fixate decât pe data de 23 aprilie, mai era timp până, atunci; pe scurt, era bine ca însuşi domnul Dambreuse să se pre­zinte în Aube; şi, din clipa aceea, Martinon nu l mai părăsi, deveni secretarul său, îl înconjură cu o dragoste filială.

Frédéric ajunse foarte mulţumit de el însuşi la Rosanette. Delmar era acolo şi îi spuse că se prezintă "în chip hotărât" candidat la, alegerile din Seine. Pe un afiş adresat "Poporului" şi în care îl tutuia, actorul se lăuda că "el" îl înţelege şi că s a lăsat, pentru salvarea lui, să fie "crucificat de Artă", aşa încât el era acum încarnarea po­porului, idealul său; crezând într adevăr că are o influenţă atât de mare asupra maselor, propuse mai târziu într un birou de minister să potolească el singur o insurecţie; cât despre mijloacele pe care le va întrebuinţa, dădu următorul răspuns:

– Nu vă temeţi! Le voi arăta doar capul meu!

Frédéric, ca să l exaspereze, îi aduse la cunoştinţă propria lui can­didatură. Cabotinul, din moment ce viitorul său coleg viza provin­cia, declară că vrea să l ajute şi i oferi să l introducă la cluburi.

Le vizitară pe toate, sau aproape pe toate, pe cele roşii şi pe cele albastre, pe cele furioase şi pe cele liniştite, pe cele puritane şi pe cele dezmăţate, pe cele mistice şi pe cele ale beţivanilor, pe cele în care se decreta moartea regilor, şi pe cele în care se denunţau pot­logăriile băcanilor; şi pretutindeni, locatarii îi blestemau pe proprie­tari, salopeta bârfea fracul, şi bogaţii conspirau împotriva săracilor. Unii voiau indemnizaţii ca foşti martiri ai poliţiei, alţii cereau bani ca să şi pună invenţiile în practică sau făceau planuri de falanstere, proiecte de bazare cantonale, sisteme de fericire publică; apoi, ici şi colo, un fulger de inteligenţă în aceşti nori de prostie, apostrofări, bruşte ca nişte stropi de noroi, dreptul formulat într o înjurătură, şi flori de elocinţă pe buzele unui bădăran, care purta de a dreptul, pe pieptul fără cămaşă, centironul săbiei. Câteodată, apărea un domn, aristocrat cu maniere umile, rostind idei plebeiene, şi care nu se spălase pe mâini ca să le facă să pară bătătorite. Un patriot îl recunoştea, cei mai virtuoşi îl maltratau; şi el pleca furios. Ca să pari om de bun simţ, trebuie să i ponegreşti pe avocaţi şi să fo­loseşti cât mai des expresiile: "să punem o cărămidă la edificiul so­cietăţii", "problemă socială", "atelier".

Delmar nu pierdea nici o ocazie ca să ia cuvântul; şi, când nu mai găsea nimic de spus, atunci îşi punea o mână în şold, şi cealaltă în deschizătura vestei, întorcându se brusc aşa încât să i se vadă bine capul. Atunci izbucneau aplauze, cele ale domnişoarei Vatnaz, în fundul sălii.

Frédéric, cu toate că oratorii erau atât de slabi nu îndrăzneau să rişte. Toţi oamenii aceştia îi păreau prea inculţi sau prea duşmănoşi.

Dar Dussardier porni în căutare şi îi spuse că în strada Saint Jacques era un club care se numea Clubul Inteligenţei. Un asemenea nume îţi dădea speranţe. Dealtfel avea să aducă prieteni.

Îi aduse pe cei pe care îi invitase la punciul lui: contabilul, plasatorul de vinuri, arhitectul; venise chiar şi Pellerin, poate că avea să vină şi Hussonnet; pe trotuar, în faţa uşii, staţiona Regimbart cu doi indivizi, dintre care primul era credinciosul lui Compain, un om cam scund, ciupit de vărsat, cu ochii roşii, şi al doilea, un fel de maimuţă negru, foarte păros, pe care îl ştia drept "un patriot din Barcelona".

Trecură pe o alee, apoi fură introduşi într o sală mare, probabil un fost atelier de tâmplar, ai cărei pereţi noi miroseau încă a mortar. Patru lămpi cu ulei atârnate paralel dădeau o lumină neplăcută. Pe o estradă în fund, se afla un birou cu un clopoţel, mai jos, o masă drept tribună şi, de fiecare parte, alte două mai joase, pentru secre­tar. Auditoriul care stătea pe bănci era format din pictori bătrâni, pedagogi, oameni de litere care nu publicaseră niciodată nimic. În şirurile de paltoane cu gulere slinoase, se zărea din loc în loc boneta unei femei sau halatul unui muncitor. Fundul sălii era chiar plin de muncitori, veniţi, fără îndoială, din lipsă de ocupaţie, sau aduşi de oratori ca să i aplaude.

Frédéric avu grijă să ia loc între Dussardier şi Regimbart, care, abia aşezat, îşi puse amândouă mâinile pe mânerul bastonului, bărbia pe amândouă mâinile şi închise ochii, în timp ce la celălalt capăt al sălii, Delmar, în picioare, domina adunarea.

Sénécal apăru la biroul preşedintelui.

Bietul comis crezuse că această surpriză îi va face plăcere lui Frédéric. În realitate, îl enervă.

Mulţimea arăta mult respect preşedintelui. Era dintre aceia care, la 25 februarie, luptase pentru organizarea imediată a muncii; a doua zi, la Prado, se pronunţase pentru asaltul Primăriei; şi, cum atunci fiecare personaj lua drept model pe cineva, unul copiindu l pe Saint Just, altul pe Danton, altul pe Marat, el încerca să semene cu Blanqui85, care, la rândul lui îl imita pe Robespierre. Mănuşile sale negre şi părul tuns perie îi dădeau un aer rigid, foarte potrivit.

Deschise şedinţa cu declaraţia Drepturilor omului şi ale cetăţea­nului, profesiune de credinţă obişnuită. Apoi, o voce puternică in­tona Amintirile poporului de Béranger86.

Alte voci se auziră:

– Nu! Nu asta!

Şapca! începură să urle, în fund, patrioţii.

Şi toţi cântară în cor cântecul zilei:
Scoateţi pălăria în faţa şepcii mele,

În genunchi în fala muncitorului!
La un semn al preşedintelui, auditoriul tăcu. Unul dintre secre­tari se apucă să despoaie corespondenţa.

– Nişte tineri anunţă că ard în fiecare seară în faţa Panteo­nului un număr din Adunarea Naţională, şi îndeamnă pe toţi patrio­ţii să le urmeze exemplul.

– Bravo! De acord! răspunse mulţimea.

– Cetăţeanul Jean Jacques Langroneux, tipograf, din strada Dauphine, ar vrea să se ridice un monument în memoria martiri­lor din Termidor.

– Michel Evariste Népomucène Vincent, fost profesor, îşi exprimă dorinţa ca democraţia europeană să adopte un limbaj unic. Ar putea să se servească de o limbă moartă, de exemplu o latină perfecţionată.

– Nu! Nu latina! strigă arhitectul.

– De ce? întrebă un profesor.

Şi aceşti doi domni începură o discuţie în care se amestecară şi alţii, fiecare spunând câte ceva ca să uimească pe ceilalţi şi discuţia deveni curând atât de plicticoasă, încât mulţi plecau.

Un bătrânel cu ochelari verzi pe fruntea uimitor de înaltă ceru cuvântul pentru o comunicare urgentă.

Era un memoriu în privinţa repartiţiei impozitelor. Cifre după cifre, nu se mai termina! Nerăbdarea izbucni întâi în murmure, apoi în conversaţii; nimic nu l tulbura. Unii începură să fluiere, stri­gau "Azor"; Sénécal dojeni publicul; oratorul continua ca o ma­şină. Fu nevoie, ca să l oprească, să l apuce de cot. Omuleţul păru că se trezeşte dintr un vis şi, ridicându şi liniştit ochelarii, declară:

– Iertaţi mă, cetăţeni! Iertaţi mă! Mă retrag! Mii de scuze!

Insuccesul acestei lecturi îl descumpăni pe Frédéric. El avea discursul în buzunar, dar era mai bine să improvizeze.

În sfârşit, preşedintele anunţă că vor trece la problema impor­tantă, la problema electorală. N o să se discute marile liste republi­cane. Totuşi, Clubul Inteligenţei avea dreptul, ca oricare altul, să întocmească o listă "în pofida paşalelor de la primărie", şi cetăţenii care aveau pretenţie la mandatul popular puteau să şi expună ti­tlurile.

– Hai, începe! spuse Dussardier.

Un bărbat în sutană, cu părul creţ, cu o figură vioaie, ridicase mâna. El declară bâlbâindu se că se numeşte Ducretot, preot şi agro­nom, autorul unei cărţi cu titlul Despre îngrăşăminte. Îl trimiseră la un cerc horticol.

Apoi un patriot cu haine de muncitor urcă la tribună. Era un plebeian, lat în umeri, cu un obraz mare şi blând şi cu părul lung şi negru. Se uită la adunare cu o privire aproape voluptoasă, îşi lăsă capul pe spate şi, în sfârşit, desfăcându şi braţele:

– L aţi respins pe Ducretot, o, fraţii mei! şi bine aţi făcut, dar nu din ură împotriva religiei, căci toţi suntem credincioşi.

Unii ascultau cu gura întredeschisă, cu aerul unor neofiţi, în atitudini extatice.

– Şi nici pentru că e preot căci şi noi suntem preoţi! Muncito­rul e un preot, cum a fost şi întemeietorul socialismului, Stăpânul nostru al tuturor, Isus Hristos!

Venise momentul să se inaugureze domnia lui Dumnezeu! Evan­ghelia duce drept la '89! După abolirea sclaviei, abolirea proletaria­tului. Întâi a fost era urii, acum începea era dragostei.

– Creştinismul este cheia de boltă şi temelia noului edificiu...

– Îţi baţi joc de noi? strigă plasatorul de vinuri. De unde a mai ieşit şi popa ăsta!

Această întrerupere produse un scandal enorm. Aproape toţi se urcară pe bănci şi, cu pumnul în sus, vociferau: "Ateu! Aristo­crat! Canalie!" în timp ce clopoţelul preşedintelui suna fără înce­tare şi strigătele "La ordine! La ordine!" creşteau mereu. Dar, în­drăzneţ, şi susţinut dealtfel de "trei cafele" băute înainte de adunare, oratorul se zbătea în mijlocul celorlalţi.

– Cum, eu un aristocrat? Haida de!

Când îi îngăduiră să se explice, el declară că atâta vreme cât vor fi preoţi, n o să fie niciodată linişte şi, deoarece se vorbise mai înainte de economii, ar fi o economie grozavă să se suprime bisericile, sfintele anaforniţe şi, la urma urmei, toate cultele.

Cineva îi obiectă că mergea prea departe.

– Da, merg departe! Dar, când o corabie e în mijlocul furtunii...

Fără să aştepte sfârşitulcomparaţiei, un altul îi răspunse:

– De acord! Dar asta înseamnă să dărâmi totul dintr o dată, ca un zidar fără discernământ...

– Insulţi zidarii! răcni un cetăţean plin de ipsos. Şi, încăpăţânându se să creadă că fusese provocat, profera insulte, voia să se bată, se crampona de bancă. Trei bărbaţi abia îl scoaseră din sală.

În acest timp, muncitorul era tot la tribună. Cei doi secretari îl avertizară să coboare. El protestă împotriva nedreptăţii care i se făcea.

– N o să mă împiedicaţi să strig: dragoste veşnică scumpei noastre Franţe! Dragoste veşnică şi Republicii!

– Cetăţeni! spuse atunci Compain, cetăţeni!

Şi tot repetând: "Cetăţeni"! obţinu un pic de linişte, se rezemă de tribună cu amândouă mâinile lui roşii şi ca nişte cioturi, îşi aplecă trimchiul înainte; clipind din ochi, zise:

– Cred că ar trebui să se dea o mai mare extindere capului de viţel.

Toţi tăcură, crezând că au auzit greşit.

– Da! Capului de viţel!

Trei sute de hohote de râs izbucniră dintr o dată. Tavanul se cutremura. În faţa acestor figuri strâmbate de râs, Compain dădea îndărăt. Reluă pe un ton furios:

– Cum? Nu ştiţi ce i aia un cap de viţel!

Urmă un paroxism, un delir. Se ţineau de burtă. Unii cădeau chiar pe jos, sub bănci. Compain, nemairezistând, se refugie lângă Regimbart şi vru să l convingă să plece cu dânsul.

– Nu! Stau până la urmă! zise Cetăţeanul.

Acest răspuns îl hotărî pe Frédéric; şi, pe când îşi căuta la dreap­ta şi la stânga prietenii ca să l susţină, zări, în faţa lui, pe Pellerin la tribună. Artistul vorbi de sus mulţimii.

– Aş vrea să ştiu unde este candidatul Artei în toate astea? Eu am făcut un tablou...

– N avem ce să facem cu tablouri! spuse cu brutalitate un băr­bat slab, cu pomeţii roşii.

Pellerin protestă împotriva întreruperii. Dar celălalt, pe un ton tragic:

– Oare guvernul n ar fi trebuit până acum să suprime prin de­cret prostituţia şi mizeria?

Şi, câştigând prin aceste cuvinte favoarea poporului, tună şi ful­geră împotriva corupţiei din marile oraşe.

– Ruşine şi infamie! Ar trebui să i înşfăcăm pe burghezi la ie­şirea de la Maison d'Or şi să i scuipăm în faţă! Cel puţin dacă Gu­vernul n ar favoriza desfrâul! Dar funcţionarii de la accize sunt atât de indecenţi faţă de fiicele şi de surorile noastre...

O voce strigă de departe:

– E caraghios!


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   20   21   22   23   24   25   26   27   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin