Educaţia sentimentală



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə21/32
tarix07.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#91030
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   32

Rosanette apăru, îmbrăcată cu o bluză de şaten roz, cu panta­loni de caşmir alb, cu un colier de piaştri la gât şi cu o calotă roşie înconjurată de iasomie pe cap.

Frédéric se arătă surprins; apoi spuse că aduce "lucrul de care era vorba" şi i prezentă bancnota.

Ea îl privi uluită; şi, cum el ţinea mereu biletul în niână, fără să ştie unde să l pună:

– Ia i, te rog!

Ea îl apucă; şi îl aruncă pe divan:

– Eşti foarte amabil.

Îi adusese bani ca să achite un teren la Bellevue, pe care l plătea în rate anuale. Atâta nepăsare îl jigni pe Frédéric. "Dealtfel, cu atât mai bine!" Asta îl răzbuna pentru trecut.

– Stai jos! zise ea. Aici, mai aproape. Şi pe un ton grav: – Mai întâi trebuie să ţi mulţumesc, dragul meu, că ţi ai riscat viaţa pentru mine.

– O, n a fost nimic.

– Cum, dar e foarte frumos!

Şi Mareşala îi arăta o recunoştinţă care îl încurca; ea credea, probabil, că el se bătuse numai pentru Arnoux, care închipuindu şi acest lucra, trebuie să fi simţit nevoia să i l spună.

"Îşi bate joc de mine, poate'", se gândea Frédéric.

Nu mai avea nimic de făcut aici şi, pretinzând că are o întâlnire, se ridică.

– A, nu! Mai stai!

El se aşeză din nou şi i lăudă costumul.

Ea răspunse, copleşită parcă:

– Prinţul mă place aşa! Şi trebuie să fumez cu comedia asta, adăugă arătând narghileaua. Dacă am încerca? Vrei?

I se aduse foc; tombacul se aprindea greu şi ea începu să bată din picioare, nerăbdătoare. Apoi o cuprinse o moleşeală; stătea nemişcată pe divan, cu o pernă subsuoară, cu trupul puţin răsucit, cu un genunchi îndoit, cu celălalt picior întins. Şarpele lung de marochin roşu, care se încolăcea pe jos, i se înfăşură pe braţ. Apăsa ciocul de chihlimbar pe buze şi l privea pe Frédéric, clipind din ochi, prin rotocoalele de fum care o înfăşurau. Aspiraţia pieptului ei făcea să clipocească apa, şi Rosanette murmura din când în când:

– Dragul de el! Scumpul meu!

Frédéric căuta un subiect de conversaţie plăcut; îşi aminti de Vatnaz.

Spuse că i a părut foarte elegantă.

– Cred şi eu! reluă Mareşala. Are noroc asta să mă aibă pe mine! fără să adauge un cuvânt mai mult, atâta reţinere era în vor­bele lor.

Amândoi se simţeau stingheriţi, cu un zid parcă între ei. Într adevăr, duelul a cărui pricină se credea Rosanette o măgulise. Pe urmă, se mirase grozav că el nu venise să se mândrească cu fapta lui; şi, ca să l oblige să se întoarcă, inventase acea nevoie urgentă de cinci sute de franci. Cum se explica deci că Frédéric nu cerea în schimb un pic de dragoste! Era un rafinament care o minuna, şi într un elan îi spuse:

– Vrei să vii cu noi la mare?

– Cine "noi"?

Eu şi tipul meu; te voi prezenta drept vărul meu ca în come­diile de altădată.

– Mulţumesc frumos!

– Ei bine, atunci poţi închiria o casă lângă noi.

Ideea de a se ascunde de un om bogat îl umilea.

– Nu! E cu neputinţă.

– Cum vrei!

Rosanette întoarse capul, gata să plângă. Frédéric băgă de seamă; şi pentru a i arăta că se interesează de ea, îi spuse că e fericit s o vadă, în sfârşit, într o situaţie bună.

Ea ridică din umeri. Cine o supăra? Oare, din întâmplare, nu o iubea?

– O, pe mine mă iubesc totdeauna.

Şi adăugă:

– Rămâne de văzut în ce chip.

Plângându se că "se înăbuşă de căldură", Mareşala îşi descheie bluza; şi, fără altă îmbrăcăminte decât cămaşa de mătase, îşi lăsa capul pe umăr, într o atitudine de sclavă, foarte provocatoare.

Un bărbat mai puţin egosit şi mai puţin prudent nu s ar fi gândit că vicontele, domnul de Comaing sau un altul putea să apară. Dar Frédéric fusese prea des înşelat de acest fel de priviri ca să se mai compromită printr o nouă umilire.

Ea dori să i cunoască relaţiile, distracţiile; merse până acolo încât se informă şi de afacerile lui, oferindu i bani cu împrumut dacă avea nevoie. Frédéric, nemaiputând suporta, îşi luă pălăria.

– Ei, draga mea, petrecere bună acolo. La revedere!

Ea căscă ochii; apoi pe un ton sec:

– La revedere!

El străbătu iarăşi salonul galben şi a doua anticameră. Pe masă, între un vas plin cu cărţi de vizită şi o mapă de scris, era o casetă de argint cizelat. Îi aparţinuse doamnei Arnoux! Simţi în clipa aceea o mare înduioşare şi parcă revolta unei profanări. Îi venea să ia caseta în mână, s o deschidă. Îi fu frică să nu l vadă cineva, şi plecă.

Frédéric fu cinstit. Nu se duse la Arnoux.

Îşi trimise servitorul să cumpere cei doi negri, după ce îi făcu toate recomandările necesare; şi lădiţa plecă în aceeaşi seară la Nogent. A doua zi, în drum spre Deslauriers, la colţul străzii Vivienne cu bulevardul, doamna Arnoux îi apăru drept în faţă.

Primul lor impuls fu să se dea înapoi; apoi, acelaşi zâmbet le veni pe buze, şi se salutară. Un minut întreg nici unul nu scoase nici o vorbă.

O bătea soarele; şi faţa ei ovală, sprâncenele lungi, şalul de dan­telă neagră care îi desena forma umerilor, rochia de mătase ca guşa porumbelului, buchetul de violete prins de pălăria cu bride, totul îi păru de o splendoare extraordinară. Ochii ei frumoşi emanau o suavitate nesfârşită; el spunea încet, la întâmplare, vorbe confuze, primele care îi veneau:

– Ce mai face Arnoux?

– Mulţumesc, bine.

– Şi copiii?

– Foarte bine!

– Ce vreme frumoasă, nu i aşa?

– Minunată, e adevărat!

– Mergi la cumpărături?

– Da.

Şi cu o uşoară înclinare a capului:



– Adio!

Ea nu i întinsese mâna, nu rostise un singur cuvânt afectuos, nici nu l poftise măcar la ea. Cu toate astea n ar fi dat această întâlnire pentru cea mai frumoasă aventură; continuându şi drumul, se gândea mereu la gingăşia ei.

Deslauriers, surprins, îşi ascunse ciuda, căci încă mai păstra cu încăpăţânare o speranţă în privinţa doamnei Arnoux şi îi scrisese lui Frédéric să rămână la Nogent, ca să fie mai liber în manevrele sale.

Îi spuse totuşi că fusese la ea, ca să afle dacă într adevăr con­tractul lor stipula comunitatea de bunuri. Atunci s ar fi putut s o dea în judecată pe soţie; "şi a făcut o mutră ciudată când i am vorbit de căsătoria ta".

– Ia te uită! Ce invenţie!

– Trebuia, ca s o conving că ai nevoie de banii tăi! O persoană indiferentă n ar fi fost gata să leşine când i am spus o.

– Adevărat? strigă Frédéric.

– Ah, băiete, te trădezi! Fii sincer, haide!

O imensă laşitate îl cuprinse pe îndrăgostit.

– Nu!... te asigur! Pe cuvântul meu de onoare!

Această slabă tăgăduire îl convinse şi mai mult pe Deslauriers

Îl felicită. Îi ceru "detalii". Frédéric nu destăinui nimic şi rezistă chiar poftei de a născoci.

Cât despre ipotecă, îi spuse să nu mai facă nici un demers, să aştepte. Deslauriers era de părere că n are dreptate şi fu chiar brutal în mustrările sale.

Era dealtfel mai mohorât, mai răuvoitor şi mai irascibil decât de obicei. Dacă soarta lui nu suferea nici o schimbare, într un an se va îmbarca spre America, sau îşi va zbura creierii. În sfârşit părea atât de furios împotriva lumii întregi şi de un radicalism atât de absolut, îneât Frédéric nu se putu opri să nu i zică:

– Parcă eşti Sénécal!

La aceste cuvinte, Deslauriers îi spuse că Sénécal ieşise de la Sainte Pélagie, deoarece instrucţia nu putuse aduna destule dovezi pentru a l da în judecată.

De bucurie, Dussardier se gândi "să ofere un punci" şi i invită şi pe Frédéric avertizându l că va lua parte şi Hussonnet, care se purtase foarte frumos cu Sénécal.

În adevăr, Le Flambard înfiinţase şi un cabinet de afaceri, anunţând pe prospecte: Agenţia podgoriilor Oficiu de publicitate Birou de recuperări şi informaţii etc. Dar boemul se temea ca aceste afaceri să nu dăuneze consideraţiei de care se bucura în li­teratură, şi l angajă pe matematician să ţină socotelile. Cu toate că postul era mediocru, Sénécal, fără el, ar fi murit de foame. Frédéric, nevrând să l mâhnească pe bietul comis, acceptă invitaţia.

Cu trei zile înainte, Dussardier ceruise el însuşi podeaua de cără­mizi a mansardei sale, bătuse fotoliul şi ştersese de praf căminul, pe care se afla sub un glob de sticlă o pendulă de alabastru între o stalactită şi un cocoş. Fiindcă cele două sfeşnice mari şi cel mic cu toartă nu luminau suficient, împrumutase de la portar două cande­labre; cele cinci surse de lumină străluceau deasupra scrinului, acoperit cu trei şerveţele, ca să stea mai frumos farfuriile cu prăji­turi, biscuiţi, un cozonac şi douăsprezece sticle de bere. În faţa scrinului, lângă peretele tapetat cu o hârtie galbenă, o mică biblio­tecă de acaju conţinea Fabulele lui Lachambeaudie, Misterele Pari­sului49 Napoleon de Norvens – şi, în mijlocul alcovului, surâdea, într o ramă de palisandru, figura lui Béranger50.

Comesenii erau (în afară de Deslauriers şi Sénécal) un farmacist care absolvise de curând dar care n avea fondurile necesare să şi deschidă o farmacie, un tânăr care locuia în aceeaşi casă, un pla­sator de vinuri, un arhitect şi un domn, funcţionar la asigurări. Regimbart nu putuse să vină. Toţi îl regretau.

Îl întâmpinară pe Frédéric cu mari manifestări de simpatie, căci toţi ştiau de la Dussardier de micul lui discurs de la domnul Dambreuse. Sénécal se mulţumi să i întindă mâna, cu un aer demn.

El stătea în picioare cu spatele la cămin. Ceilalţi şedeau jos şi, cu pipa în gură, îl ascultau cum vorbea despre sufragiul universal, din care trebuia să rezulte triumful Democraţiei, despre aplicarea principiilor evanghelice. Dealtfel, clipa cea mare se apropia; ban­chetele reformiste se înmulţeau în toate provinciile; Piemontul, Napoli, Toscana...

– E adevărat, spuse Deslauriers, tăindu i brusc vorba, nu mai poate să dureze aşa!

Şi începu să zugrăvească tabloul situaţiei.

Sacrificasem Olanda ca să obţinem din partea Angliei recunoaş­terea lui Ludovic Filip; şi acum, această frumoasă alianţă era pier­dută, datorită căsătoriilor spaniole! În Elveţia, domnul Guizot, la remorca Austriacului, susţinea tratatele din 1815. Prusia, cu al său Zollverein51, ne făcea încurcături. Problema Orientului rămânea nerezolvată.

– Nu e un motiv să te încrezi în Rusia pentru că marele duce Constantin trimite daruri domnului d'Aumale52. Cât despre politica internă, niciodată n a dovedit atâta orbire, atâta prostie! Nici chiar majoritatea lor nu mai e unită! Pretutindeni, cum se spune, nimic! Nimic! Şi, în faţa atâtor ruşini, urmă avocatul punându şi mâinile în şolduri, ei se declară satisfăcuţi!

Această aluzie la un vot celebru53 stârni aplauze. Dussardier destupă o sticlă de bere; spuma stropi perdelele, el nu băgă de scamă: umplea pipele, tăia cozonacul, oferea felii din el. Coborâse de mai multe ori să vadă dacă nu vine punciul; şi toţi se exaltau tot mai mult, exasperaţi împotriva Puterii. Mânia lor era violentă, fără altă pricină decât ura contra nedreptăţii; şi amestecau reproşurile cele mai prosteşti cu revendicările cele mai legitime.

Farmacistul deplângea starea mizerabilă a flotei. Agentul de asigurări nu tolera cele două santinele ale mareşalului Soult54. Deslauriers îi acuza pe iezuiţi, care tocmai se instalaseră în mod public la Lille. Sénécal detesta cel mai mult pe domnul Cousin55; căci eclectismul, pretinzând să scoată certitudinea din raţiune, dezvoltă egoismul, distruge solidaritatea; plasatorul de vinuri, neînţelegând mare lucru din aceste probleme, observă cu voce tare că lăsa la o parte multe ticăloşii.

– Vagonul regal de pe linia de Nord trebuie să coste vreo optzeci de mii de franci. Cine îl va plăti?

– Da, cine îl va plăti? reluă funcţionarul comercial, furios ca şi cum aceşti bani ar fi fost luaţi din buzunarul său.

Urmară recriminări împotriva rechinilor de la bursă şi a corup­ţiei funcţionarilor. Ar trebui să se meargă mai sus, după părerea lui Sénécal, şi să fie acuzaţi înainte de toate prinţii care reînviau moravurile Regenţei.

– N aţi văzut, în ultima vreme, pe prietenii ducelui de Montpensier, când se întorc de la Vincennes, beţi fără îndoială, şi tulbură cu cântecele lor muncitorii din cartierul Saint Antoine?

– S a strigat chiar: "Jos tâlharii!" spuse farmacistul. Eram şi eu acolo. Am strigat şi eu.

– Cu atât mai bine! Poporul se trezeşte în sfârşit, de când cu procesul Teste Cubières56!

– Pe mine, acel proces m a mâhnit, zise Dussardier, pentru că dezonorează un fost soldat!

– Ştiţi, continuă Sénécal, că s a descoperit la ducesa de Praslin...

In clipa aceea, o lovitură de picior deschise uşa. Hussonnet intră.

– Salut, domnilor! spuse el aşezându se pe pat.

Nu se făcu nici o aluzie la articolul lui, pe care îl regreta, dealtfel, mai ales că Mareşala îl certase zdravăn.

Văzuse la teatrul lui Dumas Cavalerul de Maison Rouge şi găsea piesa plicticoasă.

O asemenea părere îi uimi pe democraţi, care o găseau prin ten­dinţele, prin decorurile ei mai cu seamă, măgulitoare pentru cre­dinţele lor. Protestară. Sénécal, ca să sfârşească discuţia, întrebă dacă piesa servea Democraţiei.

– Da... poate, dar are un stil...

– Ei, asta i bună acum. Ce e stilul? Ideea e principalul! Şi, tăindu i vorba lui Frédéric care voia să spună ceva:

– Afirmam deci că, în afacerea Praslin57...

Hussonnet îl întrerupse:

– Ah, şi ăsta e un refren! Ce mă mai plictiseşte!

– Şi pe alţii, nu numai pe dumneata! replică Deslauriers. Cinci ziare au fost interzise! Ascultaţi această notă!

Şi, scoţându şi carnetul, citi:

– Am suportat, de la instaurarea celei mai bune republici, o mie două sute douăzeci şi nouă de procese de presă, de unde a rezul­tat pentru ziarişti: trei mii o sută patruzeci şi unu ani de puşcărie, cu modica sumă de şapte milioane o sută zece mii cinci sute de franci amendă. E drăguţ, nu?

Toţi râseră cu amărăciune. Frédéric, însufleţit ca şi ceilalţi, reluă:

La Democraţie Pacifique are un proces pentru foiletonul publicat, un roman intitulat Partea femeilor.

– Ei, asta i, zise Hussonnet. Dacă ni se interzice şi partea femei­lor!

– Dar ce nu se interzice? strigă Deslauriers. E interzis să fumezi în Luxembourg58, interzis să cânţi imnul închinat lui Pius al IX lea59!

– Şi acum interzic banchetul tipografilor60! articulă o voce joasă.

Era glasul arhitectului, ascuns în umbra alcovului şi care nu scosese nici un cuvânt până atunci. Acesta adăugă că, în urmă cu o săptămână, fusese condamnat, pentru ofensă adusă regelui, un oare­care Rouget.

– Rouget s a fript61, zise Hussonnet.

Această glumă păru atât de nepotrivită lui Sénécal, încât îi reproşă că îl apără pe "saltimbancul de la primărie, pe prietenul trădăto­rului Dumouriez".

– Eu? dimpotrivă!

El găsea că Ludovic Filip e banal, guard naţional, tot ce poate fi mai băcan şi mai burghez! Şi, cu mâna la inimă, boemul începu să înşire frazele sacramentale: – "Mereu, cu o plăcere crescândă... – Naţionalitatea poloneză nu va pieri... – Marile noastre lucrări vor continua... Daţi mi bani pentru mica mea familie..."! Toţi râdeau tare, proclamându l un băiat delicios, spiritual; veselia crescu şi mai mult la sosirea castronului cu punci adus de un limonagiu.

Flăcările alcoolului şi cele ale lumânărilor încălziră repede apar­tamentul; şi lumina mansardei, traversând curtea, bătea marginea unui acoperiş din faţă, unde se ridica negru, în noapte, burlanul unui coş. Vorbeau tare, toţi deodată; îşi scoseseră redingotele, cioc­neau paharele, loveau mobilele.

Hussonnet strigă:

– Aduceţi înaltele doamne, ca să fie mai "Tour de Nesle": culoare locală şi rembrandtiană, ce naiba!

Şi farmacistul, care tot învârtea la punci, începu să cânte cât îl ţinea gura
Am doi boi la mine n staul

Doi boi albi şi foarte mari...
Sénécal îi astupă gura cu mâna, nu i plăcea dezordinea; şi loca­tarii începură să apară la ferestre, surprinşi de gălăgia neobişnuită din locuinţa lui Dussardier.

Bietul băiat era fericit şi spuse că petrecerea îi amintea micile lor şedinţe de altădată, pe cheiul Napoleon; totuşi, câţiva lipseau, de pildă Pellerin...

– Ne putem lipsi de el, spuse Frédéric.

Şi Deslauriers se interesă despre Martinon:

– Ce mai e cu acest domn interesant?

Imediat, Frédéric, descărcându şi ciuda, atacă deşteptăciunea lui Martinon, caracterul, falsa lui eleganţă, omul în întregime. Era într adevăr un ţăran parvenit! Noua aristocraţie, burghezia, nu valora nici pe departe cât cea veche, nobilimea. El susţinea acest lucru; şi democraţii aprobau, ca şi cum ar fi făcut parte dintr una şi ar fi frecventat o pe cealaltă. Toţi erau încântaţi de Frédéric. Farmacistul îl compară chiar cu domnul d'Alton Shée62; care, cu toate că era pair de Franţa, apăra cauza Poporului.

Veni ora plecării. Toţi se despărţiră strângându şi mâna cordial; Dussardier, din dragoste, porni să i conducă pe Frédéric şi pe Deslauriers. Îndată ce ajunseră în stradă, avocatul păru că se gândeşte şi, după o clipă de tăcere, spuse:

– Va să zică eşti foarte supărat pe Pellerin?

Frédéric nu şi ascunse necazul.

Pictorul totuşi îşi retrăsese faimosul tablou din vitrină. Nu tre­buiau să se certe între ei pentru fleacuri. De ce să şi facă un duş­man?

– A cedat unui moment de enervare, lucru uşor de înţeles la un om care n are un sfanţ. Tu nu poţi înţelege asta!

Şi, după ce Deslauriers urcă în apartamentul lui, comisul se ţinu după Frédéric. Îl îndemnă chiar să cumpere portretul. De fapt, Pellerin, pierzându şi nădejdea că îl va intimida, îi bătuse la cap să intervină pentru ca, datorită lor, să i l ia.

Deslauriers îi mai vorbi despre asta, stărui. Pretenţiile picioru­lui erau modeste.

– Sunt sigur că, poate, cu vreo cinci sute de franci..

– Eh, dă i banii. Uite i, zise Frédéric.

Chiar în seara aceea, i se aduse tabloul. Îi păru şi mai îngrozi­tor dqcât prima oară. Nuanţele şi umbrele erau şi mai plumburii din pricina prea deselor retuşări, şi păreau mohorâte în raport cu luminile care, rămase strălucitoare pe ici pe colo, distonau în ansam­blu.

Frédéric îl critică plin de amărăciune, ca să se răzbune că l plătise. Deslauriers îl crezu pe cuvânt şi îi aprobă purtarea, căci ambiţia lui era să constituie o falangă al cărei şef să fie el. Unii oameni se bucură să i pună pe prietenii lor să facă lucruri care le sunt neplăcute.

În timpul acesta, Frédéric nu mai fusese pe la Dambreuse. Nu avea capitalul necesar. Ar fi trebuit să dea lungi explicaţii; şi şovăia să se hotărască. Poate că avea dreptate. Nimic nu mai era sigur acum, nici afacerea cu huila mai mult decât altele; tre­buia să se retragă din lumea aceea; în sfârşit, Deslauriers contri­bui la renunţarea lui. De atâta ură, devenea virtuos; şi era mai bucuros ca Frédéric să rămână în mediocritate. În felul acesta, rămânea egal cu el, şi în legături mai strânse.

Comisionul domnişoarei Roque fusese executat foarte prost. Tatăl ei îi scrise, dându i cele mai precise explicaţii, şi îşi termina, scrisoarea cu această glumă: "Cu riscul de a ţi da o muncă de negru".

Frédéric nu putea să l evite pe Arnoux. Urcă în magazin şi nu văzu pe nimeni. Casa de comerţ se prăbuşea, funcţionarii imitau nepăsarea patronului.

Înainta de a lungul etajerei încărcate cu faianţe, care ocupa de la un capăt la altul mijlocul încăperii; apoi, ajungând în fund, în faţa tejghelei, merse mai apăsat ca să fie auzit.

Draperia fu dată la o parte, şi doamna Arnoux se ivi.

– Cum, dumneata aici! Dumneata!

– Da, spuse ea cam tulburată. Căutam...

El îi zări batista lângă pupitru şi îşi închipui că venise la soţul ei ca să şi dea seama de ceva, să şi limpezească o nelinişte.

– Dar... poate ai nevoie de ceva? spuse ea.

– De o nimica toată, doamnă.

– Vânzătorii ăştia sunt insuportabili, lipsesc mereu.

Nu trebuia să i certe. Dimpotrivă, lui îi părea bine de împreju­rarea aceasta.

Ea îl privi ironic.

– Ei, şi căsătoria?

– Ce căsătorie?

– A dumitale.

– A mea? Niciodată!

Ea făcu un gest de tăgăduială.

– Şi dacă ar fi adevărat, la urma urmei? Te refugiezi în medio­critate, când eşti deznădăjduit de frumuseţea la care ai visat!

– Totuşi, nu toate visurile îţi erau aşa de nevinovate!

– Ce vrei să spui?

– Când te plimbai la curse cu... nişte persoane!...

Frédéric o blestemă pe Mareşală. Îşi aminti deodată ceva:

– Dar chiar dumneata, odată, m ai rugat s o văd, în interesul lui Arnoux.

Ea replică, dând din cap:

– Şi profitai ca să te distrezi.

– Doamne! Să uităm toate prostiile astea!

– E drept, deoarece te însori!

Şi se stăpânea să nu suspine, muşcându şi buzele. Atunci el rosti:

– Dar îţi repet că nu e adevărat. Poţi să crezi că eu, cu nevoia mea de inteligenţă, cu obiceiurile mele, am să mă înfund în pro­vincie ca să joc cărţi, să supraveghez zidarii şi să mă plimb în saboţi! În ce scop? Ţi s a spus că e bogată, nu i aşa? Puţin îmi pasă de bani! După ce am dorit tot ce e mai frumos, mai duios, mai încântător, un fel de rai întruchipat într o fiinţă omenească, şi după ce l am găsit, acest ideal, această apariţie care îmi ascunde tot restul lumii...

Şi prinzându i capul cu amândouă mâinile, începu să i sărute pleoapele, repetând:

– Nu! Nu! Nu! Niciodată n o să mă însor! Niciodată! Nici­odată!

Ea accepta aceste mângâieri, încremenită de surpriză şi de încântare.

Se auzi uşa de la intrare, din josul scării. Ea făcu un salt; şi rămase cu mâna întinsă, poruncindu i să tacă. Se apropiară paşi. Apoi cineva spuse de afară:

– Doamna e aici?

– Intră!

Doamna Arnoux se rezema cu cotul pe tejghea şi învârtea o pană între degete, liniştită, când contabilul dădu la o parte dra­peria.

Frédéric se ridică:

– Doamnă, am onoarea să vă salut. Serviciul va fi gata, nu i aşa? Pot să mă bizui pe asta?

Ea nu răspunse nimic. Dar această complicitate tăcută îi înflă­căra obrazul cu toată roşeaţa adulterului.

Á doua zi, se duse la dânsa, fu primit; şi ca să adauge şi alte avantaje la cele câştigate, imediat, fără preambul, Frédéric începu să se justifice în privinţa întâlnirii de la Champ de Mars. Numai întâmplarea făcuse să se afle cu acea femeie. Chiar admiţând că era frumoasă (ceea ce nu e adevărat), cum ar putea să i reţină gândurile, o clipă chiar, atunci când el iubea pe altcineva!

– Şi ştii bine, ţi am spus o!

Doamna Arnoux lăsă capul în jos.

– Sunt supărată că mi ai spus o.

– De ce?


– Cea mai simplă cuviinţă cere acum să nu te mai revăd.

El se jură că dragostea lui era nevinovată. Trecutul trebuia să garanteze viitorul; îşi făgăduise lui însuşi să nu i tulbure viaţa cu plângerile lui.

– Ieri, însă, inima mea era prea plină.

– Nu trebuie să ne mai gândim la clipa aceea, prietene!

Şi totuşi, care ar fi păcatul dacă două biete fiinţe şi ar uni tris­teţea?

– Pentru că nici dumneata nu eşti fericită! O, te cunosc, n ai pe nimeni care să răspundă setei dumitale de dragoste, de devotament; am să fac tot ce vrei! Nu te voi jigni!... ţi o jur.

Şi căzu în genunchi, parcă fără voia lui, prăbuşindu se sub o povară interioară prea grea.

– Ridică te! spuse ea. Îţi poruncesc!

Şi îi declară cu hotărâre că nu l va mai revedea niciodată, dacă nu se supune.

– Ah, te desfid să faci aşa ceva, reluă Frédéric. Ce am eu de făcut pe lume? Ceilalţi se străduiesc să obţină bogăţie, celebritate, putere! Eu, eu nu am nici o situaţie, eşti unica mea ocupaţie, toată averea mea, ţelul meu, centrul existenţei mele, al gândurilor mele. Nu mai pot să trăiesc fără dumneata, aşa cum nu pot trăi fără aer. Nu simţi aspiraţia sufletului meu cum se urcă spre al dumitale, şi că ele trebuie să se contopească, şi că eu mor din pricina asta? Doamna Arnoux începu să tremure din tot trupul.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   17   18   19   20   21   22   23   24   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin