Educaţia sentimentală



Yüklə 2,22 Mb.
səhifə23/32
tarix07.01.2019
ölçüsü2,22 Mb.
#91030
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32

Deodată gândul la Frédéric îi veni în minte clar şi inexorabil. Era un avertisment al Providenţei. Dar Domnul, în mila lui, nu voise s o pedepsească de tot! Ce ispăşire, mai târziu, dacă se lăsa dusă de această dragoste! Fără îndoială, fiul ei ar fi suferit jigniri din pricina ei; şi doamna Arnoux îl văzu bărbat tânăr, rănit într un duel, adus pe targă, muribund. Se repezi pe scăunel dintr o miş­care; şi îşi înălţă din toate puterile sufletul spre culmi, îi oferi lui Dumnezeu, ca o jertfă, sacrificiul primei ei pasiuni, a singurei sale slăbiciuni.

Frédéric se întorsese acasă. Stătea în fotoliu fără să aibă măcar puterea să o blesteme. Îl cuprinse un fel de somn; şi, în coşmarul lui, auzea ploaia căzând şi credea că este încă acolo, pe trotuar.

A, doua zi, într un ultim moment de laşitate, trimise un comisio­nar la doamna Arnoux.

Fie că omul pe care l trimisese înainte nu făcuse comisionul, fie că ceea ce avea ea de spus nu putea să fie cuprins într un cuvânt, răspunsul fu acelaşi. Insolenţa era prea mare! îl cuprinse o mânie izvorâtă din orgoliu. Îşi jură nici să n o mai dorească măcar: şi, ca o frunză dusă de un uragan, dragostea lui pieri. Simţi o uşurare, o bucurie stoică, apoi o nevoie de fapte violente; şi porni, la întâmplare, pe străzi.

Treceau bărbaţi de prin mahalale înarmaţi cu puşti, cu săbii vechi, unii cu bonete roşii, şi toţi cântând Marsilieza sau marşul Girondinilor. Ici şi colo, câte un guard naţional se grăbea să ajungă la primăria lui. În depărtare răsunau tobele. La Poarta Saint Martin era o încăierare. În aer plutea ceva viguros şi războinic. Frédé­ric mergea mai departe. Agitaţia marelui oraş îl înveselea.

În dreptul lui Frascati, zări ferestrele Mareşalei; îi veni în minte o idee nebună, o reacţie de tinereţe. Traversă bulevardul.

Tocmai închideau poarta; şi Delphine, jupâneasa. scria cu căr­bune pe canat: "Arme predate". Îi spuse repede:

– A, în ce hal e doamna! Azi dimineaţă a dat afară gromul care o insulta. Dânsa crede că o să se jefuiască pretutindeni! Crapă de frică! Cu atât mai mult cu cât domnul a plecat!

– Care domn?

– Prinţul!

Frédéric intră în budoar. Mareşala apăru în jupon cu părul pe spate, tulburată.

– Ah, mulţumesc! Vii să mă salvezi! E a doua oară! Tu nu ceri niciodată răsplată!

– Ba să mă ierţi! zise Frédéric cuprinzându i talia cu amândouă mâinile.

– Cum? Ce faci? murmură Mareşala, totodată surprinsă şi bucuroasă de gestul lui.

El răspunse:

– Urmez şi eu moda, mă reformez.

Ea se lăsă răsturnată pe divan şi continua să râdă sub sărută­rile lui.

Petrecură după amiaza privind de la fereastră poporul din stradă. Apoi o duse la cină la Trois Frères Provençaux. Masa dură mult şi fu aleasă. Se întoarseră pe jos, din lipsă de trăsuri.

La ştirea unei schimbări de guvern65, Parisul se transformase. Toată lumea era veselă; trecătorii circulau şi, la fiecare etaj, lampioanele răspândeau o lumină ca ziua. Soldaţii se întorceau în ca­zărmi, istoviţi trişti. Lumea îi saluta strigând: "Trăiască infanteria!" Ei mergeau mai departe fără să răspundă. Dimpotrivă, ofiţerii din garda naţională, îmbujoraţi de entuziasm, îşi ridicau săbiile vociferând: "Trăiască reforma!" şi aceste cuvinte îi făceau să râdă de fie­care dată pe cei doi amanţi. Frédéric glumea, era foarte vesel.

Ajunseră în bulevarde, prin strada Duphot. Lanterne veneţiene, atârnate de case, formau ghirlande de lumini. Un furnicar con­fuz se agita sub ele; în mijlocul acestei umbre, pe alocuri, sclipea luciul baionetelor. Se ridica o zarvă mare. Mulţimea era prea com­pactă, nu se puteau întoarce de a dreptul; când intrau în strada Caumartin, izbucni deodată un zgomot mare îndărătul lor. Semăna cu pârâitul unei imense bucăţi de mătase pe care o sfâşii. Erau îm­puşcăturile din bulevardul Capucines.

– Ah, mai curăţă câţiva burghezi, zise Frédéric liniştit, căci există situaţii în care omul cel mai puţin crud este atât de desprins de ceilalţi, încât ar vedea pierind specia umană fără să i bată inima.

Mareşalei, agăţată de braţul lui, îi clănţăneau dinţii. Declară că nu mai poate face nici douăzeci de paşi. Atunci, printr un rafina­ment de ură, ca s o batjocorească şi mai mult pe doamna Arnoux în sufletul lui, o duse pe Mareşală la casa din strada Tronchet, în locuinţa pregătită pentru cealaltă.

Florile nu se veştejiseră. Dantela era întinsă pe pat. Scoase din dulap papucii. Rosanette găsi că aceste atenţii sunt foarte delicate.

Către ora unu o treziră nişte bubuituri îndepărtate; şi îl văzu plângând cu suspine.

– Ce ai, dragostea mea?

– Sunt prea fericit, zise Frédéric, te doream de prea multă vreme!

Partea a treia
I
Îl trezi brusc zgomotul unor împuşcături; şi, în ciuda insistenţelor Rosanettei, Frédéric vru să vadă cu orice preţ ce se întâmplă.

Porni în jos pe Champs Elysées, de unde se auziseră fo­curile de armă. La colţul străzii Saint Honoré se întâlni cu nişte oameni în haine de lucrători care strigau:

– Nu! nu pe acolo! la Palais Royal!

Frédéric se luă după ei. Grilajul de la biserica Assomption era smuls. Mai încolo observă trei bolovani în mijlocul străzii, o încer­care de baricadă, fără îndoială, apoi cioburi de sticle şi grămezi de sârmă puse acolo ca să taie drumul cavaleriei; deodată, dintr o stră­duţă, se repezi un tânăr înalt şi palid, al cărui păr negru flutura pe umerii acoperiţi cu un fel de maiou cu picăţele colorate. Ţinea o puşcă lungă de soldat şi alerga în vârful picioarelor, în papuci, ca un somnambul, cu o agilitate de tigru. Din când în când se auzea o detunătură.

În ajun, seara, spectacolul căruţei încărcate cu cinci cadavre culese de pe bulevardul Capucines schimbase hotărârile poporului; în timp ce la Tuileries adjutanţii se schimbau unul după altul şi domnul Mole66 care încercase să constituie un nou cabinet, nu se mai întorsese, iar domnul Thiers67 se străduia să alcătuiască altul, în timp ce Regele se tocmea, şovăia, apoi dădea lui Bugeaud68comandamentul suprem pentru a l împiedica să l exercite, insurec­ţia se organiza formidabil, de parcă ar fi fost condusă de un singur braţ. Bărbaţi de o elocvenţă frenetică vorbeau mulţimii pe la col­ţul străzilor; alţii trăgeau clopotele la biserici, sunând alarma; se turna plumb, se făceau cartuşe; copacii de pe bulevarde, vespasienele, băncile, gardurile, felinarele, totul era smuls, răsturnat; dimineaţa, Parisul era plin de baricade. Rezistenţa nu ţinu mult; pretutindeni intervenea Garda naţională; aşa încât, la ora opt, poporul, de voie de nevoie, pusese stăpânire pe cinci cazărmi, pe aproape toate primăriile, pe punctele strategice cele mai impor­tante. De la sine, fără zguduiri, monarhia se topea într o descompu­nere rapidă; şi acum, atacau postul de la Château d'Eau, pentru a elibera cincizeci de prizonieri, care nici nu existau.

Frédéric fu silit să se oprească la intrarea în piaţa înţesată de grupuri înarmate. Companii de infanterie ocupau străzile Saint Thomas şi Fromanteau. O baricadă enormă astupa strada Valois. Fumul care se legăna pe creasta ei se întredeschise, câţiva răsculaţi alergau făcând gesturi largi, apoi dispărură; împuşcăturile se auzeau iar. Postul le răspundea, fără ca înăuntru să se zărească cineva; ferestrele lui, apărate de obloane de stejar, erau străpunse de orificii pentru ţeava puştilor; şi monumentul, cu cele două etaje ale lui, cu cele două aripi, cu fântână la primul şi portiţă la mijloc, în­cepea să fie stropit cu pete albe sub loviturile gloanţelor. Scara, cu trei trepte, rămânea goală.

Alături de Frédéric, un bărbat cu tichie frigiană şi cu o raniţă pe deasupra unei veste tricotate se certa cu o femeie legată la cap cu un turban. Ea îi spunea:

– Vino acasă, când îţi spun! Vino acasă!

– Lasă mă în pace! răspundea bărbatul. Poţi să vezi de poartă şi singură. Cetăţene, vă întreb, nu i drept? Mi am făcut datoria totdeauna, în 1830, în '32, în '34, în '39! Astăzi, când ceilalţi se bat, trebuie să mă bat şi eu! Du te!

Şi portăreasa cedă până la urmă mustrărilor lui şi celor ale unui guard naţional de lângă ei, om de vreo patruzeci de ani, a cărui fi­gură blajină era împodobită cu un colier de barbă blondă. El îşi încărca arma şi trăgea, stând de vorbă cu Frédéric, tot atât de li­niştit în mijlocul răscoalei, ca un horticultor la el în grădină. Un băiat tânăr cu şorţ se dădea bine pe lângă el ca să obţină capsule pentru puşca lui, o frumoasă carabină de vânătoare pe care i o dă­duse "un domn".

– Ia de la spatele meu, spuse burghezul, şi dă te la o parte! au să te omoare!

Tobele băteau asaltul. Se auzeau strigăte ascuţite, urale trium­fătoare. O agitaţie continuă făcea mulţimea să oscileze. Frédéric, prins între două grupuri numeroase, nu se mişca, fascinat şi amuzat în acelaşi timp. Răniţii care cădeau, morţii întinşi pe jos nu păreau adevăraţi răniţi, adevăraţi morţi. I se părea că asistă la un spectacol.

În mijlocul tălăzuirii, pe deasupra capetelor, apăru un bătrân în haine negre pe un cal alb, cu şa de catifea. Într o mână ţinea o ramură verde, în cealaltă o hârtie, şi le scutura cu încăpăţânare. În sfârşit, pierzându şi speranţa de a fi auzit, se retrase.

Trupa de infanterie dispăruse şi numai guarzii municipali mai rămăseseră să apere postul. Un val de cutezători se năpusti pe trepte; unii căzură, alţii se năpustiră pe urma lor; şi uşa, zdruncinată de loviturile răngilor de fier, răsuna; guarzii municipali nu cedau. Dar o căruţă încărcată cu fân, care ardea ca o torţă uriaşă, fu trasă lângă perete. Aduseră repede vreascuri, paie, un butoiaş cu spirt. Focul urca de a lungul zidurilor; clădirea începu să fumege peste tot ca un solfatar; şi flăcări puternice ieşeau cu un zgomot strident, sus, printre balustradele terasei. Etajul întâi de la Palais Royal se umpluse de guarzi naţionali. Se trăgea de la toate ferestrele din piaţă; gloanţele şuierau; apa fântânii crăpate amestecată cu sânge, alcătuia băltoace; oamenii alunecau în noroi, peste haine, chipie şi arme; Frédéric simţi ceva moale sub tălpi: era mâna unui sergent cu manta cenuşie, culcat cu faţa în baltă. Grupuri noi de oameni din popor veneau mereu, împingând luptătorii spre post. Împuşcăturile se înteţeau. Cârciumile erau deschise; lumea mergea din când în când să fumeze o pipă, să bea o halbă, apoi se întorcea la luptă. Un câine rătăcit urla. Râdeau de el.

Frédéric fu izbit de un om care, atins de un glonte în şale, căzu pe umărul lui horcăind. Lovitura, poate îndreptată împotriva lui, îl înfurie; şi se repezi înainte, când un guard naţional îl opri:

– Zadarnic. Regele a plecat, şi dacă nu mă crezi, du te şi vezi.

Afirmaţia aceasta îl calmă pe Frédéric. Piaţa Carrousel părea liniştită. Palatul Nantes se înălţa tot singuratec; şi casele din spa­te, domul Luvrului din faţă, lângă galeria de lemn din dreapta şi terenul viran care ondula până la barăcile tejghetarilor, erau parcă înecate în culoarea cenuşie a aerului, în care murmure îndepărtate păreau să se confunde cu ceaţa, în timp ce, la celălalt capăt al pie­ţei, o lumină vie, căzând printr o spărtură a norilor peste faţada Palatului Tuileries , îi desena cu alb toate ferestrele. Lângă Arcul de Triumf, un cal mort zăcea întins. Îndărătul grilajului, grupuri de cinci şase persoane stăteau de vorbă. Porţile castelului erau deschise; servitorii, în prag, îi lăsau pe toţi să treacă.

Jos, într o săliţă, se serveau castroane cu cafea cu lapte. Unii dintre curioşi se aşezară la masă glumind; ceilalţi stăteau în picioare şi, printre ei, un birjar. Acesta apucă cu amândouă mâinile un bor­can plin cu zahăr praf, aruncă o privire neliniştită în dreapta şi în stânga, apoi începu să mănânce lacom, cu nasul băgat în gâtul borcanului. În josul scării celei mari, un bărbat îşi scria numele într un registru. Frédéric îl recunoscu de la spate.

– Ia te uită! Hussonnet!

– Da, răspunse boemul. Mă prezint la Curte. Ce glumă bună, nu?

– Dacă am urca?

Ajunseră în sala Mareşalilor. Portretele acestor militari iluştri erau intacte, afară de acela al lui Bugeaud69, străpuns în burtă. Mareşalii stăteau sprijiniţi în sabie, în faţa unui afet de tun, în ati­tudini măreţe, cu totul nepotrivite cu împrejurările. O pendulă mare arăta unu şi douăzeci.

Deodată răsună Marsilieza. Hussonnet şi Frédéric se aplecară peste rampă. Intra poporul, care se năpusti pe scară, zdruncinându şi în valuri vertiginoase capetele goale, căştile, tichiile roşii, baione­tele şi umerii atât de impetuos, încât oamenii dispăreau în această viermuiala care urca mereu, ca un fluviu împins îndărăt de o maree de echinox, mugind sub un impuls de nebiruit. Sus, această masă se împrăştie şi cântecul se opri.

Nu se mai auzea decât bocănitul încălţărilor şi susurul vocilor. Mulţimea inofensivă se mulţumea să privească. Doar, din când în când, un cot care nu şi găsea locul spărgea un geam; sau un vas, o statuetă se rostogoleau de pe o consolă. Lemnăria scârţâia de atâta îngrămădeală. Obrajii tuturor erau roşii, picături mari de sudoare şiroiau; Hussonnet observă:

– Eroii nu miros prea bine!

– A, eşti exasperant, răspunse Frédéric.

Şi, împinşi fără voia lor, intrară într un apartament unde, aproape de tavan, se întindea un baldachin de catifea roşie. Sub el, pe tron, stătea un proletar cu barbă neagră, cu cămaşa întredeschisă, cu un aer hilar ca o statuetă grotescă. Alţii se urcau pe estradă ca să i ia locul.

– Ce mit! spuse Hussonnet. Ăsta i poporul suveran!

Fotoliul fu ridicat pe deasupra capetelor şi străbătu sala legănându se.

– Ei drăcie! cum se hâţână! Corabia statului e clătinată pe o mare înfuriată! Ce mai joacă! Ce mai joacă!

Ajunseră cu el la o fereastră şi, în toiul fluierăturilor, îl aruncară.

– Bietul bătrân! spuse Hussonnet, văzându l cum cade în gră­dină, de unde fu pornit spre Bastilia, şi ars.

Atunci izbucni o bucurie frenetică, de parcă ar fi apărut, în lo­cul tronului, un viitor de fericire nemărginită; şi poporul, mai puţin din răzbunare cât pentru a şi afirma stăpânirea, sfărâma, smulgea oglinzile şi perdelele, lustrele, candelabrele, mesele, scaunele, taburetele, toate mobilele, până şi albumele cu desene, până şi coşuleţele de tapiserie. De vreme ce erau învingători, nu trebuiau oare să se distreze? Calicimea se împopoţona în bătaie de joc cu dantele şi cu caşmiruri. Franjuri de aur se înfăşurară pe mânecile cămăşilor, pălării cu pene de struţ împodobeau capul fierarilor, panglici ale Legiunii de onoare deveniră cordoane pentru prostituate. Fiecare îşi satisfăcea un capriciu; unii dansau, alţii beau. În camera reginei, o femeie îşi ungea părul cu pomadă; îndărătul unui paravan, doi ama­tori jucau cărţi; Hussonnet îi arătă lui Frédéric pe un individ care şi fuma pipa rezemat de un balcon; şi delirul creştea într o zarvă ne­încetată de porţelanuri sparte şi de bucăţi de cristal care răsunau rostogolindu se, ca nişte lame de armonică.

Apoi furia deveni mai posomorâtă. O curiozitate obscenă îi făcu să scotocească toate cabinetele, toate ungherele, să deschidă toate sertarele. Ocnaşii îşi înfundau braţele în aşternuturile prinţe­selor şi se rostogoleau pe paturi ca să se consoleze că nu le puteau viola. Alţii, cu figuri şi mai sinistre, rătăceau tăcuţi, căutând ceva de furat; dar mulţimea era prea numeroasă. Prin golul uşilor, nu se vedea în înşiruirea apartamentelor decât masa întunecată a popo­rului între aurituri, sub un nor de praf. Toate piepturile gâfâiau; căl­dura devenea din ce în ce mai sufocantă; cei doi prieteni, temându se să nu se înăbuşe, ieşiră.

În anticameră, în picioare pe un morman de haine, stătea o pros­tituată, ca o statuie a Libertăţii, nemişcată, cu ochii mari, deschişi, înspăimântătoare.

Făcuseră abia trei paşi afară, când un pluton de guarzi munici­pali cu mantale înainta către ei şi, scoţându şi chipiele de politie, descoperindu şi capetele cam pleşuve, salutară poporul înclinându se. La această dovadă de respect, învingătorii zdrenţăroşi se umflară în pene. Hussonnet şi Frédéric simţiră şi ei oarecare plăcere.

Plini de însufleţire, se întoarseră la Palais Royal. În faţa străzii Fromanteau, cadavre de soldaţi erau îngrămădite pe paie. Trecură nepăsători pe lângă ele, mândri chiar de a simţi că se ţin tari.

Palatul era ticsit. În curtea interioară, ardeau şapte ruguri. Se aruncau pe ferestre piane, scrinuri şi pendule. Pompe de incendiu scuipau apă până pe acoperiş. Nişte ticăloşi încercau să taie ţevile cu săbiile. Frédéric îndemnă pe un politehnician să se opună. Politehnicianul nu înţelese, părea dealtfel un nerod. De jur împrejur, în cele două galerii, plebea, stăpână pe pivniţe, bea în neştire. Vinul curgea gârlă, uda picioarele, pungaşii beau din funduri de sticlă spartă şi vociferau împleticindu se.

– Să ieşim de aici, zise Hussonnet, oamenii ăştia mă dezgustă.

De a lungul galeriei Orléans, răniţii zăceau pe jos, pe saltele, aco­periţi cu perdele de purpură; şi mici burgheze din cartier le aduceau supă şi rufărie.

– Orice ai spune, zise Frédéric, eu găsesc că poporul e sublim.

Vestibulul cel mare era plin de un vârtej de oameni furioşi; voiau să urce la etajele superioare ca să distrugă ce mai rămăsese; guarzii naţionali încercau să i reţină pe trepte. Cel mai neobosit era un vânător, cu capul gol, cu părul zburlit, cu centironul rupt în bucăţi. Cămaşa i se adunase sul între pantalon şi tunică, şi se zbă­tea în mijlocul celorlalţi cu îndârjire. Hussonnet, cu ochii lui ageri, îl recunoscu de departe pe Arnoux.

Apoi intrară la grădina Tuileries, ca să poată respira mai în voie. Se aşezară pe o bancă; şi rămaseră timp de câteva minute cu pleoapele închise, atât de ameţiţi, încât n aveau nici măcar puterea să vorbească. Trecătorii, în jurul lor, discutau. Ducesa de Orléans fusese numită regentă; totul se sfârşise; şi toţi simţeau acea stare plăcută care vine imediat după deznodămintele rapide, când, la fiecare dintre mansardele castelului, apărură valeţii rupându şi livrelele. Le aruncau în grădină în semn că se lepădau de ele. Poporul îi huidui. Ei se retraseră.

Un bărbat voinic care mergea iute printre copaci, cu o puşcă pe umăr, atrase atenţia lui Frédéric şi a lui Hussonnet. O cartuşieră îi strângea în talie bluzonul roşu, o basma îi înfăşură fruntea sub şapcă. Întoarse capul. Era Dussardier care se aruncă în braţele lor:

– Ah, ce fericire, dragii mei! Fără să poată spune altceva, gâfâind de bucurie şi de oboseală.

Era în picioare de patruzeci şi opt de ore. Lucrase la baricadele din cartierul Latin, luptase în strada Rambuteau, salvase trei ca­valerişti, pătrunsese în Tuileries70 cu coloana Dunoyer, apoi se dusese la Parlament, şi pe urmă la Primărie.

– De acolo vin! Totul merge bine! Poporul triumfă! Muncitorii şi burghezii se îmbrăţişează! Ah! Dacă aţi şti ce am văzut eu! Ce oameni! Ce frumos e!

Şi, fără să observe că ei nu purtau arme:

– Eram sigur că vă găsesc aici! A fost un moment teribil, dar asta n are importanţă!

O picătură de sânge îi curgea pe obraz, şi la întrebările celor doi zise:

– O, mai nimic! O zgârietură de baionetă!

– Ar trebui totuşi îngrijită.

– Aş! Sunt sănătos tun! Ce are a face? S a proclamat Republica! Acum vom fi fericiţi! Ziariştii care discutau adineauri în faţa mea spuneau că şi Polonia şi Italia vor fi eliberate! Gata cu regii! în­ţelegeţi? întreg pământul liber! Tot pământul liber!

Şi, îmbrăţişând orizontul cu o singură privire, îşi desfăcu bra­ţele într o atitudine triumfătoare. Dar un şir lung de oameni aler­ga pe terasă, la marginea apei.

– Ei, drace! Era să uit! Forturile sunt ocupate. Trebuie să mă duc acolo. Adio!

Întoarse capul ca să le strige, ridicând puşca:

– Trăiască Republica!

Din coşurile castelului, ieşeau mari vârtejnri de fum negru, răspândind scântei. Bătaia clopotelor, în depărtare, semăna a behă­ituri înspăimântate. La dreapta, la stânga, pretutindeni, învingătorii trăgeau cu armele. Frédéric, deşi n avea o fire războinică, simţea cum îi tresare sângele galic. Îl prinsese magnetismul mulţimilor entuziaste. Adulmeca cu voluptate aerul vijelios, mirosind a praf de puşcă; şi totuşi se înfiora sub efluviile unei imense iubiri, a unei înduioşări supreme şi universale, ca şi cum inima întregii omeniri ar fi bătut în pieptul lui.

Hussonnet spuse, căscând:

– Ar fi timpul, poate, să mergem să informăm masele!

Frédéric îl urmă la biroul său din piaţa Bursei; se apucă să compună pentru ziarul din Troyes o dare de seamă asupra evenimen­telor în stil liric, o adevărată pagină literară, pe care o semnă. Apoi cinară împreună într o cârciumă. Hussonnet era gânditor; excentri­cităţile Revoluţiei le depăşeau pe ale lui.

După cafea, când se duseră la primărie, ca să mai afle veşti, firea lui veselă învinsese. Sărea peste baricade ca o capră şi răs­pundea santinelelor cu glume patriotice.

Auziră proclamându se Guvernul provizoriu, la lumina torţelor, în sfârşit, la miezul nopţii. Frédéric, frânt de oboseală, se întoarse acasă.

– Ei, eşti mulţumit? îi spuse servitorului care îl ajuta să se dez­brace.

– Da, desigur, domnule! Dar ce nu mi place e poporul ăsta! care mărşăluieşte!

A doua zi când se trezi, Frédéric se gândi la Deslauriers. Alergă la el. Avocatul tocmai plecase, fiind numit comisar în provincie, în seara precedentă, pătrunsese până la Ledru Rollin71 şi, sâcâindu l în numele Şcolilor, smulsese o numire, o misiune. Dealtfel, zicea portarul, are să scrie săptămâna următoare, ca să şi dea adresa.

După asta, Frédéric se duse s o vadă pe Mareşală. Ea îl primi morocănos, pentru că era supărată pe el că o părăsise. Necazul însă i se topi după ce o asigură stăruitor că se făcuse pace. Acum, totul se liniştise, nici un motiv de teamă: o săruta; şi ea declară că e de partea Republicii, cum făcuse şi Monseniorul Arhiepiscop al Parisului, şi cum aveau să facă degrabă cu un zel miraculos: Magis­tratura, Consiliul de Stat, Institutul, Mareşalii Franţei, Changarnier72, domnul de Falloux73, toţi bonapartiştii, toţi legitimiştii şi un mare număr de orleanişti.

Căderea Monarhiei fusese atât de rapidă, încât, după prima stu­poare, burghezii erau oarecum uimiţi că mai sunt în viaţă. Execu­ţia sumară a câtorva tâlhari, împuşcaţi fără judecată, păru foarte justă. Fu repetată timp de o lună fraza lui Lamartine74 despre dra­pelul roşu, "care nu făcuse decât înconjurul lui Champ de Mars, în timp ce drapelul tricolor..." etc.; şi toţi se adăpostiră la umbra lui, fiecare partid nevăzând dintre cele trei culori decât pe a sa şi făgăduindu şi ca, îndată ce va fi cel mai tare, le va înlătura pe cele­lalte două.

Serviciile fiind suspendate, neliniştea şi neghiobia împingeau pe toată lumea afară din casă. Starea de neglijenţă a îmbrăcăminţii atenua diferenţele de rang social, ura se ascundea, speranţele se dădeau pe faţă, mulţimea era plină de îngăduinţă. Mândria unui drept cucerit strălucea pe feţele tuturor. Pretutindeni domnea o veselie de carnaval, scene de bivuac; nimic nu era mai amuzant ca aspectul Parisului în primele zile.

Frédéric o lua de braţ pe Mareşală; şi hoinăreau pe străzi îm­preună. Pe ea o distrau cocardele de la butoniere, stindardele de la ferestre, afişele colorate lipite pe toate zidurile, şi arunca ici colo câţiva bani în cutiile cu fonduri pentru răniţi, aşezate pe câte un scaun, în mijlocul drumului. Apoi se oprea în faţa caricaturilor înfăţişând pe Ludovic Filip, îmbrăcat în cofetar, în saltimbanc, în câine, în lipitoare. Dar oamenii lui Caussidière75, cu sabia şi cu eşar­fa lor, o cam speriau. Alteori asistau la plantarea unui arbore al Libertăţii. Domnii ecleziastici participau la ceremonie, binecuvântând Republica, escortaţi de servitori cu galoane de aur; şi mulţimea găsea că e foarte bine aşa. Spectacolul cel mai frecvent era acela al delegaţiilor de tot felul, mergând la primărie să ceară ceva, căci fiecare meserie, fiecare industrie aştepta de la Guvern să pună de­finitiv capăt mizeriei. Unii, e adevărat, se duceau acolo ca să l felicite, sau pur şi simplu să i facă o mică vizită, să vadă cum func­ţionează maşinăria.


Yüklə 2,22 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   19   20   21   22   23   24   25   26   ...   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin